ICCJ. Decizia nr. 6811/2012. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6811/2012

Dosar nr. 2381/3/2004

Şedinţa publică din 7 noiembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la data de 22 octombrie 2003, sub nr. 11842/2003, reclamanta A.V.E.V. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Ministerul Culturii şi cultelor şi M.N.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la restituirea colecţiei de tablouri şi a altor obiecte de artă precizate în anexa la acţiune, colecţie aflată în proprietatea autorului său A.V.E.C.P. şi confiscată în mod abuziv de către Statul Român, în baza Sentinţei penale nr. 902 din 31 iulie 1962 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu.

În anexa la acţiune au fost indicate bunurile revendicate, şi anume:

I. Tablouri pictate de A.I.:

1. tablou reprezentând vas cu flori, în ulei pe pânză, mărime 66 cm/52 cm;

2. tablou reprezentând peisaj cu casă, ulei pe pânză, mărime 18 cm/38 cm;

3. tablou reprezentând portret de copil, ulei pe pânză, mărime 15 cm/12 cm;

4. tablou reprezentând peisaj cu casă, ulei pe lemn, mărime 18 cm/27 cm;

5. tablou reprezentând sitari, ulei pe pânză, mărime 36 cm/22 cm.

II. Tablouri pictate de N.G.:

1. tablou reprezentând portret de copil, ulei pe carton, mărime 30 cm/24 cm;

2. tablou reprezentând studiu de bou, ulei pe lemn, mărime 24 cm/14 cm;

3. tablou reprezentând portret de ţărancă, ulei pe lemn, mărime 29 cm/12 cm;

4. tablou reprezentând portret de bărbat, oval, ulei pe pânză, mărime 46 cm/37 cm;

5. tablou reprezentând studiu, peisaj de pădure, ulei pe lemn, mărime 24 cm/15 cm;

6. tablou reprezentând fată în lumină, ulei pe pânză, mărime 27 cm/41 cm;

7. tablou reprezentând sitari, ulei pe pânză, mărime 44 cm/30 cm;

8. tablou reprezentând o cârciumă, ulei pe pânză, mărime 47 cm/60 cm;

9. tablou reprezentând flori, ulei pe pânză, mărime 48 cm/65 cm;

10. tablou reprezentând portret de fată, ulei pe pânză, mărime 80 cm/65 cm;

11. tablou reprezentând portret de fată, acuarelă pe hârtie, mărime 29 cm/19 cm;

12. tablou reprezentând un bătrân în fotoliu, ulei pe pânză, mărime 46 cm/38 cm;

13. tablou reprezentând peisaj în casă, ulei pe lemn, mărime 29 cm/45 cm;

14. tablou reprezentând care cu boi, ulei pe pânză, mărime 89 cm/130 cm;

15. tablou reprezentând car cu boi, desen pe hârtie, mărime 45 cm/35 cm.

III. Tablouri pictate de T.A.:

1. tablou reprezentând iarna în pădure, ulei pe lemn, mărime 60 cm/49 cm;

2. tablou reprezentând portret de militar, ulei pe pânză, lipită pe placaj, mărime 102 cm/78 cm.

IV. Tablouri pictate de G.P.:

1. tablou reprezentând peisaj de iarnă în pădure, ulei pe pânză, mărime 43 cm/51 cm;

2. tablou reprezentând flori, ulei pe pânză, mărime 38 cm/46 cm;

3. tablou reprezentând un interior, ulei pe pânză, mărime 46 cm/38 cm;

4. tablou reprezentând natură statică cu vas şi cărţi, ulei pe pânză, mărime 33 cm/41 cm;

5. tablou reprezentând peisaj de pădure, ulei pe pânză, mărime 50 cm/38 cm.

V. Tablouri pictate de Ş.L.:

1. tablou reprezentând peisaj de pădure, ulei pe pânză, lipită pe carton, mărime 27 cm/35 cm;

2. tablou reprezentând păstor cu turma de oi, ulei pe pânză, mărime 32 cm/41 cm;

3. tablou reprezentând casă, ulei pe carton, mărime 35 cm/44 cm;

4. tablou reprezentând peisaj cu sălcii, portret pe pânză, mărime 44 cm/62 cm.

5. tablou reprezentând margine de sat, pastel pe carton.

VI. Alte tablouri:

1. tablou reprezentând peisaj cu personaj anonim flămând, ulei pe pânză, mărime 17 cm/18 cm;

2. tablou reprezentând natură statică cu fructe şi vază, semnat dreapta jos indescifrabil, ulei pe lemn, mărime 45 cm/60 cm;

3. una ceramică reprezentând familie, mărime 29 cm/25 cm;

4. un desen reprezentând care cu boi de G., mărime 29 cm/25 cm;

5. un desen reprezentând portret de copil, mărime 20 cm/16 cm;

6. un desen reprezentând studiu de nud de F., mărime 47 cm/28 cm;

7. un desen reprezentând peisaj de ţară, semnat cu iniţialele I.A., mărime 17 cm/24 cm;

8. douăsprezece gravuri cu diferite personaje, toate mărime 28 cm/23 cm;

9. un tablou japonez din sec. 18 - 19, mărime 150 cm/82 cm;

10. un desen japonez din sec. 19, acuarelă pe hârtie.

Prin precizarea de acţiune depusă la termenul din 25 noiembrie 2003 (dosar), reclamanta a solicitat instanţei ca, în măsura în care unul sau mai multe dintre obiectele de artă revendicate nu mai există în natură sau au fost înstrăinate de către pârâţi unor terţe persoane, să oblige pârâţii la plata contravalorii lor.

Prin Sentinţa civilă nr. 25 din 6 ianuarie 2004, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în baza dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 396/2004 - nr. format nou 2381/3/2004.

Prin încheierea de şedinţă din 18 iunie 2004 (dosar tribunal), s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor, iar prin încheierea de şedinţă din 4 februarie 2005 (dosar tribunal), s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Sentinţa civilă nr. 291 din 4 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamantă împotriva pârâţilor M.N.A. al României şi Ministerul Culturii şi Cultelor, sens în care a dispus obligarea pârâtului M.N.A. al României să restituie în natură reclamantei bunurile mobile (obiecte de artă) individualizate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert P.S., respectiv obligarea pârâtului Ministerul Culturii şi Cultelor la plata către reclamantă a sumei de 400.000 euro, contravaloare a lucrării "Car cu Boi" de N.G..

În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 902 din 31 iulie 1962, s-a dispus condamnarea inculpatului A.V.E.C.P. la 4 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii acestuia, constând în bunuri imobile, mobile, bunuri consemnate în procesele-verbale de la acea dată.

Din conţinutul procesului-verbal din 7 ianuarie 1963, rezultă că s-au ridicat de la inculpat şi s-au predat M.A. al Republicii Populare Romane un număr de 42 tablouri de artă, în temeiul H.C.M. nr. 515/1961 şi Sentinţei penale nr. 902 din 31 iulie 1962, bunuri descrise în borderoul anexă.

Preluarea bunurilor mobile descrise în procesul-verbal din 7 ianuarie 1963 s-a făcut în temeiul art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., motivat de faptul că inculpatul s-a făcut vinovat de activităţi necinstite, dobândind prin mijloace ilicite o serie întreagă de bunuri, de valori importante, aşa cum rezultă din considerentele Sentinţei penale nr. 902 din 31 iulie 1962, fapta acestuia constând în deţinerea şi nerespectarea obligaţiei de predare a unor obiecte de aur şi mijloace străine de plată, cu încălcarea Decretului nr. 210/1960.

Decretul nr. 210/1960 a fost abrogat prin Decretul nr. 9/1990.

Potrivit art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor oficiale.

Din considerentele Deciziei civile nr. 91, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 4311/2004, rezultă cu putere de lucru judecat că aplicarea Decretului nr. 210/1960 faţă de autorul reclamantei a constituit un abuz, preluarea ca atare a bunurilor autorului reclamantei fiind apreciată şi sancţionată în consecinţă prin edictarea Legii nr. 591/2004.

Cu privire la bunurile ce fac obiectul prezentei acţiuni, potrivit art. 80 din Legea nr. 182/2000, bunurile mobile preluate în orice mod de autorităţile statului vor fi restituite foştilor deţinători.

Din conţinutul raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert P.S., rezultă că s-au comparat lucrările aflate în posesia M.N.A. cu lista de inventar privind confiscarea colecţiei V., iar în urma identificării lucrărilor de artă şi decorative rezultă că acestea corespund în toate coordonatele lor cu cele identificate în Borderoul de preluare de la autorul reclamantei, inculpatul A.V.E.C.P.

În speţă, s-a făcut atât dovada dreptului de proprietate a bunurilor în favoarea numitului A.V.E.C.P., al cărui unic succesor în drepturi este reclamanta, cât şi a preluării abuzive, fără temei legal, a acestor bunuri în patrimoniul statului, existenţa posesiei asupra acestor bunuri în favoarea pârâtului M.N.A..

Faţă de cele reţinute, cererea în restituire a reclamantei este întemeiată atât din perspectiva lipsei temeiului legal în deţinerea bunurilor de către stat, cât şi din perspectiva art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit cu care "bunul actual" este acela ce constă într-un titlu de proprietate calificat astfel în urma stabilirii prin hotărâre judecătorească a faptului că preluarea în patrimoniul statului a fost nelegală, "speranţa legitimă" a revendicatorului constând în aceea că în folosul său s-a născut interesul patrimonial din prevederea legală expresă şi neechivocă a legii speciale, respectiv Legea nr. 182/2000 în forma aplicabilă acţiunii la momentul formulării ei, calitatea legitimă de proprietar nu s-a pierdut niciodată.

Apărarea pârâtului M.N.A. în sensul că hotărârea penală de condamnare constituie temei în deţinerea bunurilor, că această hotărâre nu a fost desfiinţată prin căi extraordinare de atac şi deci titlul statului nu a fost desfiinţat, nu poate fi reţinută întrucât, aşa cum s-a arătat, preluarea bunurilor din patrimoniul autorului reclamantei s-a făcut în baza Decretului nr. 210/1960, aplicabilitatea acestuia în cauza în care s-a pronunţat Sentinţa penală nr. 902 din 31 iulie 1962 fiind considerată abuzivă, prin Decizia civilă nr. 91 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 4311/2004.

În considerarea situaţiei de fapt reţinută şi a temeiurilor de drept mai sus enunţate, se impune obligarea pârâtului M.N.A. al României să restituie în natură reclamantei bunurile mobile (obiecte de artă) individualizate prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert P.S.

Cu privire la lucrarea de artă "Car cu Boi" atribuită pictorului N.G., din concluziile raportului de expertiză rezultă că bunul a fost înstrăinat de către pârâtul M.N.A., astfel că Ministerul Culturii şi Cultelor, ca reprezentant al statului pentru bunurile ce fac obiectul Legii nr. 182/2000, trebuie obligat la plata către reclamantă a contravalorii bunului ce nu poate fi restituit în natură, respectiv a sumei de 400.000 euro.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal, pârâţii M.N.A. al României şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Întrucât pe parcursul judecării cauzei în apel a intervenit decesul intimatei-reclamante A.V.E.V., instanţa a dispus introducerea în cauză a moştenitoarei acesteia, M.M.E., conform certificatului de legatar universal nr. X/2011 eliberat de BNP P.P., în favoarea căreia a operat transmisiunea calităţii procesuale a părţii decedate.

Prin Decizia civilă nr. 728A din 4 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, ambele apeluri, pentru următoarele considerente:

În privinţa criticilor de nelegalitate formulate de apelantul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, având ca obiect nepronunţarea şi, după caz, nemotivarea ori motivarea contradictorie din cadrul sentinţei atacate referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive în acţiunea cu care reclamanta a învestit tribunalul, Curtea a constatat că este suficient să reţină că prin încheierea de şedinţă din data de 18 iunie 2004, prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei procesuale ridicate de acest pârât în sensul respingerii, iar prin încheierea de şedinţă din data de 4 februarie 2005 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în ambele situaţii tribunalul apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Este, deci, evident că toate aceste critici decurg din necunoaşterea actelor dosarului în care s-a pronunţat hotărârea atacată, hotărâre prin care nu s-au reluat soluţiile date celor două excepţii procesuale, conform art. 137 C. proc. civ., şi considerentele pe care acestea s-au fundamentat.

Prin urmare, întrucât instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului-apelant, reţinând legitimarea sa procesuală în cererea de obligare la plata contravalorii lucrării "Car cu boi", pictată de N.G., bun ce nu mai poate fi restituit în natură, Curtea a avut în vedere în continuare susţinerile apelantului referitoare la persoana căreia îi incumbă această obligaţie ca şi critici aduse modului de soluţionare a acestei excepţii - acesta rămânând, de altfel, singurul motiv de apel formulat în cauză de apelant, prin prisma căruia se poate verifica şi stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către tribunal, conform art. 295 teza I C. proc. civ., astfel cum apelantul a solicitat expres prin motivarea cererii de apel.

În ceea ce priveşte apărările intimatei în legătură cu efectele neatacării celor două încheieri de şedinţă sus-menţionate, Curtea a reţinut că apelul exercitat în cauză împotriva hotărârii trebuie considerat ca fiind exercitat şi împotriva încheierilor premergătoare, chiar dacă în cererea de apel această împrejurare nu este evidenţiată expres, faţă de prevederile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.

Tribunalul a fost învestit cu o acţiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil.

Acest act normativ, fiind o lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum este şi cazul celor în litigiu, fără îndoială că se aplică cu prioritate raportului juridic dedus judecăţii, înlăturând aplicarea dispoziţiilor de drept comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, iar art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege prevede că Ministerul Culturii şi Cultelor reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.

O acţiune în revendicare, definită ca fiind acţiunea reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său solicită restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia asupra bunului.

Legitimarea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută de legiuitor şi prin dispoziţiile actului normativ special pe care se întemeiază cererea formulată, conform art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către "instituţiile deţinătoare", norma legală trimiţând aşadar din nou, în aplicarea regulii anterior expuse, la cel ce deţine bunul revendicat. Mai mult, conform acestui text, doar deţinătorul acestor bunuri se legitimează procesual pasiv în raportul juridic de restituire având ca obiect bunuri culturale mobile, chiar dacă este doar custodele respectivelor bunuri, potrivit dispoziţiei legale exprese.

Dacă însă bunul nu se regăseşte în custodia instituţiei muzeale, aşa cum s-a dovedit în cauza dedusă judecăţii (acest aspect al situaţiei de fapt neconstituind, distinct, un motiv de critică în cadrul celor două apeluri exercitate de pârâţi), în condiţiile în care proprietar al bunului este statul, iar unul dintre scopurile urmărite în adoptarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil a fost şi repararea prejudiciului produs foştilor proprietari de Statul Român prin preluarea ilegală a unor bunuri culturale mobile, în cererea de despăgubiri sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (3), potrivit cărora Statul Român este reprezentat de Ministerul Culturii şi Cultelor (în prezent, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional) în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil.

Textul de lege nu distinge în funcţie de natura relaţiilor interne sau internaţionale care au ca obiect bunuri din patrimoniul naţional cultural mobil, astfel încât, cum relaţiile de natură litigioasă, în cazul proceselor desfăşurate pe teritoriul statului român, fac parte din categoria relaţiilor interne, dispoziţia respectivă este aplicabilă şi în privinţa litigiilor, inclusiv în speţa de faţă, ca normă specială în această materie.

Pe de altă parte, trebuie remarcate şi circumstanţele particulare ale prezentei cauze - în care apelantul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional invocă, în termenii arătaţi mai sus, o lipsă a calităţii sale de reprezentant al statului în acest litigiu, iar Ministerul Finanţelor Publice, chemat în judecată tot ca reprezentant al statului, nu a atacat încheierea de scoatere a sa din proces (reclamanta neavând practic nici un interes să declare apel sub acest aspect, cât timp a obţinut de la Stat despăgubirile pretinse) -, neputându-se astfel accepta ca Statul Român, care, prin criticile formulate, nu contestă în fond obligaţia de restituire a bunului preluat abuziv în perioada regimului politic comunist, să opună reclamantei, prin autorităţi ale administraţiei publice centrale care ar trebui să îl reprezinte, lipsa acestui raport de reprezentare pentru a se exonera pe deplin de obligaţia de restituire în echivalent, pe care, de altfel, şi-a asumat-o, în plan legislativ.

Apelul formulat de pârâtul M.N.A. al României este, de asemenea, nefondat.

Criticile aduse sentinţei care privesc exclusiv calitatea procesuală a unui alt pârât chemat în judecată prin cererea introductivă, cu referire la pretenţii a căror realizare nu îi incumbă apelantului, nu pot fi primite, fiind evidentă lipsa oricărui interes în prezenta cale de atac în susţinerea acestor aspecte în cauza dedusă judecăţii.

De altfel, în privinţa raportului de reprezentare a statului în litigiul de faţă Curtea s-a pronunţat deja în cadrul analizei apelului declarat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Nelegalitatea titlului statului constituie premisa reglementării cuprinse în art. 99 din Legea nr. 182/2000, iar prerogativa statului de a hotărî asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii lor este - cum în mod repetat a statuat şi Curtea Constituţională - pe deplin compatibilă cu competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili, în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, în fiecare caz în parte, valabilitatea titlului de preluare.

Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Aceste prevederi legale permit o verificare corespunzătoare a caracterului abuziv al preluării de către stat a bunurilor revendicate, urmând astfel a se analiza de către instanţele învestite cu asemenea cereri dacă reglementările legale ce permiteau confiscarea bunurilor erau conforme cu dispoziţiile constituţionale ale vremii şi cu celelalte reglementări internaţionale în materie la care România a aderat, precum şi dacă preluarea propriu-zisă a acestor bunuri s-a făcut în fapt cu respectarea acestor norme.

Contrar celor afirmate de apelant în acest context, existenţa unei hotărâri penale definitive prin care s-a dispus confiscarea bunurilor nu poate constitui un impediment în examinarea întrunirii condiţiilor menţionate, întrucât nu se pune în discuţie autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, ci se apreciază asupra caracterului preluării, indiferent de titlul cu care deţine statul bunurile.

Nu pot fi primite nici susţinerile apelantului referitoare la existenţa în această materie a unei legi speciale, care nu ar mai permite instanţelor să analizeze valabilitatea titlului statului, ţinând seama - aşa cum, de altfel, chiar apelantul a remarcat - că Legea nr. 182/2000 nu reglementează nicio procedură de constatare a nevalabilităţii titlului cu care bunurile mobile ce fac obiectul acestei reglementări au fost preluate şi sunt deţinute în prezent, situaţie în care rămâne aplicabil dreptul comun, deci inclusiv norma cuprinsă în art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Procedând la analiza elementelor arătate, Curtea a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 902 din 31 iulie 1962 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu Bucureşti s-a dispus condamnarea inculpatului A.V.E.C.P. la pedeapsa de 4 ani închisoare corecţională, în baza art. 26828a alin. (1) C. pen. comb. cu art. 1, 2 lit. a), 4 lit. a), 5, 6 lit. d) alin. ultim şi art. 38 din Decretul nr. 210/1960, dispunându-se şi confiscarea monedei de aur şi a celorlalte obiecte din aur, platină şi pietre preţioase, potrivit art. 80 C. pen.

Prin aceeaşi hotărâre penală s-a dispus confiscarea totală a averii inculpatului, constând în bunuri imobile şi mobile, bani lichizi şi depuşi la C.E.C., bunuri consemnate în procesele-verbale de la acea dată.

Astfel, preluarea bunurilor mobile descrise în procesul-verbal din 7 ianuarie 1963, între care se află şi bunurile revendicate prin prezenta acţiune, s-a făcut în temeiul art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., motivat de faptul că inculpatul s-a făcut vinovat de activităţi necinstite, dobândind prin mijloace ilicite o serie întreagă de bunuri, de valori importante, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei penale, singura faptă reţinută în sarcina inculpatului prin hotărârea de condamnare fiind însă aceea de deţinere şi nerespectare a obligaţiei de predare a unor obiecte de aur şi mijloace străine de plată, cu încălcarea Decretului nr. 210/1960, mai precis a unei monede din aur.

Este adevărat că prin Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 4311/2004, s-a reţinut că preluarea obiectelor din metale şi pietre preţioase de la autorul reclamantei, preluare care s-a realizat în aplicarea Decretului nr. 210/1960, este una abuzivă, fiind calificată ca atare prin adoptarea Legii nr. 591/2004.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că măsura confiscării averii luată prin hotărârea penală de condamnare analizată a fost fundamentată, exclusiv, pe aceeaşi faptă penală descrisă mai sus, Curtea a apreciat că nu s-ar putea constata că preluarea de către stat a celorlalte bunuri, în temeiul aceluiaşi titlu, determinată de o faptă ce constituie la rândul său o preluare cu caracter abuziv, ar fi una valabilă, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

De altfel, trebuie remarcat că prin Sentinţa civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă, s-a reţinut deja că preluarea unui bun imobil de la autorul reclamantei prin aceeaşi confiscare a averii dispusă prin sentinţa penală sus-menţionată este o preluare abuzivă, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, o asemenea statuare printr-un act jurisdicţional fiind oricum opozabilă şi apelantului-pârât, chiar şi în condiţiile în care nu a participat la dezbaterea judiciară anterioară.

Pentru aceste considerente, ce le complinesc pe cele expuse de prima instanţă prin hotărârea atacată, Curtea a constatat că s-a probat pe deplin caracterul ilegal al preluării şi deţinerii bunurilor revendicate în speţă, criticile apelantului sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Nu au fost primite, faţă de cele reţinute anterior, nici criticile referitoare la nerespectarea normelor care protejează proprietatea publică, întrucât, constatându-se nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a bunurilor revendicate, nu se mai poate susţine că acestea fac parte din patrimoniul acestuia din urmă şi constituie obiect al dreptului de proprietate publică - proprietate inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi M.N.A. al României.

I. Recurentul-pârât Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional a invocat următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu este motivată cu respectarea exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar între considerente şi dispozitiv există contradicţie.

Faţă de materialul probator administrat în cauză, motivarea deciziei recurate apare ca vădit insuficientă, lipsită de bază legală, generând contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, dar care nu se regăseşte întocmai în măsurile exprimate în dispozitiv.

Astfel, deşi instanţa de apel reţine punctual în considerente că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, invocat de reclamantă, îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 182/2000, în condiţiile în care bunurile confiscate de la autorul reclamantei în favoarea statului român, în temeiul H.C.M. nr. 515/1961 şi Sentinţei penale nr. 902 din 31 iulie 1962, au fost predate M.N.A. al Republicii Populare Române prin procesul-verbal din 7 ianuarie 1963, în finalul motivării extinde aplicarea forţată a aceluiaşi temei de drept al legii speciale şi în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de despăgubiri pentru bunul cultural mobil care nu se mai regăseşte în custodia instituţiei muzeale (pârâtul M.N.A.R.), fiind înstrăinat de aceasta, şi stabileşte că, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, obligaţia de restituire în echivalent incumbă Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional ca reprezentant al statului român.

Referitor la lucrarea "Car cu boi", autor N.G., instanţa de fond reţinuse că această lucrare a fost înstrăinată de pârâtul M.N.A.R., împrejurare criticată în apelul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional ca fiind relevantă faţă de măsura dispusă de instanţă în sarcina acestei instituţii de a restitui reclamantei, în echivalent, bunul cultural mobil înstrăinat de muzeu. Instanţa de apel a omis să examineze şi să se pronunţe punctual în ceea ce priveşte momentul înstrăinării tabloului şi condiţiile concrete în care a avut loc înstrăinarea, mărginindu-se a constata că instanţa de fond a analizat concret situaţia de fapt şi a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică, chiar dacă împrejurarea înstrăinării fusese constatată exclusiv pe baza unor simple concluzii ale expertului. În aceste condiţii, evaluarea de către expert a unui bun cultural mobil cu valoare de patrimoniu, care nu se mai regăseşte fizic în inventarul unei instituţii muzeale, este cu totul arbitrară.

Cu totul surprinzător, eronat şi în contradicţie vădită cu cele astfel reţinute, instanţa de apel a examinat pripit aspectele legate de calitatea procesuală pasivă atât a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, cât şi a Ministerul Finanţelor Publice, menţinând ca temeinică şi legală sentinţa instanţei de fond prin care s-a reţinut legitimarea procesuală pasivă doar în ceea ce priveşte Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional conform dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în ceea ce priveşte însă Ministerul Finanţelor Publice dispunându-se, cu totul nejustificat, scoaterea sa din cauză.

Este, aşadar, fără echivoc că o asemenea interpretare reţinută în considerentele hotărârii este greşită şi conduce la exprimarea în dispozitiv a unor măsuri total golite de conţinut şi imposibil de executat.

2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în dezlegarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în cauză a Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Astfel, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural mobil care, deşi intrat în posesia Statului Român, nu se mai regăseşte fizic, la data revendicării, la instituţia care l-a deţinut, şi anume pârâtul M.N.A. al României.

Instanţa de apel reţine, în mod eronat, că legitimarea procesuală aparţine Statului Român prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi că de vreme ce această instituţie are drepturi şi obligaţii specifice privind protejarea bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, această legitimare este dobândită ex lege, dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 prevăzând că "Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional reprezintă Statul Român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil".

În acest text, legiuitorul a făcut referire la relaţiile interne şi internaţionale în care Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional reprezintă Statul Român, iar nu la raporturile juridice litigioase ce s-ar putea naşte între Stat şi terţe persoane interesate privind recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil.

În susţinerea acestor afirmaţii vin chiar dispoziţiile Legii nr. 182/2000, legiuitorul prevăzând în mod explicit situaţiile în care Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional are competenţa de a reprezenta statul român, cum ar fi în cadrul iniţierii demersurilor în vederea recuperării bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional, furate sau exportate ilegal, exercitarea dreptului de preemţiune al statului în vederea achiziţionării de bunuri culturale mobile etc., printre aceste situaţii neregăsindu-se şi reprezentarea în litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor culturale mobile.

Prin urmare, legiuitorul nu a înţeles că Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional reprezintă Statul Român în raporturile juridice litigioase ce s-ar putea naşte între diferitele persoane fizice sau juridice. O asemenea reglementare este întărită şi de dispoziţiile art. 99 alin. (1) şi (2) din lege, care conţin măsuri punctuale referitoare la modalitatea de restituire a bunurilor culturale mobile - fie depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947, fie preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940, obligaţia restituirii în aceste condiţii căzând exclusiv în sarcina instituţiei deţinătoare.

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional este instituţie a administraţiei publice centrale de specialitate în domeniul culturii şi nu deţinător de bunuri culturale mobile.

Însăşi instanţa de apel indică în considerentele deciziei recurate instituţia muzeală pârâtă deţinătoare a bunurilor mobile ca fiind M.N.A. al României, Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional neputându-i fi opozabilă măsura obligării la plată către reclamantă a contravalorii unor bunuri ce nu mai pot fi restituite în natură.

Legea nr. 182/2000, act normativ de strictă interpretare şi imediată aplicare, constituie legea specială în materia restituirii bunurilor culturale mobile, ea aplicându-se cu precădere faţă de materia dreptului comun referitoare la acţiunea în revendicare, chiar dacă în cererea precizatoare reclamanta a indicat, ca temei de drept, deopotrivă dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 182/2000, cât şi cele ale dreptului comun - art. 480 C. civ.

În raport de temeiurile de drept invocate de reclamantă, măsura de obligare a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional la plata de despăgubiri este nelegală, echivalând cu a adăuga la lege, întrucât Legea nr. 182/2000 nu conţine o asemenea reglementare, ca modalitate subsidiară de reparaţie.

Or, dacă legiuitorul ar fi dorit să lărgească cadrul legislativ cu o astfel de interpretare, ar fi procedat ca atare în mod expres, cum a făcut în cazul restituirii bunurilor imobile potrivit Legii nr. 10/2001.

Norma juridică din art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 este o normă specială, de strictă interpretare şi care se aplică cu precădere faţă de regula generală instituită de dreptul comun, referitoare la posibilitatea reparaţiei prin echivalent, o atare interpretare a posibilităţii dublei reparaţii creând riscul întâmpinării unor dificultăţi, chiar şi în faza de executare a hotărârii judecătoreşti, câtă vreme Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional rămâne în afara cadrului procesual, nefiindu-i opozabile efectele raportului juridic obligaţional privind plata contravalorii bunurilor ce nu pot fi restituite în natură, întrucât potrivit principiului "nemo quod non habet", nimeni nu poate fi obligat să dea ceea ce nu are, indiferent care ar fi izvorul obligaţiei de plată, fie dreptul comun (art. 480 şi urm. C. civ.), fie Legea nr. 182/2000 (art. 99 alin. (2)), Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional neputând fi calificat nici ca posesor neproprietar şi, cu atât mai puţin, ca deţinător de bunuri culturale mobile, or "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă".

Având în vedere argumentele expuse, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural mobil ce nu mai poate fi restituit în natură, caz în care reprezentarea statului este realizată exclusiv de Ministerul Finanţelor Publice. Legea specială nr. 182/2000 nu poate constitui temei de drept pentru stabilirea măsurii despăgubirii reclamantei în sarcina Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Finanţelor Publice fiind singurul reprezentant al Statului Român, în sarcina căruia incumbă măsura reparaţiei subsidiare prin echivalent.

Astfel, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate, Ministerul Finanţelor Publice este instituţia care, potrivit art. 12 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 213/1998, reprezintă şi răspunde în numele Statului pentru prejudiciile cauzate, iar potrivit art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, această instituţie "reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".

Din examinarea comparată a textelor de lege mai sus menţionate rezultă că sintagma "în faţa instanţelor" circumscrie explicit şi limitativ calitatea de reprezentant a Statului în persoana Ministerului Finanţelor Publice la raporturi juridice de natură litigioasă. Această sintagmă nu se regăseşte reprodusă ca atare în conţinutul dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, ceea ce naşte prezumţia că instanţa de apel trebuia să constate a fortiori că legitimarea procesuală pasivă ex lege aparţine Ministerului Finanţelor Publice şi nicidecum - printr-o interpretare excesivă şi vădit forţată a prevederilor Legii speciale nr. 182/2000, Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, reprezentarea statului fiind realizată în astfel de litigii exclusiv de către Ministerul Finanţelor Publice, numai în sarcina acestuia putându-se stabili culpa şi răspunderea civilă delictuală, cu consecinţa plăţii despăgubirilor, ca măsură de reparaţie pentru bunurile culturale mobile ce nu se mai regăsesc fizic spre a fi restituite în natură.

II. Recurentul-pârât M.N.A. al României a criticat hotărârea atacată ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii în ce priveşte dezlegarea dată chestiunii valabilităţii titlului statului asupra bunurilor revendicate - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că Sentinţa penală nr. 902 din 31 iulie 1962, prin care bunurile mobile revendicate au făcut obiectul măsurii confiscării speciale a averii autorului reclamantei, constituie titlu valabil de preluare pentru stat, cât timp nu a fost revizuită ori desfiinţată în căile speciale de atac penale.

Instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, nevalabilitatea titlului statului în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Legea nr. 213/1998 conferă, neîndoielnic, competenţă instanţelor judecătoreşti să stabilească legalitatea titlului, fără însă a preciza care instanţe, civile sau penale, au această competenţă.

În funcţie de titlul statului asupra bunurilor revendicate, instanţa competentă în a examina legalitatea şi valabilitatea preluării poate fi instanţa civilă, în cazul actelor cu caracter civil ce constituie titlul statului, respectiv instanţa penală, în cazul în care titlul statului îl constituie o hotărâre penală.

Interpretarea extinsă reţinută prin decizia recurată, în sensul că instanţa civilă este competentă a se pronunţa în legătură cu valabilitatea titlului statului reprezentat de o hotărâre penală, contravine atât Constituţiei, cât şi Legii de organizare a instanţelor şi normelor de competenţa materială a instanţelor, norme ce sancţionează încălcările cu nulitatea absolută.

Totodată, art. 6 din Legea nr. 213/1998 nici nu este aplicabil în materia bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil, deoarece chiar în partea sa finală, textul exclude aplicarea, în cazul bunurilor care fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, iar în materia examinată există prevedere reparatorie specială în art. 99 din Legea nr. 182/2000.

În concluzie, titlul exhibat de M.N.A.R. şi implicit de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional în legătură cu bunurile revendicate îl constituie o hotărâre penală, respectiv Sentinţa penală nr. 902 din 31 iulie 1962, sentinţă ce poate fi cenzurată numai de către instanţa penală, iar confiscarea bunurilor revendicate de reclamantă constituie o consecinţă a faptelor de natură penală săvârşite de autorul său în raport de legislaţia penală din epocă.

În mod cert, nu se poate aprecia de către o instanţă civilă dacă autorul reclamantei a comis sau nu faptele penale de care a fost acuzat, dacă pedeapsa primită a fost sau nu legală şi, în general, orice alt element specific al unei hotărâri penale.

De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a motivat nelegalitatea preluării bunurilor revendicate cu trimitere la Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

În realitate, prin Decizia nr. 91A/2005 pronunţată de CAB în Dosarul nr. 4311/CIV/2004 şi Sentinţa civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 pronunţată de TMB în Dosarul nr. 37380/3/2005 nu s-a stabilit caracterul ilegal al preluării bunurilor revendicate.

Pe de o parte, hotărârile respective se întemeiază pe un alt temei juridic, şi anume O.U.G. nr. 190/2000, modificată şi completată prin Legea nr. 261/2002, în acest sens instanţele reţinând că, în concepţia legislativă creată prin Legea nr. 591/2004, toate preluările făcute în baza actelor normative indicate în Legea nr. 591/2004 sunt stabilite ope legis ca fiind abuzive, indiferent de modul de preluare, şi sunt aplicabile strict la metale preţioase şi nu la bunuri culturale mobile, pentru care există lege specială (Legea nr. 182/2000).

Pe de altă parte, în dosarele în care au fost pronunţate respectivele hotărâri, M.N.A.R. nu a fost parte.

În condiţiile în care reclamanta nu s-a judecat cu M.N.A.R., acesta fiind deci un terţ, ceea ce s-a consemnat în hotărârile judecătoreşti invocate de reclamantă are doar valoare de fapt juridic, existând posibilitatea pentru terţi de a face dovada contrară.

În acest sens, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că M.N.A.R. a oferit argumentul conform căruia, în raport de legislaţia epocii, pedeapsa confiscării totale a averii îşi avea, la acea dată, justificare legală.

Astfel, prin Sentinţa penală nr. 902 din 31 iulie 1962, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Tudor Vladimirescu, autorul reclamantei a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare corecţională şi la confiscarea bunurilor (obiecte de aur şi pietre preţioase) găsite asupra acestuia, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26828a alin. (1) C. pen. combinat cu art. 1, 2 lit. a), art. 4 lit. a), art. 5, 6 lit. d) alin. ultim şi art. 38 din Decretul nr. 210/1960.

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa epocii a dispus însă şi confiscarea totală a averii inculpatului V., în temeiul art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., adică tocmai lucrările de artă care fac obiectul prezentei cereri.

Această măsură se întemeia pe dispoziţiile Decretului nr. 469 din 25 septembrie 1957 pentru modificarea Codului penal, prin care se dispunea că "în toate celelalte infracţiuni care periclitează securitatea Republicii Populare Române, precum şi cele săvârşite în dauna avutului obştesc, ori de câte ori legea nu prevede în mod expres confiscarea averii, instanţele judecătoreşti ordinare sau speciale vor pronunţa, pe lângă sancţiunile prevăzute de lege, pedeapsa confiscării totale sau parţiale a averii" (art. 25 pct. 6 alin. (2)).

De asemenea, "în infracţiunile săvârşite în dauna economiei naţionale, instanţele judecătoreşti, ori de câte ori legea nu prevede în mod expres confiscarea averii, vor putea pronunţa, pe lângă sancţiunile prevăzute de lege, pedeapsa confiscării totale sau parţiale a averii" (art. 25 pct. 6 alin. (3)).

Rezultă că, în raport de legislaţia epocii, pedeapsa confiscării totale a averii îşi avea, la acea dată, justificare legală.

Instanţele civile care au pronunţat hotărârile prin care i s-a restituit reclamantei metalele preţioase şi bijuteriile au apreciat nevalabilitatea titlului statului dintr-o singură perspectivă, cea decurgând din Legea nr. 591/2004.

Nu s-a făcut însă, şi aceste instanţe nici nu aveau competenţă să o facă, vreo analiză a faptelor autorului reclamantei din perioada anilor 1960, chestiunea prezentând importanţă, deoarece confiscarea averii şi deci şi a bunurilor aflate la M.N.A.R. a fost o măsură complementară.

Întrucât hotărârea penală ce constituie titlul statului nu a fost revizuită ori desfiinţată în căile speciale de atac penale, aceasta îşi produce şi în prezent efectele.

Numai în situaţia în care reclamanta făcea dovada că este succesoarea unei persoane ce a fost condamnată pentru o infracţiune şi că, ulterior, această persoană a fost achitată printr-o hotărâre irevocabilă care a anulat şi măsura complimentară a confiscării averii, putea cere restituirea bunurilor confiscate pe această cale.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ambelor recursuri.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Cu privire la recursul pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional:

1. Contrar susţinerilor recurentului, decizia recurată este motivată cu respectarea exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în considerentele acesteia fiind expuse pe larg argumentele de fapt şi de drept pentru care instanţa a ajuns la concluzia că pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional are calitate procesuală pasivă în cauză pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural mobil care nu se mai regăseşte în custodia instituţiei muzeale căreia i-a fost predat după preluarea de către stat.

Pe de altă parte, cum în apelul său, pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional invocase că nu are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri, iar în considerentele hotărârii pronunţate, instanţa de apel a argumentat contrariul, rezultă că nu există contradicţie între considerente şi dispozitiv, considerentele conducând în mod logic spre soluţia din dispozitiv, aceea de respingere a apelului pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Prin urmare, criticile vizând nemotivarea, respectiv motivarea contradictorie a hotărârii recurate nu sunt fondate, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Din dezvoltarea primului motiv de recurs, rezultă că recurentul se plânge şi pentru că motivarea instanţei de apel privind legitimarea sa procesuală pasivă în cauză ar fi greşită, susţinând că este contrară dispoziţiilor legale incidente în materie.

Or, faptul dacă argumentele reţinute de instanţa de apel în legătură cu partea ce are calitate procesuală pasivă în cauză pe cererea în despăgubiri sunt sau nu corecte, în raport de dispoziţiile legale incidente în materie, nu ţine de aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aşa încât criticile în acest sens vor fi analizate în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se reia problema legalităţii soluţiei instanţei de apel pe aspectul în discuţie.

În ce priveşte susţinerea recurentului potrivit căreia împrejurarea înstrăinării tabloului "Car cu Boi" de către pârâtul M.N.A. al României nu a fost lămurită, fiind constatată exclusiv pe baza concluziilor raportului de expertiză, ca şi cea privind evaluarea arbitrară de către expert a bunului mobil cultural înstrăinat, acestea vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, ceea ce nu mai poate face obiect de analiză al instanţei de recurs, faţă de actuala structură a recursului.

Astfel, art. 304 C. proc. civ. nu mai permite cenzurarea unei hotărâri în recurs decât pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, motivul de casare ce permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., fiind abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

2. Criticile prin care se impută instanţei de apel că a încălcat şi aplicat greşit legea atunci când a recunoscut calitate procesuală pasivă în cauză pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu sunt fondate, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deşi susţine în mod corect că Legea nr. 182/2000, ca lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum sunt şi cele în litigiu, se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile dreptului comun, recurentul ajunge la concluzia greşită că Legea nr. 182/2000 nu permite reţinerea calităţii sale procesuale pasive în cauză pe cererea în despăgubiri privind un bun ce intră în domeniul de reglementare al acestei legi.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, actul normativ menţionat cuprinde prevederi derogatorii de la dreptul comun în ce priveşte reprezentarea Statului Român în litigiile având ca obiect bunuri din patrimoniul cultural naţional mobil, aşa încât, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, el este aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, pe aspectul contestat de recurent.

Astfel, pe lângă dispoziţiile art. 99 alin. (2), care conferă calitate procesuală pasivă în acţiunea în revendicare având ca obiect bunuri ce fac parte din patrimoniul naţional cultural mobil, instituţiilor care le deţin, Legea nr. 182/2000 mai are o dispoziţie relevantă pe aspectul calităţii procesuale în litigiile privind bunuri din patrimoniul cultural naţional mobil, şi anume art. 6 alin. (3), care prevede că "Ministerul Culturii şi Cultelor (în prezent, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional) reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil."

Acest din urmă text din legea specială a fost interpretat şi aplicat corect de către instanţa de apel atunci când a stabilit că pârâtul Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional are calitate procesuală pasivă pe cererea în despăgubiri privind bunul cultural mobil care nu se mai regăseşte în custodia instituţiei muzeale căreia i-a fost predat după preluarea de către stat.

Raportul juridic dedus judecăţii are ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă de către stat a unor bunuri mobile culturale din proprietatea autorului reclamantei. Dacă în ceea ce priveşte bunurile care se mai regăsesc fizic, obligaţia de a răspunde în acest raport juridic revine instituţiei care le deţine, conform menţiunilor exprese ale art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, în ceea ce priveşte bunurile care nu se mai regăsesc fizic, cel chemat să răspundă nu poate fi altul decât cel căruia i se impută preluarea abuzivă a bunurilor, şi anume statul.

De altfel, recurentul nu contestă că statul este cel care trebuie să răspundă în raportul juridic privind bunul mobil cultural care nu se mai regăseşte fizic, ci doar calitatea sa de reprezentant al statului în acest raport juridic, susţinând că această calitate revine Ministerului Finanţelor Publice, ceea ce este greşit.

În relaţiile care au ca obiect patrimoniul cultural naţional mobil, reprezentarea statului se realizează prin Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 care, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, înlătură de la aplicare dispoziţiile de drept comun ce conferă Ministerului Finanţelor Publice calitatea de reprezentant al statului, aşa încât criticile recurentului întemeiate pe dreptul comun în materie de reprezentare a statului nu pot fi primite.

Dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 conferă calitate procesuală pasivă pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional în acţiunea dedusă judecăţii, care are ca obiect bunuri ce aparţin patrimoniului naţional cultural mobil, în sensul art. 3 alin. (2) pct. 2 lit. a) din lege, pe cererea în despăgubiri privind bunul mobil cultural de patrimoniu care nu se mai regăseşte fizic.

Textul menţionat nu distinge în funcţie de natura relaţiilor interne sau internaţionale care au ca obiect bunuri din patrimoniul naţional cultural mobil, astfel că potrivit regulii de interpretare logică a legii civile "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), respectivul text este incident în materia reprezentării statului român în toate relaţiile interne şi internaţionale care privesc patrimoniul cultural naţional mobil. Prin urmare, cum relaţiile de natură litigioasă, în cazul proceselor desfăşurate pe teritoriul statului român, fac parte din categoria relaţiilor interne, dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 sunt incidente şi în privinţa litigiilor, inclusiv în speţa de faţă, cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

În concluzie, reprezentarea statului român, în relaţiile interne având ca obiect bunuri din patrimoniul cultural naţional mobil, realizându-se prin intermediul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, acesta din urmă are calitatea de a participa, în numele statului, în orice litigiu referitor la bunuri din patrimoniul naţional cultural mobil, indiferent de temeiul juridic al cererii, respectiv de natura acţiunii promovate, criticile în acest sens nefiind fondate.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la recursul pârâtului M.N.A. al României:

Acest recurent a criticat decizia instanţei de apel în ce priveşte calificarea ca nevalabil a titlului statului asupra bunurilor revendicate, susţinând, pe de o parte, că instanţa civilă nu are competenţa să stabilească, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului constând într-o hotărâre judecătorească penală, iar, pe de altă parte, că în dezlegarea chestiunii validităţii titlului statului, instanţa nu se putea raporta la hotărâri judecătoreşti pronunţate în dosare în care el nu a fost parte.

Nici una dintre criticile formulate nu este fondată.

Astfel, instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare având ca obiect bunuri preluate de stat în perioada comunistă are a dezlega cu prioritate, ca o chestiune prejudicială, dacă titlul de preluare al statului este sau nu valabil, competenţa de a verifica validitatea titlului statului fiindu-i recunoscută în mod expres prin dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care nu disting după natura titlului; or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă şi, prin urmare, indiferent de natura titlului, instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiunii în revendicare este competentă să verifice valabilitatea titlului statului.

Regula de interpretare logică a legii civile redată mai sus - acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, infirmă şi argumentul recurentului conform căruia art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu ar fi aplicabil în materia bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil. Textul prevede că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (...)", fără a distinge în funcţie de natura bunurilor preluate, aşa încât raportat la regula de interpretare enunţată, concluzia care se impune este aceea că respectivul text este aplicabil indiferent natura bunurilor preluate de stat, deci şi a celor în litigiu.

Alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu exclude competenţa instanţei de a analiza valabilitatea titlului statului în materia bunurilor ce fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil, pe ideea că în această materie există lege specială de reparaţie, şi anume Legea nr. 182/2000, cum greşit pretinde recurentul. Tocmai pentru că legea specială, care condiţionează restituirea bunurilor culturale mobile de preluarea ilegală a acestora de către stat (art. 99 alin. (2)), nu cuprinde prevederi proprii relative la constatarea caracterului ilegal al preluării, pe acest aspect rămâne aplicabil dreptul comun în materie, şi anume art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât acolo unde legea specială face, ea se întregeşte cu dispoziţiile de drept comun în materie.

În speţă, preluarea bunurilor revendicate s-a făcut în executarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii autorului reclamantei, dispusă prin Sentinţa penală nr. 902 din 31 iulie 1962 a Tribunalului Popular al Raionului Tudor Vladimirescu Bucureşti în baza art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen., urmare a condamnării autorului reclamantei în baza art. 26828a alin. (1) C. pen. combinat cu art. 1, 2 lit. a), 4 lit. a), 5, 6 lit. d) alin. ultim şi art. 38 din Decretul nr. 210/1960, pentru fapta de deţinere şi nerespectare a obligaţiei de predare a unor obiecte din metale preţioase şi mijloace străine de plată.

Cum potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, analizarea valabilităţii titlului statului este permisă indiferent de natura titlului, nu are nicio relevanţă că titlul de preluare a bunurilor revendicate îl reprezintă o hotărâre judecătorească penală, instanţa civilă având astfel competenţa să verifice dacă preluarea prin confiscare a bunurilor revendicate s-a făcut cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării.

Aceste criterii de verificare a validităţii titlului statului sunt prevăzute cumulativ de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, aşa încât neîntrunirea fie şi numai a unuia dintre ele face ca titlul statului să nu fie valabil.

Or, în speţă, chiar dacă reglementările legale în vigoare la data condamnării autorului reclamantei permiteau aplicarea pedepsei confiscării totale a averii în raport de fapta pentru care s-a dispus condamnarea, titlul statului nu poate fi considerat valabil constituit în raport de reglementările Constituţiei de la acea vreme şi ale tratatelor internaţionale la care România era parte.

Astfel, prin art. 1 din Decretul nr. 210/1960 s-a prevăzut că "deţinerea, cu orice titlu, a mijloacelor de plată străine şi a metalelor preţioase, precum şi operaţiile de orice fel cu acestea şi cu pietrele preţioase constituie monopol valutar de stat şi sunt interzise, cu excepţiile prevăzute de lege", iar prin art. 9 din acelaşi decret s-au stabilit obligaţii de predare sau declarare pentru dobânditorii de mijloace de plată străine sau metale preţioase.

Potrivit art. 38 din Decretul nr. 210/1960, nerespectarea dispoziţiilor acestuia, în cazul în care constituia infracţiune, era pedepsită în conformitate cu legea penală, fiind aplicabil art. 26828a C. pen. în vigoare la acel moment, care prevedea că nerespectarea obligaţiilor legale privind predarea, cedarea sau declararea mijloacelor de plată străine, a metalelor preţioase sau a pietrelor preţioase, ca şi efectuarea de operaţii cu acestea în alte condiţii decât cele prevăzute de lege se pedepsea cu închisoare corecţională de la 1 la 6 ani.

Totodată, în conformitate cu art. 80 alin. (1) pct. 3 C. pen. anterior, se putea dispune confiscarea "lucrurilor deţinute contra legilor şi regulamentelor", iar în conformitate cu art. 25 pct. 6 alin. (3) acelaşi C. pen., în cazul infracţiunilor săvârşite în dauna economiei naţionale, ori de câte ori legea nu prevedea în mod expres confiscarea averii, instanţele judecătoreşti puteau pronunţa, pe lângă sancţiunile prevăzute de lege, pedeapsa confiscării totale sau parţiale a averii.

Constituţia adoptată în 1952, în vigoare la data condamnării autorului reclamantei, prevedea în art. 12 că dreptul de proprietate personală asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare, asupra obiectelor casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor erau ocrotite de lege.

De asemenea, în art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 10 decembrie 1948 şi a cărei respectare era obligatorie şi pentru statul român, se prevedea că "orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii", garantându-se că "nimeni nu va fi lipsit arbitrar de proprietatea sa".

Rezultă astfel că dispoziţiile Decretului nr. 210/1960, ca şi cele ale art. 26828a C. pen. anterior, conţinând reglementări prin care s-a urmărit lipsirea cetăţeanului român de dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, contraveneau vădit normelor constituţionale şi internaţionale în vigoare la data aplicării lor faţă de autorul reclamantei.

Pe cale de consecinţă, şi măsura confiscării averii determinată de fapta incriminată prin aceste dispoziţii era menită să suprime, în mod abuziv, dreptul de proprietate personală, ocrotit şi garantat de normele constituţionale şi internaţionale în vigoare în epocă, fiind contrară acestor norme.

În atare condiţii, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului asupra bunurilor preluate prin confiscare de la autorul reclamantei, în temeiul Sentinţei penale nr. 902/1962, nu este unul valabil.

Faţă de aceste considerente, care complinesc parţial motivarea instanţei de apel, hotărârea pronunţată de această instanţă apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 218/1998.

Pe de altă parte, în mod corect instanţa de apel s-a raportat în dezlegarea chestiunii validităţii titlului statului şi la Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, hotărâri irevocabile pronunţate în litigii anterioare iniţiate de reclamantă pentru recuperarea altor bunuri preluate de la autorul său prin confiscare, în temeiul aceluiaşi titlu - Sentinţa penală nr. 902/1962, şi prin care s-a statuat asupra caracterului abuziv al preluării.

Faptul că recurentul nu a fost parte în litigiile soluţionate prin hotărârile judecătoreşti sus-menţionate nu înseamnă că acestea nu îi sunt opozabile.

Astfel, este adevărat că hotărârea judecătorească produce efecte relative, şi anume drepturi şi obligaţii doar faţă de părţile din dosarul în care a fost pronunţată.

Totodată, însă, faptul că a avut loc o judecată, al cărei rezultat este consemnat în acea hotărâre, reprezintă un aspect care face credinţă în raport de toate persoanele, neputând fi ignorat de către terţi.

Faţă de terţi, ceea ce s-a consemnat în hotărâre are valoarea unui fapt juridic, iar odată stabilit, un asemenea fapt poate fi invocat cu privire la orice persoană, chiar dacă nu a figurat ca parte în litigiul respectiv, cu posibilitatea pentru aceasta de a face dovada contrară.

Efectele relative ale hotărârii judecătoreşti nu se confundă şi nici nu exclud opozabilitatea ei faţă de terţi, cu conţinutul şi limitele arătate mai sus.

Reţinând în prezentul litigiu caracterul abuziv al preluării operate din patrimoniul autorului reclamantei în temeiul Sentinţei penale nr. 902/1962, prin raportare la hotărârile irevocabile din litigiile anterioare care au statuat în acest sens, instanţa de apel a dat în mod corect eficienţă puterii de lucru judecat a acestor hotărâri, sub aspectul prezumţiei legale reglementate de art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.

Astfel, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile poate fi invocată în cadrul unui alt litigiu cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca noul litigiu să poarte între aceleaşi părţi sau să dezbată acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

În ipoteza în care părţile sau cel puţin unele dintre ele diferă în cele două procese, pentru partea care nu a participat în primul proces şi nici nu este succesoare în drepturi a părţii din acel litigiu, hotărârea irevocabilă din litigiul anterior reprezintă un mijloc de probă cu valoare de act autentic şi poate fi combătută, în condiţiile legii, de partea respectivă, aşa cum de altfel susţine şi recurentul. Dacă proba contrarie celor reţinute în hotărârea anterioară nu a fost făcută, această hotărâre va produce consecinţe juridice în noul proces, chiar şi pentru partea care nu a fost implicată în litigiul anterior.

Prin urmare, recurentul, care nu au participat în litigiile soluţionate irevocabil prin Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, avea posibilitatea să facă, în prezenta cauză, dovada contrarie celor stabilite, în mod irevocabil, prin aceste hotărâri, ceea ce nu s-a întâmplat însă, el nereuşind să demonstreze validitatea preluării operate de stat din patrimoniul autorului reclamantei în temeiul Sentinţei penale nr. 902/1962.

Împrejurarea invocată în acest sens de către recurent a fost aceea că pedeapsa confiscării totale a averii ce a stat la baza preluării operate din patrimoniul autorului reclamantei îşi avea justificare legală în prevederile C. pen. în vigoare la acea dată, şi anume art. 25 pct. 6 alin. (3) C. pen. de la 1948, modificat prin Decretul nr. 469/1957.

Or, o atare împrejurare nu permite reţinerea validităţii titlului statului, pentru considerentele deja expuse în analiza acestui recurs, raportat la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În aceste condiţii, chiar dacă nu a participat în litigiile anterioare, recurentul nu poate ignora realitatea juridică stabilită prin Decizia civilă nr. 91/A din 31 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi Sentinţa civilă nr. 1468 din 8 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, cu referire la caracterul abuziv al preluării.

Ca o consecinţă a constatării, conform prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, a nevalabilităţii titlului statului asupra bunurilor revendicate, în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia fondului de obligare pârâtului M.N.A. al României să restituie reclamantei bunurile culturale mobile revendicate aflate în deţinerea sa, făcând astfel aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin.

În concluzie, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului M.N.A. al României apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii M.N.A. al României şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional împotriva Deciziei nr. 728 A din 4 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 6809/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 6818/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6811/2012. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs