ICCJ. Decizia nr. 668/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 668/2012
Dosar nr. 1260/90/2011
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 698 din 23 septembrie 2010, Tribunalul Vâlcea, admiţând în parte acţiunea formulată de F.O. a obligat pe pârâtul S.R. reprezentat prin M.F.P. – D.G.F.P. Vâlcea, la plata sumei de 103.599,15 lei despăgubiri materiale în sumă actualizată, constatându-se renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind daunele morale. A fost obligat pârâtul şi la plata sumei de 985 lei, cheltuieli de judecată, către reclamant.
În justificarea soluţiei prima instanţă, a reţinut, în fapt, că O.A., bunicul reclamantului, a fost condamnat, la 10 ani închisoare şi 5 ani interdicţie corecţională, cu suspendarea exerciţiului unor drepturi, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se totodată şi confiscarea averii. După decesul survenit în anul 1972, în urma demersurilor reclamantului ce şi-a dovedit calitatea de succesor legal cu actele de stare civilă, a fost formulat, în anul 1984, recurs extraordinar de Procurorul General, dispunându-se scoaterea de sub urmărire penala, după completarea acesteia, ca urmare a constatării nesăvârşirii faptelor imputate de către autor.
Ca atare, s-a reţinut că, în mod neîndoielnic condamnarea suferită a avut un pronunţat caracter politic, ba mai mult, fapta nici nu a existat, cum s-a constatat chiar executarea celei mai mari părţi din pedeapsa aplicată în urma condamnării, probele testimoniale învederând faptul că acesta a fost considerat duşman al poporului, a manifestat activ împotriva regimului politic al vremii, fiind, de altfel, proprietar al unei mori ţărăneşti eu pietre.
În privinţa bunurilor mobile şi imobile sechestrate şi confiscate de la autor, aşa cum au fost ele înscrise în procesele-verbale, precum şi alte documente, dar şi relevate în depoziţiile de martori în alte cauze, nu mai există în prezent, aşa încât, nu a fost posibilă restituirea în natură, fără a fi fost dispusă o altă modalitate de reparaţie, din partea statului pârât.
Expertiza dispusă în cauză asupra bunurilor, aşa cum au fost descrise în actele de confiscare, a stabilit valoarea pentru moară (echipamente ;şi construcţie), casă cu trei camere din bârne, cu sală, acoperită cu şiţă şi carton, bucătărie de vară din lemn, acoperită cu şiţă, fanar pe furcii din lemn, grajd din cărămidă, trei animale domestice şi un pat de fier cu blană, la suma de 103.599,15 lei, pentru care a arătat că urmează a se face actualizarea, cu rata inflaţiei, la data plăţii.
În consecinţă, s-a constatat că reclamantul a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. l alin. (l) şi (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind, deci, îndreptăţit, potrivit art. 5 alin. (l), a solicita despăgubiri pentru daunele materiale cauzate prin confiscarea averii autorului.
Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat apel S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Vâlcea, iar prin decizia civilă nr. 143/ A din 16 noiembrie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de acest pârât, reţinându-se următoarele:
În ceea ce priveşte îndreptăţirea de a beneficia de reparaţia prejudiciului material suferit de autorul său, instanţa a arătat că reclamantul se încadrează în prevederile legale, prin aceea că autorul a suferit o condamnare, constatată a avea caracter politic şi, chiar dacă în urma promovării recursului în anulare, condamnarea a fost, după executarea parţială şi respectiv decesul autorului, înlăturată ca urmare a constatării lipsei înseşi a faptei, niciodată nu s-a dispus repararea prejudiciului material creat prin aplicarea pedepsei complementare a confiscării întregii averi.
S-a mai reţinut că apelantul nu a dovedit nici faptul că, prin legislaţia ulterioară anului 1990, prin care s-a tins la repararea prejudiciilor create de regimul anterior, moştenitorilor autorului reclamantului li s-ar fi adus astfel reparaţii.
Cu privire la trimiterea apelantului la noţiunea de chiabur s-a reţinut că este inaplicabilă în cauză, pentru că prejudiciul nu a fost creat într-o măsură administrativă de genul celei a încadrării în această categorie socială, ci ca urmare a confiscării speciale penale, măsură ce nu a fost întoarsă vreodată, deşi, chiar sub regimul politic anterior s-a constatat lipsa temeiniciei acestei masuri.
Şi susţinerea potrivit căreia măsura confiscării nu ar fi fost luată de organele de represiune a statului, respectiv de miliţie ori securitate, a fost respinsă întrucât aşa cum reiese din probele dosarului, măsura a fost dispusă prin hotărâre penală ce s-a constatat a avea natură politică.
Or, este evident caracterul nelegal al acestei confiscări, cu atât mai mult, cu cât organele de jurisdicţie au procedat la înlăturarea, după anul 1984, a mai reţinut instanţa de apel.
S-a mai avut în vedere că intervenirea unui act de graţiere nu are relevanţă cu privire la natura politică şi, respectiv, cu privire la caracterul reprimant al măsurii, acesta fiind un incident survenit pe parcursul executării condamnării penale, fără însă a avea vreo influenţă asupra schimbării caracterului acestei condamnări.
Tocmai datorită faptului că graţierea nu a atras şi restituirea averii confiscate, după cum asupra acestui fapt acelaşi stat, prin puterea jurisdictională, nu a revenit nici ca urmare a constatării lipsei faptei în sarcina persoanei condamnate pentru care s-a pronunţat, ulterior decesului, neînceperea urmăririi penale, sunt cu atât mai mult argumente pentru ca, pe calea instituită de Legea nr. 221/2009, să se treacă la repararea prejudiciului material, fiind inadmisibil ca statul să se servească de invocarea propriei culpe pentru a nu răspunde de prejudiciile create cetăţenilor săi.
S-a apelat la prevederile dispoziţiilor exprese ale art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, prezenta lege se aplică şi persoanelor care au fost condamnate prin hotărâri judecătoreşti pentru săvârşirea de infracţiuni la care face referire legea şi care au obţinut desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârilor de condamnare, ca urinare a exercitării căilor extraordinare de atac, până la data intrării în vigoare a acesteia, cu condiţia să nu fi beneficiat de drepturile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) sau c).
Cu privire la motivul ce a vizat reţinerea, de către instanţa fondului a propriei situaţii a reclamantului distinctă de cea a autorului său, prin continuarea exercitării unor forme de supraveghere şi represiune, instanţa de apel a observat că acestea nu au fost avute în vedere pentru acordarea vreunei despăgubiri, apelantul nearătând care este interesul său în stabilirea unei alte situaţii de fapt sub acest aspect, dimpotrivă, starea de fapt rezultată din probele cauzei a fost avută în vedere de instanţă la calificarea condamnării drept una politică, cu reverberaţie asupra întregii familii a celui condamnat, inclusiv asupra parcursului social şi profesional al reclamantului, în condiţiile în care, dispoziţiile art. 4 alin. (l) din Legea nr. 221/2009 prevăd în mod expres posibilitatea instanţei de a constata caracterul politic al unei condamnări, ori de câte ori acesta nu reiese din hotărârea pronunţată. Or, în cauza de faţă, nu mai există o hotărâre de condamnare, ca urmare a pronunţării neînceperii urmăririi penale, însă cea iniţial existentă a produs efecte, aşa cum au produs şi toate celelalte rămase în vigoare.
Şi critica vizând pretinsa greşită respingere a obiecţiunilor la expertiză a fost respinsă, ca nefondată, reţinându-se că actul normativ pe care apelantul îl consideră inaplicabil vizează tocmai evaluarea unor bunuri scoase la vânzare prin acesta şi construite anterior apariţiei lui de către stat. Deci, argumentul potrivit căruia o astfel de evaluare ar putea privi numai bunuri edificate după anul 1990, este lipsită de logică, cel puţin juridică.
Totodată, s-a reţinut şi faptul că S.R. nu arată care alte norme edictate chiar de către el ar fi aplicabile în cauză pentru evaluarea imobilelor de genul celor ce fac obiectul acţiunii, cu prilejul discutării acestor obiecţiuni angajându-se să depună înscrisuri, pe care, însă, nu le-a depus nici în calea de atac a apelului, după cum nici nu le-a indicat, deşi sarcina probei îi revenea potrivit art. 1169 C. civ.
De asemenea, s-a avut în vedere şi împrejurarea că, la evaluarea uneia dintre construcţii, s-a pornit de la chiar preţul primit de stat, cu prilejul valorificării acestuia.
Or, în măsura în care apelantul considera că expertul ar fi formulat în mod mincinos lucrarea sa, întrucât acesta răspunde în condiţiile art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), apelantul are posibilitatea de a recurge la înlăturarea acestei probe de specialitate tehnică.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P.J. Vâlcea.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele: Hotărârea este nelegala fiind data cu încălcarea art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care instanţa trebuie sa aibă in vedere drepturile deja stabilite în condiţiile Decretului - Lege nr. 118/1990 şi Legii nr. 10/2001.
În mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 120 alin. (3) şi (4) C. pen., întrucât graţierea de care a beneficiat autorul reclamantului nu are efecte asupra măsurii confiscării bunurilor nefiind anulată nici până în prezent ordonanţa de sechestru emisa de către autorităţile de la acea vreme.
Pe de alta parte se mai susţine că instanţa nu a dat eficientă adresei nr. 22 din 11 august 1984 emisa de către Tribunalul Suprem, secţia militară, din care rezulta faptul că a fost casată sentinţa nr. 20 din 10 ianuarie 1959 şi a fost trimisă cauza la D.P.M. pentru completarea urmăririi penale.
Recurentul mai arată că instanţa de judecata era obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al A.F.D.P.R.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea instanţei de apel încalcă principiul aplicării legii civile în timp întrucât a aplicat dispoziţiile Decretului - Lege nr. 61/1990 unor situaţii anterioare, trecute.
Se mai susţine că instanţa de apel a înlăturat criticile pârâtului cu privire la neretroactivitatea Decretului - Lege nr. 61/1990 şi aplicarea greşită a acestor prevederi în speţa de faţă întrucât reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor materiale pentru bunuri mobile si imobile ce compuneau o gospodărie ţărăneasca din anul 1960 din comuna Roeşti, judeţul Vâlcea.
Recurentul este nemulţumit şi de faptul că expertul desemnat în cauza trebuia să aplice alte dispoziţii care erau în vigoare în anul 1960, şi nu cum greşit a procedat.
De asemenea, recurentul susţine că este nelegala hotărârea recurată sub aspectul reţinerii de către instanţa de apel a calificării condamnării drept una politică, cu reverberaţie asupra întregii familii a celui condamnat, contrar art. 147 alin. (1) din Constituţie, art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 174 alin. 4 din Constituţie.
Un alt motiv vizează faptul că Tribunalul Vâlcea a acordat despăgubiri materiale motivând în fapt şi în drept pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, au fost declarate ca fiind neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Aceasta în condiţiile în care chiar reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul renunţării la obligarea S.R. la plata daunelor morale.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Deşi recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., se constată că pct. 8 a fost indicat formal întrucât pârâtul nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivul de recurs menţionat.
Nici criticile ce vizează modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat, respectiv, nemulţumiri legate de expertiza efectuată, susţinerea potrivit căreia instanţa de judecata era obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, precum şi faptul că instanţa nu a dat eficientă adresei nr. 22 din 11 august 1984 emisa de către Tribunalul Suprem, secţia militară, nu sunt fondate.
Prin aceste critici se contestă, deci, în primul rând, modul de stabilire pe baza probelor administrate, a situaţiei de fapt, or o atare critică nu[ se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte, în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
Pot fi analizate însă criticile privind modul de aplicare a legii prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte, constată că cererea de chemare în judecată a fost concepută de reclamant ca având două capete de cerere: unul privind pretenţia de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de bunicul reclamantului urmare a condamnării suferite cu caracter politic iar celălalt privea acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii condamnării, pretenţie care se circumscrie dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Prin încheierea pronunţată la data de 16 septembrie 2010, instanţa a luat act de solicitarea reclamantului prin care a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 246 alin. (1). C. proc. civ., renunţă la judecata capătului de cerere privind daunele morale, astfel că instanţa de fond a analizat cauza din perspectiva dispoziţiilor art. 5 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 5 alin. (l) lit. b) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Cum, în speţă, s-a făcut dovada că în mod neîndoielnic condamnarea suferită de autorul reclamantului a avut un pronunţat caracter politic şi că acestuia i-au fost sechestrate şi confiscate bunurile mobile şi imobile aşa cum au fost ele înscrise în procesele-verbale, precum şi alte documente, faptul că acestea nu mai există în prezent, aşa încât, nu a fost posibilă restituirea în natură, fără a fi fost dispusă o altă modalitate de reparaţie, din partea statului pârât, în mod corect a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 103.599,15 lei despăgubiri materiale în sumă actualizată.
Nici critica privind greşita reţinere a instanţei de fond a dispoziţiilor art. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, au fost declarate ca fiind neconstituţionale aceste prevederi, nu este fondată întrucât din motivarea hotărârii reiese cu claritate faptul că instanţa a acordat reclamantului despăgubiri materiale şi nu daune morale, capăt de cerere, la care de altfel, a renunţat.
Astfel, se constată că instanţele fondului au analizat în mod judicios cauza dedusă judecăţii şi au aplicat în mod corect dispoziţiile legale în materie.
Din perspectiva celor expuse, niciuna din susţinerile recurentului nu este fondată, nefiind astfel întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Vâlcea împotriva deciziei nr. 143/ A din 16 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie. Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 667/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 670/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
