ICCJ. Decizia nr. 667/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 667/2012
Dosar nr. 1062/30/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul R.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, obligarea acestuia la plata sumelor de 500.000 euro, reprezentând despăgubiri morale, şi 150.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., bunicii săi şi cei 5 copii ai lor, printre care şi mama sa, au fost deportaţi în Bărăgan, localitatea Bumbăcari, unde au locuit aproximativ 5 ani, până la 20 decembrie 1955, în condiţii foarte grele, iar la întoarcere au constatat că bunurile le-au fost confiscate, nemaiputând să recupereze nimic.
Pentru prejudiciul moral suferit de antecesorii săi şi pentru bunurile confiscate acestora, reclamantul a solicitat despăgubiri morale şi materiale în baza art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1682 din 23 iunie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.V. şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească suma de 60.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale; a respins în rest acţiunea reclamantului.
Pentru a se pronunţa în acest sens, prima instanţă a reţinut că Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv.
Tribunalul a apreciat că suma globală de 60.000 de euro pentru suferinţa cauzată familiei din partea mamei reclamantului reprezintă astfel o satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit de antecesori.
Despăgubirile materiale solicitate au fost însă respinse în raport de prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care dispunând acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative abuzive, a condiţionat acordarea lor de împrejurarea ca acestea să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 ori Legii nr. 247/2005.
S-a reţinut că, în speţă, reclamantul nu a probat faptul că pentru terenul arătat în cererea introductivă ori pentru imobilul casă şi grădină din comuna Saravale a acţionat în temeiul legilor reparatorii nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, context în care art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu-i este aplicabil.
În acelaşi context, respectiv inaplicabilitatea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prima instanţă a reţinut că bunurile mobile, contravaloarea recoltelor neculese şi contravaloarea reparaţiilor aduse casei nu fac parte dintre bunurile (imobile) vizate de Legea nr. 10/2001 şi deci nici de Legea nr. 221/2009.
Prin decizia civilă nr. 164/A din 9 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara – secţia civilă a admis apelurile declarate de reclamantul R.V., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că reclamantul R.V. a solicitat prin acţiune obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la despăgubiri morale şi despăgubiri materiale, despăgubiri în nume propriu şi în calitate de moştenitor al autorilor lui, pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării în Câmpia Bărăganului în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, invocând în drept art. 3 lit. e) şi art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (4) teza 1 din Legea nr. 221/2009.
S-a apreciat că reclamantul nu este îndreptăţit la despăgubirile morale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar nu pentru că acţiunea sa ar fi inadmisibilă sub aspectul despăgubirilor morale, cum susţine pârâtul, pentru că nu a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească pe criterii politice ci pentru că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenită obligatorie pentru instanţă.
Astfel, s-a avut în vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului R.V., şi-a încetat efectele juridice ceea ce atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
S-a înlăturat critica vizând faptul că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie reţinându-se că acesta avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Curtea a mai reţinut că această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
De asemenea, s-a avut în vedere că, în apel, după publicarea deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în M. Of., reclamantul a invocat ca temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., iar în această fază procesuală, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată”.
Prin urmare, s-a reţinut că instanţa nu poate relua analiza pretenţiilor reclamantului din perspectiva altui temei juridic decât cel invocat iniţial, respectiv Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel, însă a reţinut că apelul reclamantului este întemeiat în ceea ce priveşte despăgubirile materiale.
Cu privire la acest aspect s-a apreciat că Legea nr. 221/2009, prin art. 5 alin. (1) lit. b), dă dreptul la despăgubiri materiale persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv.
În conformitate cu acest text legal, persoanele menţionate anterior au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative cu caracter politic, dacă bunurile nu le-au fost restituite sau nu au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Prima instanţă, interpretând greşit acest text legal, a reţinut că legiuitorul, făcând trimitere la Legea nr. 10/2001, a vizat şi în cazul Legii nr. 221/2009 doar imobilele care intră şi în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Întrucât reclamantul solicită despăgubiri pentru bunurile mobile pretins confiscate şi pentru câştigurile nerealizate, a mai reţinut prima instanţă, aceste despăgubiri nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009 însă nu face distincţie între bunuri imobile şi bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate”.
De asemenea, nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare.
Acolo unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu poate să o facă.
Legea nr. 229/2000 exceptează doar de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. În acest context se face referire la aceste legi reparatorii.
Respingând pretenţiile reclamantului constând în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009, prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra fondului acestor pretenţii, situaţie în care devine aplicabil art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010, conform art. XXII alin. (2) din această lege.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal reclamantul R.V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul R.V. a arătat că în mod greşit instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş, motivat de următoarele:
I. Efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Aşadar, susţine recurentul reclamant, litigiul din speţă a fost declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data investirii instanţei.
II. Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în faţa primei instanţe, iar cauza acţiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de reclamant rămâne neschimbată.
Astfel, se arată că în faţa primei instanţe reclamantul a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009 iar în faţa instanţei de apel, a menţinut ca temei juridic aceleaşi prevederi ale Legii nr. 221/2009 şi, cu caracter de complinire, a indicat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie.
Sub acest aspect recurentul susţine că dreptul său de a solicita angajarea răspunderii civile a Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate familiei sale nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci îşi are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţie şi ale art. 504 şi urm. din C. proc. pen.
Cu privire la prejudiciul material arată că se impune repararea integrală reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamantului.
În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş arată că în mod greşit instanţa de apel a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş în condiţiile în care instanţa de fond, chiar în cuprinsul sentinţei pronunţate, a analizat situaţia despăgubirilor materiale solicitate, raportat la prevederile clare şi nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, apreciind ca acestea nu sunt fondate.
Recurentul pârât face referire şi la unul dintre argumentele ce au stat la baza Deciziei Curţii Constituţionale, prin care s-a declarat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, argument potrivit căruia, prin instituirea unei proceduri de reparare materială, identica ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare se încalcă prevederile Legii nr. 24/2002 privind normele de tehnică legislativă şi art. 1 şi 3 din Constituţie.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursurilor, pentru argumentele ce succed:
Constatând că ambii recurenţi au adus critici ce vizează consecinţele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituţionale a acestei dispoziţii legale, dar şi critici cu privire la aplicabilitatea art. 5 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va analiza recursurile împreună, urmând a le soluţiona printr-un considerent comun.
Aşadar, se constată că acţiunea introductivă de instanţă a fost concepută de reclamant ca având două capete de cerere:unul privind pretenţia de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de aceasta şi familia sa ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a deportării (capăt de cerere întemeiat şi analizat în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 2221/2009), iar celălalt privea acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative, pretenţie care se circumscrie dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din legea nr. 221/2009.
Tribunalul a admis primul capăt de cerere şi a acordat reclamantului suma de 60.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale; a respins în rest acţiunea reclamantului.
Referitor la cererea privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca efect al deportării, prima instanţă a reţinut că legea de reparaţie acordă despăgubiri doar pentru echivalentul valorii bunurilor imobile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Instanţa de apel însă, a constatat că acest capăt de cerere nu a fost cercetat pe fondul său, motiv pentru care a desfiinţat sentinţa în tot cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă (deci şi cu privire la soluţia dată primului capăt de cerere, care fusese soluţionat pe fondul său).
Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod corect incidenţa prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a soluţionat cel de-al doilea capăt de cerere (privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii deportării), fără a examina fondul pretenţiilor formulate de reclamant.
Reţinând că, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu se pot solicita despăgubiri decât pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, tribunalul a dat o interpretare greşită textului legal, restrângându-i sfera de aplicare, contrar conţinutului său, care nu cuprinde o asemenea limitare şi încălcând astfel principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusive pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:(..)
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare (..)";
Textul menţionat instituie, în prima teză a lit. b), regula potrivit căreia se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără a se distinge după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile şi fără a limita posibilitatea despăgubirii la bunurile imobile prevăzute de Legile nr. 10/2001 şi nr. 247/2005. Potrivit tezei a doua a lit. b), fac excepţie de la această regulă bunurile care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în baza celor două acte normative de reparaţie, această excepţie prevăzută de lege fiind necesară pentru a se evita dubla reparaţie.
Excepţia de la regula acordării despăgubirilor pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative este de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi interpretată în sensul că ar limita sfera bunurilor pentru care se cuvin daune materiale doar la bunurile ce fac obiectul celor două legi speciale de reparaţie.
Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la o consecinţă inacceptabilă din punct de vedere logic, deoarece, din interpretarea excepţiei de la regulă s-ar deduce o altă regulă, contrară celei iniţiale. Altfel spus, deşi regula prevăzută în prima teză a lit. b) este aceea că se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără nicio distincţie, prin interpretarea excepţiei de la această regulă (excepţie cuprinsă în teza a doua a lit. b) s-ar ajunge la instituirea unei alte reguli, respectiv aceea că nu se acordă despăgubiri decât pentru bunurile imobile ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, iar această a doua regulă ar fi în mod evident în contradicţie cu prima.
Cu privire la critica reclamantului vizând faptul că în mod greşit nu s-a analizat apelul şi din perspectiva dispoziţiilor art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie, care ar avea caracter de complinire se constată următoarele:
Instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al primului capăt ce cerere ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
În ceea ce priveşte critica recurentului pârât referitoare la argumentele care au fost avute în vedere de Curtea Constituţională, în sensul că prin instituirea unei proceduri de despăgubire, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă şi art. 1 şi 3 din Constituţie, se observă că aceste argumente vizează neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind daunele morale şi nu dispoziţiile lit. b), ce constituie temeiul de drept al celui de-al doilea capăt de cerere al acţiunii reclamantului, prin care se solicită acordarea de daune materiale.
Faţă de aceste considerente, apreciind corectă soluţia instanţei de apel, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva deciziei nr. 164/A din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 659/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 668/2012. Civil → |
|---|
