ICCJ. Decizia nr. 670/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 670/2012
Dosar nr. 1604/83/2010
Şedinţa publică din 6 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 836/D din data de 27 mai 2010, pronunţată în dosar nr. 1604/83/2010, Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea reclamanţilor A.A., A.Z. şi A.N. în contradictoriul cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă:
A constatat caracterul politic al condamnării defunctului A.N., născut la 11 aprilie 1939 în localitatea Bogdand, condamnat prin sentinţa nr. 64 din 29 martie 1967 a Tribunalului Militar Cluj pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. şi art. 25 pct. 6 C. pen.
A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.
În justificarea acestei soluţii, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit adresei nr. 932 din 30 martie 1967 emisă de Ministerul Afacerilor Interne – Penitenciarul Oradea şi a adresei din 03 februarie 1993 emisă de Tribunalul Militar Cluj, soţul, respectiv tatăl reclamanţilor, defunctul A.N., a fost arestat la data de 29 martie 1967, fiind condamnat prin sentinţa penală nr. 64 din 29 martie 1967 a Tribunalului Militar Cluj la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale conform art. 209 pct. 1 lit. a), art. 25 pct. 6 C. pen.
Datorită bătăilor la care a fost supus în ziua arestării şi condamnării, în aceiaşi zi – 29 martie 1967 – condamnatul a decedat.
În temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (4), instanţa a acordat reclamanţilor, în primul rând, o reparaţie morală prin recunoaşterea caracterului politic al acestei condamnări şi apoi, în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, a obligat pârâtul Statul Român la acordarea de despăgubiri materiale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării şi a decesului acestuia.
La stabilirea cuantumului concret al acestor din urmă despăgubiri, s-a ţinut seama de natura juridică a prejudiciului suferit şi anume atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viaţa şi sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea şi alte asemenea valori.
În cauză, instanţa a reţinut că reclamanţii au solicitat cu titlu de daune morale suma de 200.000 lei Ron, sumă apreciată ca fiind rezonabilă faţă de împrejurarea că suntem în prezenţa unei condamnări politice la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii personale, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, iar datorită bătăilor la care a fost supus, în aceiaşi zi – 29 martie 1967 soţul, respectiv tatăl reclamanţilor a decedat, cauzându-le acestora un prejudiciu moral imens.
Prin decizia civilă nr. 47 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Oradea admis, ca fondate, apelurile civile declarate de apelanţii pârâţi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu - Mare şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu - Mare, pe care o schimbat-o în parte în sensul că: a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 10.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, în loc de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri şi a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru ase pronunţa astfel instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În mod corect şi judicios, instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile reclamante, în calitate de moştenitori ai defunctului A.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Satu Mare şi în consecinţă a constatat caracterul politic al condamnării defunctului prin sentinţa penală nr. 64 din 29 martie 1967 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor daune morale.
Astfel, corect a reţinut instanţa de fond că prin sentinţa penală menţionată, soţul respectiv tatăl reclamanţilor a fost condamnat pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale, iar din conţinutul infracţiunilor reţinute rezultă caracterul politic al infracţiunii şi implicit a condamnării.
De altfel, caracterul politic al acestei condamnări nu trebuie dovedit, câtă vreme infracţiunile pentru care autorul reclamanţilor a fost condamnat sunt prevăzute în art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca fiind de drept condamnări cu caracter politic.
În consecinţă, în mod judicios, s-a reţinut că această condamnare a autorului reclamanţilor – defunctul A.N. – are caracter politic de drept, încadrându-se în prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Aşadar s-a avut în vedere că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
De asemenea s-a reţinut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanţa de apel a reţinut că este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa a considerat însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
S-a mai reţinut că a aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
S-a apelat şi la jurisprudenţa Curţii Constituţională care a statuat că, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Pe de altă parte, s-a mai reţinut că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia, paragraf 81).
De asemenea s-a mai avut în vedere că în prezenta speţă, părţile reclamante, la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, aveau deja o hotărâre definitivă (susceptibilă de a fi pusă în executare) şi prin care le fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că avea o ”speranţă legitimă” şi prin urmare un bun în înţelesul art. 1 Protocolul 1 din Convenţie.
S-a apreciat că, pretenţiile reclamanţilor ar fi justificate şi prin prisma art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 (aliniat care nu a fost declarat neconstituţional), astfel, până la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, pe rolul instanţelor din raza Curţii de Apel Oradea, s-au înregistrat mii de dosare având ca obiect Legea nr. 221/2009, dintre care câteva sute de hotărâri au rămas irevocabile în sensul acordării de despăgubiri reclamanţilor în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor, instanţa de apel a apreciat că acestea sunt fondate, având în vedere că daunele acordate de prima instanţă sunt excesive, iar în acest context s-a reţinut că autorul reclamanţilor a fost arestat în ziua pronunţării sentinţei nr. 64 din 29 martie 1967, iar în aceiaşi zi a intervenit decesul său, astfel că, prin decizia nr. 328 din 26 aprilie 1967, s-a dispus încetarea urmăririi penale, incriminarea stingându-se prin moartea inculpatului.
Or, în cauze având obiect similar, practica Curţii de Apel Oradea s-a situat pe o traiectorie constantă, în sensul cuantificării despăgubirilor la suma fixă de 10.000 euro atunci când sub durata măsurii a intervenit decesul persoanei condamnate ori deportate, apreciindu-se că această sumă, alături de constatarea măsurii abuzive, este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă.
Faţă de considerentele mai sus arătate instanţa a admis apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a redus despăgubirile acordate reclamanţilor de la 200.000 lei la suma de 10.000 euro, menţinând restul dispoziţiilor hotărârii atacate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii A.A., A.Z. şi A.N. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii A.A., A.Z. şi A.N. au arătat următoarele:
În mod nejustificat instanţa de apel a considerat că daunele acordate de prima instanţă sunt excesive reţinând că, autorul lor a fost arestat în ziua pronunţării sentinţei nr. 64 din 29 martie 1967 iar în aceeaşi zi a intervenit decesul său, invocându-se în mod greşit o „practică„ a Curţii de Apel Oradea.
În dezvoltarea criticilor formulate pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare a arătat următoarele :
Cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a susţinut că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate.
S-a făcut trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O., care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (Cauza Hood împotriva Marii Britanii, Cauza Nicolova împotriva Bulgariei).
Cu ocazia concluziilor pe fond, reprezentanta recurentului pârât a invocat şi susţinut faptul că la data pronunţării hotărârii recurate erau aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În aceeaşi idee, s-a susţinut că urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, se impunea respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
În consecinţă, s-a susţinut că în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de instanţa doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 19, fără acordarea despăgubirilor morale.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi şi va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, pentru considerentele care vor fi prezentate.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare este fondat, în raport de criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, se pune problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate, declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea în speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanţii s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Aşadar, cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare întrucât sunt subsidiare incidenţei Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi, în raport de dezlegarea dată recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, analiza criticilor formulate privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În consecinţă, Înalta Curte, având în vedere considerentele prezentate va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii în parte a acţiunii reclamanţilor şi se va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale. Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Totodată, va respinge, ca nefondat, recursul reclamanţilor A.A., A.Z., A.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.A., A.Z., A.N. împotriva deciziei nr. 47 din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea – secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că admite, în parte acţiunea.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 668/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 697/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
