ICCJ. Decizia nr. 7303/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7303/2012
Dosar nr. 3086/1/2012
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1002 din 6 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins acţiunea reclamantelor K.A. şi P.C.R., formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar; a admis cererile de intervenţie accesorie formulate de SC M.I.E. SRL şi de B.S.D. în interesul pârâtului.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că parte din terenul solicitat, a fost înstrăinată de autorul N.N. fratelui său, Ş.N., care, la rândul său, l-a înstrăinat soţilor E. şi I.C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V1., ataşat la dosarul cauzei şi avut în vedere de expert la efectuarea expertizei specialitatea topografie, în prezent, fiind proprietatea intervenientei accesorii B.S.D., moştenitoare a numitului P.G., care a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, constatată prin sentinţa civilă nr. 7617 din 13 octombrie 1992 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Referitor la terenul din str. B., sector 1, teren ce reprezintă parcela nr. PA1., tribunalul a reţinut, pe baza actului de proprietate învederat de reclamante şi a raportului de expertiză efectuat în cauză, că cererea este neîntemeiată, întrucât, lotul cu nr. PA1. este distinct de loturile cu nr. L1. şi L2., cu privire la care a deţinut dreptul de proprietate autorul N.N. în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. V2. din 10 mai 1921, fiind în prezent deţinut de intervenienta SC M.I.E. SRL, cu act de vânzare-cumpărare distinct.
Prin decizia civilă nr. 475 A din 30 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că autorii reclamantelor nu mai deţineau în proprietate imobilul solicitat prin notificarea formulată la data de 21 martie 2008 de către K.G., deoarece a fost înstrăinată de către autorii acestora anterior actului de naţionalizare din anul 1945, şi în această situaţie, reclamantele nu au calitatea de persoane îndreptăţite la restituire pentru că autorii lor nu mai aveau în proprietate terenul în litigiu la momentul naţionalizării şi nu pentru că nu au făcut dovada calităţii de succesori al acestora.
Prin decizia civilă nr. 5665 din 1 iulie 2011, Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul reclamantelor împotriva deciziei sus-menţionate, acordând intimatei SC M.I.E. SRL cheltuielile de judecată efectuate în recurs.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că terenul aflat în parcela nr. L1. a fost înstrăinat de autorul recurentelor în anul 1926 către Ş.N., iar acesta, la rândul său, a vândut terenul în anul 1938 către E. şi I.C., nefigurând ca fiind preluat de stat de la autorul recurentelor, iar împrejurarea că, în prezent, parcela nr. L1. este în posesia intervenientei accesorii B.S.D., moştenitoare a numitului P.G., care a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, constatată prin sentinţa civilă nr. 7617 din 13 octombrie 1992 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi că această hotărâre nu le este opozabilă recurentelor, nu are relevanţă întrucât la data preluării de către stat a terenului, acesta nu se mai afla în patrimoniul autorului lor.
S-a mai constatat că parcela nr. L2., identificată în prezent pe str. B., a fost preluată în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 de la altă persoană decât autorul recurentelor şi face obiectul Legii nr. 10/2001, existând notificare de la moştenitorii fostului proprietar, iar aceasta nu poate conduce decât la concluzia că nici pentru acest teren recurentele nu au calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în sensul legii.
Terenul ce reprezintă parcela nr. PA1., fiind distinct de celelalte două parcele, nu a făcut parte din terenul ce a aparţinut autorului recurentelor, neavând relevantă susţinerea acestora că nu s-a lămurit cu ce titlu a deţinut intimata Primăria Municipiului Bucureşti construcţia situată la adresa str. B., sect. 1, pe care a vîndut-o intervenientei SC M.I.E. SRL, cu destinaţia de spaţiu comercial, de la cine a fost preluată şi cu ce titlu sau cine a edificat-o, în baza cărei autorizaţii.
Împotriva acestei decizii au formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 322 pct. 2 şi 7 C. proc. civ., cerere de revizuire reclamantele K.A. şi P.C.R., arătând că atât instanţa de fond, cât şi instanţele de control judiciar au constatat, în mod greşit, că parcela nr. L2. este identificată în prezent pe str. B., deoarece la această adresă figurează parcela nr. 50, conform planului cadastral anexat la dosar, iar parcela nr. L2. este proprietatea d-nei D.T.
Referitor la parcelele nr. PA1. şi PA2., revizuentele au arătat că acestea au rămas în proprietatea lui Ş.N. împreună cu imobilul construcţie, iar împrejurarea că parcela nr. L1. este în posesia intervenientei B.S.D. conform sentinţei civile nr. 7617/1992 a Judecătoriei Sector 1 este greşit constatată de instanţă, întrucât la baza pronunţării acestei sentinţe au stat o serie de înscrisuri falsificate de către autorul intervenientei.
De asemenea, revizuentele au mai arătat că instanţa de recurs a constatat, în mod greşit, că parcela nr. L1. a fost înstrăinată, deoarece Ş.N. a înstrăinat parcela nr. L2., aşa cum rezultă din actele dosarului, iar împrejurarea că parcela nr. L1. se află în posesia intervenientei B.S.D. nu constituie un impediment la restituirea în natură.
Referitor la parcela nr. PA1., aceasta a fost preluată de stat fără titlul în anul 1950 de la Ş.N., nefiind niciodată în proprietatea lui G.O., cum greşit a reţinut instanţa.
Examinând cererea de revizuire în raport de excepţia de tardivitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a o respinge, ca tardiv formulată, pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 7 C. proc. civ.
Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 alin. (1), termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti de la comunicarea hotărârii definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs, după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. (2), termenul se va socoti de la pronunţarea ultimei hotărâri.
Având în vedere dispoziţiile legale anterior citate, Înalta Curte constată că termenul prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a fost depăşit, întrucât decizia a cărei revizuire se solicită a fost pronunţată la data de 1 iulie 2011, iar prezenta cerere a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 aprilie 2012.
Legea sancţionează cu decăderea nerespectarea termenelor procedurale stabilite pentru exercitarea căilor de atac, sens în care sunt de observat şi dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrag decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.
În speţă, revizuentele au încălcat prevederile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece au formulat cererea cu depăşirea termenului legal prevăzut de textul menţionat, împrejurare faţă de care, dată fiind prioritatea soluţionării excepţiei de tardivitate, celelalte aspecte învederate prin cererea de revizuire nu vor mai fi analizate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) din acelaşi cod, excepţia tardivităţii cererii fiind o excepţie procesuală absolută şi dirimantă, peremptorie, ce face de prisos analiza fondului.
Referitor la solicitarea formulată de către intimata SC M.I.E. SRL, privind acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 RON, conform chitanţei aflată la dosar, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi va acorda cu acest titlu suma de 250 RON.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. consacră posibilitatea, pentru a instanţa de judecată, de a mări sau micşora onorariul de avocat ori de câte ori constată motivat că acesta este nepotrivit de mare sau de mic, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În lumina textului legal sus-menţionat, având în vedere gradul redus de complexitate al cauzei, împrejurarea că aceasta a fost soluţionată la primul termen de judecată acordat, pe cale de excepţie, iar prestaţia reprezentantei intimatei s-a limitat la depunerea întâmpinării şi prezentarea la un singur termen de judecată, Înalta Curte apreciază că suma de 250 RON este suficientă şi corespunzătoare atât faţă de natura pricinii, cât şi faţă de activitatea depusă de avocat.
Pentru aceste considerente, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, ca tardiv formulată, iar revizuentele vor fi obligate, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata, către intimata SC M.I.E. SRL, a sumei de 250 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca tardivă, cererea de revizuire formulată de K.A. şi P.C.R. împotriva deciziei nr. 5665 din 1 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă revizuentele la 250 RON cheltuieli de judecată către intimata SC M.I.E. SRL, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7319/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7302/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
