ICCJ. Decizia nr. 7005/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7005/2012
Dosar nr. 9148/1/2011
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia 2476 din 17 martie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M.Ş. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 181/A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 17 februarie 2009, reclamantul M.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la restituirea preţului, la valoarea de piaţă a apartamentului, cumpărat de reclamant în baza unui contract de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ulterior desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1324 din 12 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant şi a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Instanţa a apreciat că cererea se soluţionează de către instanţa de judecată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care instituie o răspundere specială a Ministerul Finanţelor Publice. Dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ. care instituie răspunderea civilă pentru evicţiune a vânzătorului nu s-ar fi putut reţine decât în situaţia în care instanţa de judecată ar fi fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă pentru evicţiune a vânzătorului.
Analizând cererea de chemare în judecată, pe fond, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât prin Sentinţa civilă nr. 6847 din 24 septembrie 2004 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi cumpărătoarea M.E.
Tribunalul a apreciat că, în aceste condiţii, devin aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul M.Ş., iar prin Decizia nr. 181 A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2.794,0027 RON, sumă ce va fi reactualizată în funcţie de rata inflaţiei şi momentul efectiv al plăţii preţului.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a învestit instanţa cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la restituirea preţului de 27.940.027 ROL actualizat la valoarea de piaţă a apartamentului nr. X situat la etajul 3 al imobilului din Bucureşti, C.D., sector 1.
Având în vedere cele reţinute mai sus, referitor la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul de proprietate al autoarei reclamantului, curtea de apel a constatat că aplicabil în cauză este art. 50 alin. (3) din actul normativ sus-menţionat.
Apelantul a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile Legii nr. 1/2009, respectiv că interpretarea dată acestui act normativ, în sensul în care a fost făcută de judecătoria fondului în Sentinţa civilă nr. 1324/2009, duce inevitabil la anularea acestei legi.
Curtea de apel a apreciat ca nefondată această susţinere având în vedere că instanţa de fond, reţinând situaţia de fapt, a făcut aplicarea textului de lege incident, respectiv Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 1/2009, în privinţa art. 50.
Curtea de apel a înlăturat susţinerea apelantului în sensul că orice instanţă care a constatat nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 trebuie să-şi motiveze hotărârea obligatoriu pe încălcarea sau nerespectarea unei prevederi din această lege, şi nu pe alte cauze legale de nulitate a antractelor civile.
Instanţa de apel a apreciat sub acest aspect că, după cum este redactat textul de lege cuprins în art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul a considerat suficient ca partea să se găsească în ipoteza desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. De altfel, interpretarea gramaticală a acestui text conduce spre ideea existenţei unei asemenea hotărâri obţinute anterior procesului prin care partea solicită un asemenea preţ.
Considerând îndreptăţit reclamantul la plata preţului actualizat, aşa cum dispune art. 50 din Legea nr. 10/2001, instanţa a apreciat că acest preţ va putea fi calculat şi în faza de executare, ceea ce conduce la scutirea părţii interesate de administrarea unei probe cu expertiză în această procedură judiciară.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs atât reclamantul M.Ş., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursurile nu sunt fondate, fiind respinse pentru următoarele considerente:
Pornind de la situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.
Constatarea făcută de instanţele anterioare prin hotărârile judecătoreşti menţionate, în sensul că încheierea Contractului de vânzare-cumpărare din 17 iunie 1997 s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 se impune în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat, nemaiputând fi cenzurată. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Totodată, dezlegările anterioare ale instanţelor atrag aplicarea art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece restituirea preţului achitat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 către cumpărătorul care a pierdut, ulterior, în justiţie, dreptul de proprietate asupra imobilului este reglementată diferit prin prevederile art. 50 - 501 din Legea nr. 10/2001, legea distingând între situaţia contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi cea a contractelor încheiate cu eludarea dispoziţiilor acesteia.
Stabilindu-se cu putere de lucru judecat că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea preţului plătit de chiriaşi în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu dispoziţiile art. 501 din aceeaşi lege care au în vedere ipoteza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legi nr. 112/1995.
Pe de altă parte, făcând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în modalitatea în care acestea au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a aplicat Legea nr. 1/2009. Nu se impunea totodată a fi pusă în discuţie aplicarea acestei legi, aşa cum se arată prin motivele de recurs, întrucât incidenţa normelor cuprinse în Legea nr. 1/2009 a fost invocată de reclamant prin chiar cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel, fiind adusă la cunoştinţa părţilor adverse prin comunicarea acestor acte de procedură.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a fost apreciat, de asemenea, ca nefondat.
Critica pârâtului nu a fost primită, deoarece printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol şi a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de plată a preţului actualizat al apartamentului.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, ambele recursuri.
Împotriva Deciziei nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a formulat contestaţie în anulare contestatorul M.Ş., care a susţinut următoarele motive:
În motivarea Deciziei nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie instanţa omite a se pronunţa asupra elementelor esenţiale cuprinse în criticile aduse prin motivele de recurs, şi anume nu a pus în discuţie critica privind aplicabilitatea art. 501 alin. (1) şi 26 din Legea nr. 10/2001, precum şi pe aceea a schimbării temeiului juridic al acţiunii.
S-a mai arătat că Actul de vânzare-cumpărare nr. Y/1997 a fost desfiinţat prin Sentinţa nr. 6847/2004 pe calea acţiunii în revendicare.
Analizând contestaţia în anulare prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va respinge pentru următoarele considerente:
Niciunul din motivele formulate nu se încadrează în dispoziţiile art. 317 sau art. 318 C. proc. civ. pentru a atrage anularea deciziei contestate.
Dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată.
Textul de lege vizează deci, acele greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.
Motivul invocat de contestatorul M.Ş., şi anume nepronunţarea pe asemenea "aspecte" nu constituie o astfel de greşeală materială care să atragă incidenţa art. 318 C. proc. civ. Criticile formulate vizează exclusiv fondul cauzei, în legătură cu soluţia pronunţată de instanţă, critici ce nu pot fi primite, întrucât contestaţia în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Nici teza a II-a a art. 318 alin. (1) C. proc. civ. nu este incident în cauză. Aceasta operează în situaţia în care instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Or, susţinerile contestatorului cu privire la omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la aspectele invocate nu constituie necercetarea vreunui motiv de recurs, care de altfel au fost analizate de instanţa de recurs în mod corespunzător.
Pentru aceste considerente, se va respinge contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2476 din 17 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, formulată de contestatorul M.Ş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7008/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 6963/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
