ICCJ. Decizia nr. 7036/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7036/2012
Dosar nr. 10747/118/2007
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Sentinţa civilă nr. 1741 din 2 noiembrie 2010 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis acţiunea formulată de reclamanta L.V. în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar, R.A.E.D.P.P. Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, astfel cum a fost modificată, a obligat pârâţii Primarul municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin primar să restituie reclamantei în natură imobilul construcţie etaj situat în Constanţa, str. M.K., identificat prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de ing. C.M., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa să plătească despăgubiri reprezentând echivalentul valorii de circulaţie, de la data executării hotărârii, a imobilului compus din teren în suprafaţă de 470,5 mp şi construcţie compusă din subsol şi parter situat în Constanţa, str. M.K., a respins ca nefondată cererea de intervenţie în interesul pârâţilor formulată de intervenienţii C.V., G.M., N.M. şi S.D. şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei 4.300 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâţii R.A.E.D.P.P. Constanţa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar, precum şi intervenienţii C.V., G.M., N.M. şi S.D.
Prin Decizia civilă nr. 16C din 23 ianuarie 2012 Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelurile, a schimbat în tot sentinţa apelată, a constatat că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă şi a respins acţiunea faţă de acesta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, a admis cererea de intervenţie în interes alăturat şi a respins acţiunea formulată de către reclamantă împotriva celorlalţi pârâţi. Totodată, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON către R.A.E.D.P.P. Constanţa şi de 4.470 RON către intervenienţi.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta L.V. a solicitat, direct în instanţă, prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de 470,50 mp şi construcţie situat în Constanţa, str. M.K., judeţul Constanţa că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. şi că acţiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001 reglementează măsurile reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate abuziv, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 prevede o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice survenite în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschis calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptată de la aplicarea dispoziţiilor legii speciale, nici in rem [imobilul fiind preluat în baza Decretului nr. 111/1951, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. i)], nici in personam (reclamanta fiind moştenitoarea legală a autoarei sale, F.D.A. (fostă L.), deposedată de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege, după cum nu a fost relevat niciun motiv independent de voinţa ei de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, a suprimat practic acţiunea dreptului comun, în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi fără a diminua accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator şi l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme procedurale speciale.
Cum reglementările cuprinse în această lege specială de reparaţie interesează, substanţial şi procedural, ordinea publică, ele sunt de imediată aplicare, iar această soluţie este consacrată legislativ şi prin art. 5 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În situaţia în care se constată neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenţiei, în condiţiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice, dezlegare dată de asemenea prin Decizia nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, reclamanta putea obţine măsuri reparatorii, pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură) dacă formula notificare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 - nu prin introducerea unei acţiuni în revendicare - întemeiată pe art. 480 C. civ. - după intrarea în vigoare a legii speciale, cum greşit a procedat.
Greşit a procedat şi instanţa de judecată admiţând acţiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedând la compararea titlurilor de proprietate.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acţiunii în revendicare, ci are un drept stabilit în procedura Legii nr. 10/2001 şi de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, Curtea a respins-o reţinând că în baza actelor de stare civilă, a certificatului de moştenitor din 3 august 1976 şi a certificatului de calitate de moştenitor din 17 februarie 2000 emis de B.N.P. M.I. reclamanta a făcut dovada că este moştenitoarea legală a autoarei sale F.D.A. (fostă L.), care a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, a cărui dovadă a făcut-o cu contractul de donaţie transcris sub nr. x/1940.
În baza acestui act de donaţie - M.C.F. a donat fiicei sale A.D.L., autoarea reclamantei, imobilul în litigiu.
Acest imobil, în baza Decretului nr. 111/1951 a fost preluat abuziv de către stat.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, coroborând dispoziţiile art. 25 şi 37 din Decretul nr. 31/1954, ale art. 135 din Constituţia României, ale art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 şi ale H.G. nr. 113/1992, instanţa de apel a reţinut că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă interesele statului în justiţie în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional, în condiţiile în care participă nemijlocit şi în nume propriu în aceste litigii, că bunul revendicat face parte în prezent din domeniul unităţii administrativ-teritoriale şi că, prin urmare, are calitate procesuală pasivă, unitatea administrativ-teritorială care îl deţine în patrimoniu, respectiv Municipiul Constanţa.
Conform adresei emisă de Primăria Municipiului Constanţa, terenul şi construcţia compusă din subsol şi parter aparţin domeniului public al municipiului Constanţa conform H.C.L.M. nr. 295/2001, iar etajul aparţine domeniului privat al municipiului Constanţa aprobat prin H.C.L.M. nr. 296/2001.
Aşadar, în cauza dedusă judecăţii, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă.
În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, respingerea apelurilor şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.
În motivarea recursului a susţinut că legea specială în materia restituirilor nu interzice să se facă uz de mijloacele dreptului comun, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă şi atunci când vizează imobile înstrăinate prin acte de dispoziţie foştilor chiriaşi, că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, astfel încât aceasta nu poate constitui un fine de neprimire al acţiunii în revendicare.
De asemenea, a susţinut că dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dau vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite. A apreciat că motivarea instanţei de apel vine în mod vădit în contradicţie cu normele şi practica naţională a instanţelor judecătoreşti, precum şi cu cea internaţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului, încălcând atât accesul liber la justiţie, cât şi dreptul de proprietate privată, astfel încât se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
O altă critică a vizat nevalabilitatea titlului statului, recurenta susţinând că Decretul nr. 111/1951 este neconstituţional în raport cu Constituţia din 1948 şi, pe cale de consecinţă, hotărârile judecătoreşti pronunţate în temeiul său nu pot constitui un titlu valabil pentru ca statul să poată dobândi dreptul de proprietate asupra bunului imobil. De aceea, bunurile preluate în baza acestui act normativ trebuie să fie considerate ca fiind preluate fără un titlu valabil şi să aibă un regim juridic corespunzător.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, a susţinut că acesta justifică o asemenea calitate, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dar şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aceasta deoarece statul este cel care a preluat în mod abuziv bunul, astfel încât cel care a privat de proprietate este dator să-l despăgubească pe proprietar, neavând relevanţă împrejurarea că statul nu este posesorul imobilului revendicat.
În cauză s-a depus întâmpinare de intimata-pârâtă R.A.E.D.P.P. Constanţa prin care a susţinut, în esenţă, că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, ci un drept stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, că putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil dacă formula notificare conform art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi nu prin introducerea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. şi că Legea nr. 10/2001 ca lege nouă a suprimat acest tip de acţiune.
De asemenea, a depus întâmpinare şi intimatul-pârât Statul Român, prin care a susţinut că în mod legal instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive având în vedere că, potrivit probelor administrate în cauză, imobilul revendicat face parte din domeniul public, respectiv privat al municipiului Constanţa. Decizia recurată ţine seama şi de dispoziţiile Deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte critica greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei M.C.F., care a donat fiicei sale, A.D.L., imobilul situat în Constanţa, str. M.K., potrivit actului de donaţie transcris sub nr. x/1940. Aşa cum s-a reţinut de instanţele fondului, reclamanta a făcut dovada calităţii de moştenitor a numitei A.D.L., mama defunctului său soţ. Imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 69/1962 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., invocate de reclamantă în acţiune.
Anterior introducerii cererii în revendicare de faţă, reclamanta nu a mai formulat vreo altă acţiune şi nici nu a uzat de procedura specială prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În mod corect, instanţa de apel a apreciat că, în definirea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul "generalia specialibus derogant" care generează concursul dintre legea generală şi cea specială.
Problema concursului dintre legea generală şi legea specială a fost tranşată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în sensul că se exclude posibilitatea ca, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de Statul Român, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 din C. civ.
Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Cum acţiunea de faţă, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor săi, şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în anul 2007, deci după intrarea în vigoare a legii speciale, soluţionarea ei nu putea fi făcut decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât şi pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, cunoscute pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Deşi este adevărat că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, totuşi nu se poate susţine cu temei că se încalcă accesul la justiţie prin recunoaşterea incidenţei normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariţiei noii reglementări.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiectul de reglementare al legii speciale, numai în situaţia în care se relevă existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei "recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei".
Aşadar, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune pronunţată ulterior datei de 14 februarie 2011 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în existenţa unei speranţe legitime în legătură cu aceasta.
În cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010) se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În egală măsură, reclamanta nu are nici "o speranţă legitimă" în legătură cu recunoaşterea dreptului său, pentru că prin decizia în temeiul legii pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. mai poate fi promovată în faţa instanţelor naţionale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut, anterior dezlegării date prin hotărârea menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru c. României 2005 ).
Simpla pretenţie de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor "concrete şi efective". După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, afişat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca fiind "concret şi efectiv". Or, în cauză nu s-a dovedit că reclamanta mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Cu privire la nevalabilitatea titlului statului, ca urmare a neconstituţionalităţii Decretului nr. 111/1951, Înalta Curte observă că art. 2 din Legea nr. 10/2001 defineşte categoria imobilelor preluate în mod abuziv, la lit. e) făcând vorbire despre "imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951.. " Aşadar, legea prezumă preluarea abuzivă, independent de împrejurarea că, în cauză s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat caracterul de bun abandonat al imobilului, ori s-a emis numai o decizie administrativă.
Acţiunea în revendicare promovată de reclamantă a fost respinsă nu pentru că s-ar fi dat preferabilitate titlului statului, ci pentru că s-a apreciat că o asemenea cerere nu mai poate fi primită după apariţia Legii nr. 10/2001.
Nici critica referitoare la greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român nu poate fi primită. În mod corect instanţa de apel a admis această excepţie, reţinând apartenenţa bunului revendicat la domeniul unităţii administrativ-teritoriale, în sensul că o parte din terenul revendicat este inclus în domeniul public al Municipiului Constanţa, iar o altă parte se află în domeniul privat al Municipiului. Or, într-o acţiune în revendicare calitate procesuală pasivă are posesorul neproprietar al bunului. Prin motivele de recurs formulate reclamanta însăşi recunoaşte că Statul Român nu are în posesie bunul revendicat. Susţinerea sa referitoare la obligaţia statului de a despăgubi persoana de la care a preluat în mod abuziv proprietatea, independent de faptul posesiei, are sens într-o cerere în procedura Legii nr. 10/2001, nu şi într-o cerere de natura celei deduse judecăţii.
Nu se poate reţine însă argumentul invocat de Statul Român prin întâmpinare, în sensul că lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauza de faţă se justifică şi în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, deoarece prin această decizie se statuează lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care se solicită obligarea acestuia la acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv.
Prin urmare, se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a principiilor generale de drept şi normelor de drept material incidente în cauză.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
În aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., constatând că recurenta-reclamantă a căzut în pretenţii, va fi obligată şi la plata cheltuielilor de judecată solicitate şi dovedite de intimatele-interveniente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.V. împotriva Deciziei civile nr. 16C din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă recurenta-reclamantă la 1.488 RON cheltuieli de judecată către intimatele-interveniente.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7034/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7037/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
