ICCJ. Decizia nr. 7031/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7031/2012
Dosar nr. 26245/3/2009
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18 iunie 2009, reclamanţii T.A. şi T.T. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, SC R.V. SA şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 800.000 euro, reprezentând preţul de piaţă, evaluat provizoriu, pentru apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. P.Ţ., Sector 1.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, precum şi pe dispoziţiile H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1069 din 10 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC R.V. SA şi a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii SC R.V. SA şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General şi a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 237.978 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, cu titlul de restituire prestaţii (preţ).
Examinând cu prioritate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii SC R.V. SA şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, tribunalul a constatat că, în raport cu obiectul acţiunii - restituire prestaţii ca urmare a constatării nulităţii Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994 - calitate procesuală activă şi pasivă au doar părţile contractante, respectiv vânzătorul Municipiul Bucureşti şi cumpărătorii T.A. şi T.T.
În speţă, Statul Român nu a fost parte în contract, iar SC R.V. SA nu a încheiat convenţia în nume propriu, ci ca mandatar al pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în temeiul contractului de prestări servicii încheiat cu acesta din urmă.
Prin urmare, chemarea în judecată ca pârâţi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a SC R.V. SA nu se justifică, între aceştia şi reclamanţi neexistând vreun raport juridic care să constituie temeiul unei acţiuni civile directe.
Pe fond, tribunalul a constatat că, la data de 14 aprilie 1994, reclamanţii au cumpărat de la pârât, prin intermediul administratorului imobilului, SC R.V. SA, apartamentul nr. 2 din Bucureşti, str. P.Ţ., sector 1, în baza Decretului nr. 61/1990, achitând integral preţul stabilit conform acestui act normativ.
Prin Sentinţa civilă nr. 6913 din 29 iunie 1995, rămasă irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994.
Principiul restitutio in integrum impune regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic desfiinţat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă la situaţia în care acel act nu s-a încheiat.
Se impune deci restituirea de către vânzător a preţului încasat, actualizat cu indicele de inflaţie, având în vedere devalorizarea monedei naţionale pe perioada în care reclamanţii au fost lipsiţi de această sumă de bani.
Tribunalul nu a admis pretenţiile reclamanţilor de a li se plăti valoarea de piaţă a imobilului în litigiu, deoarece dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, se referă expres şi exclusiv la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate.
Or, reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare desfiinţat înainte de adoptarea Legii nr. 112/1995, în baza unui alt act normativ, Decretul-lege nr. 61/1990, astfel că desfiinţarea lui este guvernată de regulile dreptului comun.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii T.A. şi T.T. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, iar prin Decizia civilă nr. 844A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile formulate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
La data de 14 aprilie 1994 s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1994 între reclamantul T.T. şi SC R.V. SA, conform Decretului-lege nr. 61/1990 şi H.G. nr. 562/1991, pentru imobilul din Bucureşti, str. P.Ţ., ap. 2, sector 1.
Ulterior dobândirii de către reclamanţi a apartamentului menţionat, acest imobil a fost restituit prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 681 din 30 aprilie 1996 numitului C.M.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 6913 din 29 iunie 1995, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantul C.M.A. în contradictoriu cu SC R.V. SA şi pârâtul T.T., constatând nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994.
În considerentele acestei hotărâri, instanţa a reţinut că apartamentul vândut de pârâta SC R.V. SA nu făcea parte din fondurile statului şi nici din fondurile unor unităţi economice sau bugetare, după cum nici nu a aparţinut înainte de 6 martie 1945 unor regii autonome sau societăţi cu capital de stat. Drept consecinţă, vânzarea imobilului a fost abuzivă şi ilegală, fiind nulă absolut în lumina prevederilor art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, art. 7 şi 19 din aceeaşi lege.
Prin Sentinţa civilă nr. 10455 din 17 octombrie 2001, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta N.A.L., succesoarea autorului C.M.A., şi a dispus evacuarea pârâţilor T.T. şi T.A. din apartamentul nr. 2 situat în imobilul din Bucureşti, str. P.Ţ., sector 1.
Instanţa de judecată a reţinut că, în urma constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, pârâţii nu mai au niciun titlu în baza căruia să justifice ocuparea imobilului.
În speţă, analiza obiectului cererii de chemare în judecată a fost făcută de prima instanţă din perspectiva dreptului comun, în considerarea faptului că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, nu este incidentă în speţă, actul normativ cuprinzând referiri exprese şi exclusive doar la contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate.
Prin adoptarea Legii nr. 1/2009, legiuitorul a urmărit să acorde despăgubiri la valoarea de circulaţie pentru imobilele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, având în vedere doar prevederile Legii nr. 112/1995, nu şi cele ale Decretului-lege nr. 61/1990.
Curtea de apel a înlăturat argumentul reclamanţilor T.A. şi T.T., conform căruia reglementările speciale ale Legii nr. 10/2001, republicată, şi ale Legii nr. 1/2009, privind plata preţului, sunt aplicabile şi în cazul contractelor încheiate în considerarea Decretului-lege nr. 61/1990, cu motivarea că acestui argument i se opune principiul "specialia generalibus derogant" ("normele speciale derogă de la normele generale"), aplicabil pentru ipoteza reglementării legitimării procesuale pasive derogatorii numai în situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres acest fapt.
În acest context, erau pe deplin aplicabile normele generale ale Codului civil, care reglementează efectele nulităţii absolute, constând în repunerea părţilor contractului de vânzare-cumpărare, desfiinţat ca urmare a constatării nulităţii absolute a acestuia, în situaţia anterioară (restitutio in integrum), legitimarea procesuală pasivă revenind, în cauză, Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, în calitate de vânzător, parte a contractului sinalagmatic, încheiat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990, desfiinţat cu efect retroactiv.
Regimul juridic diferit aplicabil despăgubirilor acordate celor ale căror contracte au fost încheiate în baza altor norme decât Legea nr. 112/1995 poate fi imputabil cel mult legiuitorului, iar nu instanţei de judecată, cât timp norma juridică de care se prevalează apelanţii-reclamanţi este clară şi derogă explicit de la dreptul comun.
Soluţia primei instanţe nu este în discordanţă cu prevederile art. 16 din Constituţia României, întrucât, pe de o parte, dreptul comun cuprinde reglementări de natură a acoperi prejudiciul suferit de reclamanţi, iar, pe de altă parte, judecătorul nu poate să creeze dreptul într-o materie în care există o lacună legislativă.
Împrejurarea că norma internă nu a inclus în câmpul său de reglementare toate actele normative ce ar fi putut constitui temei al vânzării unor atare bunuri înseamnă exceptarea/excluderea lor de la incidenţa Legii nr. 10/2001, nu însă şi închiderea accesului persoanei prejudiciate la calea de a obţine despăgubiri echitabile pentru bunul de a cărui proprietate a fost lipsit, potrivit dreptului comun, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Referitor la apelul declarat de apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, curtea de apel a reţinut că nulitatea absolută a contactului de vânzare-cumpărare a fost constatată în mod irevocabil prin Sentinţa civilă nr. 6913 din 29 iunie 1995, irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti. La acel moment, instanţa a analizat dacă au fost respectate prevederile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992 la încheierea contractului de vânzare, iar nu buna sau reaua-credinţă a părţilor contractante (raportat la natura juridică a imobilului ce a făcut obiectul vânzării).
În speţă, sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărători incumbă vânzătorului, respectiv Municipiului Bucureşti prin Primarul General, însă nu s-a făcut în condiţiile art. 1169 C. civ.
Astfel, apelantul-pârât nu a probat că apelanţii-reclamanţi ar fi avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, acceptând riscul desfiinţării contractului.
În acest context, în mod corect prima instanţă a dispus, în baza principiului restitutio in integrum, ca pârâtul să plătească reclamanţilor preţul vânzării - 237.978 RON, actualizat cu indicele de inflaţie.
În legătură cu imposibilitatea reclamanţilor de a se prevala de existenta unui "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a apreciat că pentru a beneficia de protecţia oferită de această normă convenţională, reclamanţii trebuie să aibă un "bun", fie sub forma unui "bun actual", fie sub forma unei "speranţe legitime".
Or, la momentul sesizării instanţei de judecată, reclamanţii nu aveau un "bun actual", având în vedere că aceştia nu se mai aflau în posesia unui titlu de proprietate confirmat de instanţele de judecată definitiv, care să le recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate.
Cu toate acestea, în prezentul litigiu reclamanţii au declanşat o procedură judiciară, prin care au urmărit să beneficieze de măsuri reparatorii, pentru bunul pe care l-au pierdut.
Aşadar, în cazul de faţă, reclamanţii se pot prevala de o "speranţă legitimă", deoarece "creanţa de restituire", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care aceştia ar putea-o invoca nu este o creanţă sub condiţie. Reclamanţii sunt titularii unei creanţe "suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă", întemeiată pe o bază legală în dreptul intern şi pe o jurisprudenţă constantă a instanţelor judecătoreşti, astfel încât se pot prevala de existenţa unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanţii T.A. şi T.T.
Prin motivele de recurs, se formulează următoarele critici de nelegalitate:
Prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, care instituie principiul egalităţii în faţa legii.
Aprecierea valabilităţii titlului statului nu a fost posibilă la momentul încheierii contractului în baza Decretului-lege nr. 61/1990, întrucât Legea 213/1998 a apărut ulterior. Statul nu a înstrăinat imobilele preluate abuziv numai în baza Legii 112/1995, ci şi în baza altor acte normative, fiind astfel inacceptabil ca despăgubirile primite de cei ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate să aibă o natură diferită.
Art. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că această lege reglementează regimul juridic al imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989. Or, imobilul de care recurenţii au fost deposedaţi intră în această categorie şi, urmare a aplicării Legii 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de toate drepturile ce izvorăsc din acest act normativ.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel, în mod greşit, a reluat motivarea tribunalului, arătând că analiza obiectului acţiunii a fost făcută din perspectiva dreptului comun, întrucât în speţă nu ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 1/2009, actul normativ cuprinzând referiri exprese şi exclusive doar la contractele încheiate în baza Legii 112/1995.
Hotărârea recurată conţine dispoziţii contradictorii în sensul că, iniţial, instanţa apreciază că, în speţă, reclamanţii se află în situaţia evingerii cumpărătorilor, urmare a deposedării lor de imobilul pe care l-au deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994, iar obligaţia de evicţiune revine vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Ulterior, instanţa revine, menţionând că nu s-a probat de către apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General că reclamanţii ar fi avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, acceptând riscul contractului, precizând totodată că în speţă nu poate fi reţinută incidenţa art. 1336 şi următoarele C. civ., şi, drept urmare, dispune ca pârâtul să plătească reclamanţilor doar preţul vânzării, actualizat cu indicele de inflaţie.
În temeiul art. 1337 C. civ., vânzătorul este obligat de a răspunde de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut şi, în baza principiului restabilirii situaţiei anterioare, a art. 1341 C. civ., instanţa trebuie să oblige pârâtul la plata preţului plătit, la care se adaugă daunele pentru evicţiune.
Motivele de recurs nu cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate, însă în raport de conţinutul lor, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va încadra aceste critici în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi va exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestor cazuri de modificare a hotărârii.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată: "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru."
Alin. (21) al aceluiaşi articol prevede: "Cererile sau acţiunile în justiţie, având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".
În acelaşi sens, art. 50 alin. (3) are următorul cuprins: "Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Tot astfel, potrivit art. 501: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză".
Prin urmare, printr-o normă specială, de strictă interpretare, legiuitorul a reglementat dreptul de a beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilite conform standardelor internaţionale de evaluare, numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aşa cum în mod expres prevăd normele anterior citate.
Or, este necontestat în cauză că reclamanţii au dobândit imobilul din Bucureşti, str. P.Ţ., ap.2, sector 1, în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994 încheiat în temeiul Decretului-lege nr. 61/1990.
Împrejurarea că ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 6913 din 29 iunie 1995, definitivă şi irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994, nu-i îndreptăţeşte pe reclamanţi să beneficieze de restituirea preţului de piaţă al imobilului, în condiţiile art. 501 din Legea 10/2001, câtă vreme nu este îndeplinită condiţia prevăzută de acest text de lege, şi anume aceea ca temeiul contractului încheiat şi ulterior desfiinţat să fie Legea nr. 112/1995.
Instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 16 din Constituţie atunci când a aplicat norma specială cuprinsă în art. 501 din Legea 10/2001. Legiuitorul a înţeles să instituie o reglementare specială sub aspectul despăgubirilor cuvenite unei categorii de persoane, iar instituirea unei norme speciale nu este contrară principiului constituţional reglementat de art. 16 din Constituţie.
Tot astfel, chiar dacă Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unei categorii de imobile - şi anume a celor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - nimic nu împiedică legiuitorul să stabilească, în cadrul acestui act normativ, anumite norme speciale aplicabile numai unora dintre imobilele ce intră în sfera sa de reglementare.
Recurenţii susţin că "pe fondul cauzei, instanţa de apel, în mod greşit, a reluat motivarea tribunalului, arătând că analiza obiectului acţiunii a fost făcută din perspectiva dreptului comun, întrucât în speţă nu ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 1/2009, actul normativ cuprinzând referiri exprese şi exclusive doar la contractele încheiate în baza Legii 112/1995".
Înalta Curte apreciază că, astfel formulată, această susţinere legată de dezlegarea dată fondului litigiului nu reprezintă o critică de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc civ.
Cerinţele art. 3021 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.
Or, recurenţii nu arată care sunt dispoziţiile dreptului comun pretins încălcate de instanţa de apel şi care sunt greşelile făcute de aceasta în legătură cu interpretarea ori aplicarea acelor norme de drept comun.
Nu sunt fondate nici susţinerile recurenţilor vizând motivarea contradictorie a hotărârii instanţei de apel.
Instanţa de apel, răspunzând criticilor formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin care acesta susţinea că nu poate fi angajată răspunderea sa pentru evicţiune, deoarece reclamanţii au cunoscut faptul că pot fi evinşi, cumpărând pe propriul risc, a arătat că această împrejurare nu a fost probată de pârât. Prin urmare, răspunderea sa nu poate fi înlăturată, iar hotărârea primei instanţe de obligare a pârâtului, în baza principiului restitutio in integrum, la plata preţului vânzării, actualizat cu indicele de inflaţie, este corectă.
Susţine recurentul că, pe lângă preţul vânzării, instanţa de apel trebuia să oblige pârâtul şi la plata daunelor evicţiunii.
Nici această critică nu este fondată.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit pretenţia reclamanţilor de a fi despăgubiţi cu preţul de piaţă al apartamentului dobândit în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1994, în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001. Faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., respectând principiul disponibilităţii şi limitele învestirii sale, instanţa a soluţionat cauza în raport de obiectul cererii de chemare în judecată care nu a cuprins şi pretenţia reclamanţilor de a le fi plătite eventualele daune produse prin evicţiune.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii T.A. şi T.T. împotriva Deciziei civile nr. 844A din 13 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7027/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7047/2012. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
