ICCJ. Decizia nr. 7300/2012. Civil. Acţiune în declararea simulatiei. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7300/2012
Dosar nr. 2714/1/2012
Şedinţa publică din 28 noiembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 431 din 1 iunie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, (sesizat prin declinare de competenţă - sentinţa civilă nr. 5830 din 17 iunie 2009 a Judecătoriei Arad) a respins acţiunea reclamantei F.R., în contradictoriu cu pârâţii C.D., C.S. şi F.A.R.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate simulaţia contractului de împrumut autentificat sub nr. I1. din 15 septembrie 2008, atât sub aspectul sumei împrumutate cât şi sub aspectul persoanei împrumutătorului; să se constate că în aceeaşi zi s-a încheiat şi actul secret sub semnătură privată, care îndeplineşte condiţiile de validitate impuse de lege şi să se dispună, odată cu desfiinţarea înscrisului aparent, radierea ipotecii pentru suma de 368.000 euro şi să se reînscrie ipoteca pentru 240.000 RON în favoarea moştenitorilor după defunctul F.G.L., conform cotelor de succesiune.
Tribunalul a constatat că actul public îl reprezintă contractul de împrumut încheiat între pârâtul de ordin III şi pârâţii de ordin I şi II, iar actul secret reprezintă un raport juridic între un alt împrumutător, reclamanta şi pârâţii de ordin I şi II, aspect ce nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 1175 C. civ., care prevede că actul secret nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali.
Tribunalul a mai constatat că din probatoriul administrat a rezultat faptul că F.A.R. nu avea cunoştinţă despre actul secret şi nici nu l-a semnat, iar nesemnarea actului secret la notar nu justifică împrejurarea că nu a semnat actul secret, care s-ar fi încheiat la el acasă şi în prezenţa sa, fiind greu de crezut că nu era interesat de o sumă atât de mare de bani. Împrejurarea că a mandatat-o pe reclamantă să semneze acte în numele său nu are relevantă când el se află de fată.
Un alt aspect care invalidează actul secret este acela că nu are dată certă, iar reclamanta şi-a scris numele menţionând căsătorită cu F.G.L., când se putea scrie şi F.L., iar sintagma căsătorită sună ca şi moştenitoarea lui F.L. Aceasta apare în mod evident interesată, întrucât, fiind moştenitoare în cotă de 2/8, iar ceilalţi doi copii în cotă de 3/8, suma în cauză având regim de bun comun, i-ar fi revenit 120.000 euro, cealaltă făcând obiectul succesiunii.
Prin decizia nr. 243 A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamantă şi cererea de aderare la apel formulată de pârâţii C.D. şi C.S.; a schimbat în totalitate hotărârea atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a constatat simulaţia contractului de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat sub nr. I1. din 15 septembrie 2008; a constatat că actul sub semnătură privată din 15 septembrie 2008, numit „contract de împrumut", reprezintă voinţa reală a părţilor în ceea ce priveşte suma împrumutată şi persoana împrumutătorului; a dispus rectificarea CF nr. C1. Arad, nr. T1./1, prin radierea ipotecii pentru suma de 368.000 euro în favoarea pârâtului F.A.R. şi înscrierea ipotecii pentru suma de 240.000 euro în favoarea moştenitorilor lui F.G.L., respectiv 10/16 în favoarea reclamantei F.R., 3/16 în favoarea lui F.A. şi 3/16 în favoarea lui F.I.; a obligat pe pârâtul F.A.R. la plata cheltuielilor de judecată la prima instanţă şi în apel în favoarea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, din contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. I1. din 15 septembrie 2008, rezultă că pârâtul F.A.R. le-a împrumutat pârâţilor C.D. şi C.S. suma de 368.000 euro, tară dobândă, cei din urmă garantând restituirea împrumutului cu imobilul înscris în CF nr. C2. Arad şi obligându-se să restituie suma împrumutată până la 15 septembrie 2009.
Invocând simulaţia prin interpunere de persoane, reclamanta a arătat că adevăratele raporturi juridice rezultă din actul secret sub semnătură privată, intitulat „contract de împrumut" şi încheiat la aceeaşi dată.
Din acest înscris rezultă că reclamanta F.R. este cea care a efectuat împrumutul, iar suma împrumutată a fost de 240.000 euro. Din acelaşi înscris rezultă că părţile contractante au fost de acord ca garanţia ipotecară să se înscrie pentru suma de 368.000 euro pe numele pârâtului F.A.R., iar suma împrumutată să fie restituită până la 15 septembrie 2009 reclamantei şi soţului acesteia.
Instanţa de apel a constatat că ceea ce diferă între cele două contracte este suma împrumutată şi persoana împrumutătorului.
Deşi pârâtul F.A.R. nu a semnat actul secret, probele administrate în cauză infirmă susţinerile acestuia că nu a avut cunoştinţă de actul secret.
Astfel, notarul la care au mers părţile iniţial pentru perfectarea împrumutului, a relatat că la biroul notarial s-au prezentat reclamanta, soţul acesteia, nepotul lor, pârâtul F.A.R. şi pârâţii C.D. şi C.S., iar din discuţia cu aceştia, notarul a înţeles că suma împrumutată este de 240.000 euro, iar împrumutători sunt cei doi soţi F. I s-a solicitat ca în actul autentic să fie trecută suma de 368.000 euro şi ca împrumutător să fie trecut pârâtul F.A.R., iar taxele să fie calculate la suma de 240.000 euro. Pentru că notarul nu a fost de acord, au renunţat să încheie actul la biroul acestuia.
Acest martor i-a sfătuit, toţi fiind de faţă, să încheie şi un act secret din care să rezulte care este adevărata sumă împrumutată.
Prezent a fost şi numitul I.T.M., căruia pârâţii C.D. şi C.S. i-au predat o parte din suma împrumutată, respectiv 112.000 euro, reprezentând o datorie mai veche, acest aspect fiind consemnat în actul autentic.
Aceleaşi discuţii referitoare la suma împrumutată s-au purtat şi la biroul notarului C.M.B., care nu şi-a pus nici un semn de întrebare, ştiind că cei trei fac parte din aceeaşi familie.
Instanţa de apel a reţinut că acordul simulatoriu s-a realizat între toate părţile implicate, inclusiv în ceea priveşte pe pârâtul F.A.R., care a luat parte la discuţiile preliminare, discuţii din care rezultă că acest pârât a fost doar o persoană interpusă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul F.A.R.
În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de apel, încălcând principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii, a interpretat întâmpinarea depusă la dosar de pârâţii C.S. şi C.D. ca fiind cerere de aderare la apel, fără să pună în discuţia părţilor acest aspect, pronunţându-se, astfel, pe mai mult decât a fost investită, interpretând greşit actul procedural şi tăcând o aplicare greşită a dispoziţiilor legale.
S-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că operează simulaţia prin interpunere de persoane şi a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 1175 C. civ., deoarece, în cazul unei asemenea simulaţii, părţile care încheie actul aparent prevăd printr-o înţelegere secretă faptul că una dintre ele nu are calitatea de parte contractantă, stabilind, totodată, cine este adevăratul titular al dreptului.
În acest sens, recurentul-pârât a arătat că nu a existat o simulaţie prin interpunere de persoane, deoarece era necesar ca ambele acte să fie încheiate între aceleaşi părţi, interpunerea de persoane presupunând existenţa unui act juridic public, ale cărui părţi, împreună cu o a treia persoană, ce rămâne anonimă, încheie actul secret care prevede că efectele actului public se produc faţă de acest din urmă participant la actul ocult.
Prin urmare, este necesar ca toate părţile implicate în operaţiune să aibă cunoştinţă de existenţa actului public şi a actului secret, or, prin probele administrate în cauză, nu rezultă că recurentul şi-ar fi asumat calitatea de persoană interpusă, dimpotrivă, din declaraţia martorului C., notarul care a perfectat actul public, rezultă că el este adevăratul împrumutător, însă instanţa de apel s-a raportat exclusiv la depoziţia martorului V.A., primul notar la care părţile s-au deplasat.
Actul secret, a mai arătat recurentul, nu poate combate actul public, pentru că s-ar trece peste dispoziţiile legale privind efectele actelor juridice în raport de părţile contractante, iar instanţa, de altfel, nu a analizat aspectele îndoielnice ale modalităţii de întocmire a acestuia.
Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a administrat proba cu martori cu încălcarea dispoziţiilor art. 1191 C. civ., deoarece admiterea probei cu martori peste un înscris autentic este inadmisibilă, iar acordul simulatoriu este un act juridic ce nu poate fi dovedit decât printr-un înscris, respectiv, prin actul secret, reclamanta, parte în actul public, neputând face dovada cu martori peste înscrisul autentic.
Nici cea de a doua condiţie a simulatiei nu este îndeplinită în cauză, deoarece, pentru a exista simulaţia, este necesar ca actul secret să fie anterior sau, cel puţin, simultan cu cel public, or,actul invocat de reclamantă nu a fost semnat niciodată la data când se pretinde că a fost semnat, iar recurentul nu a avut cunoştinţă de el, în realitate, el fiind semnat ulterior, chiar martorii arătând că nu se ştia de existenţa unui act secret.
Instanţa de apel nu a făcut nici o referire la contractul de mandat fără reprezentare, ca varietate a simulatiei invocată de reclamantă, prin raportare la care acţiunea este, inadmisibilă, pentru că recurentul nu a avut cunoştinţă de actul secret.
La data de 7 aprilie 2011, după expirarea termenului de declarare şi motivare a recursului, recurentul a completat motivele de recurs, arătând că, potrivit legii notarilor publici, notarul percepe în mod direct voinţa părţilor, consemnând-o ca atare în proces-verbal.
Prin decizia civilă nr. 2044 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul pârâtului F.A.R.
Referitor la critica conform căreia instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii, a dat mai mult decât s-a cerut şi a interpretat în mod greşit întâmpinarea depusă la dosar de pârâţii C.D. şi C.S. ca fiind o cerere de aderare la apel, instanţa de recurs a constatat că aceasta nu poate fi primită, deoarece din actele dosarului rezultă că la data de 1 noiembrie 2010, C.D. şi C.S. au depus la Curtea de Apel Timişoara un înscris olograf, care nu poartă vreo denumire, dar în cuprinsul căruia cei doi intimaţi au arătat că „în calitate de pârâţi - intimaţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 293 vă rugăm să luaţi act de faptul că aderăm la apelul declarat de reclamantă (...)".
Referitor la fondul raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte a constatat că reclamanta a investit instanţa cu o cerere prin care a solicitat să se constate simulaţia contractului de împrumut autentificat sub nr. I1. din 15 septembrie 2008, atât sub aspectul sumei împrumutate, cât şi sub aspectul persoanei împrumutătorului, invocând simulaţia prin interpunere de persoane, susţineri conţinute şi în cererea de declarare a apelului, situaţie faţă de care apare ca nefondată critica recurentului pârât că reclamanta ar fi invocat contractul de mandat fără reprezentare, ca varietate a simulaţiei, iar instanţa de apel nu a analizat cauza sub acest aspect.
A fost înlăturată şi critica conform căreia instanţa de apel a reţinut în mod greşit că operează simulaţia prin interpunere de persoane şi a dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 1175 C. civ., deoarece simulaţia este operaţiunea juridică prin care, printr-un act juridic public se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic secret, dar adevărat.
Prin urmare, simulaţia presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a două contracte, unul public, care nu corespunde voinţei reale a părţilor şi altul secret, care reflectă voinţa acestora.
În acest sens, instanţa de recurs a constatat că în cauză, prin contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. I1. din 15 septembrie 2008, F.A.R. a dat cu titlu de împrumut soţilor C.D. şi C.S. suma de 368.000 euro, restituirea împrumutului fiind garantată cu imobilul proprietatea împrumutaţilor, părţile declarând că sunt de acord cu intabularea în CF a dreptului de ipotecă de rang I pentru suma de 368.000 euro şi notarea interdicţiilor de înstrăinare, grevare, restructurare şi demolare în favoarea lui F.A.R. În cuprinsul contractului este inserată declaraţia numitului I.T.M. că a primit de la soţii C.D. şi C.S. integral suma de 112.000 euro, datorată în baza unui contract de împrumut anterior.
Prin înscrisul sub semnătură privată, datat 15 septembrie 2008, F.R., căsătorită cu F.L. a dat cu împrumut lui C.D. şi C.S. suma de 240.000 euro.
În actul secret este menţionat ca împrumutul să fie garantat la notar cu imobilul proprietatea lui C.D. pentru o ipotecă de 368.000 euro, pe numele lui F.A.R.
Deşi recurentul pârât a susţinut că înscrisul sub semnătură privată a fost încheiat ulterior contractului de împrumut autentificat la notar, în scopul de a-l prejudicia, nu l-a defăimat ca fals şi nu a sesizat organele competente pentru constatarea falsului.
Instanţa de recurs a constatat, astfel, că este evident că pentru aceeaşi operaţiune juridică există două înscrisuri care diferă în ceea ce priveşte suma acordată cu titlu de împrumut şi persoana împrumutătorului, dar în care recurentul pârât figurează ca beneficiar al garanţiilor imobiliare, până la concurenţa sumei de 368.000 euro.
Or, această împrejurare este specifică simulaţiei prin interpunere de persoane, în care ambele părţi din contractul aparent, public urmăresc în mod conştient ca efectele să se producă faţă de o terţă persoană, căreia i se păstrează anonimatul.
Deşi recurentul pârât a pretins că nu a existat simulaţia, pentru că nu a cunoscut că există un act secret, în care nu a figurat ca parte, că este de natura simulaţiei ca actul public şi actul secret să fie încheiate între aceleaşi părţi şi că actul secret are condiţii discutabile de valabilitate, această susţinere nu poate fi primită, deoarece toate probele administrate în cauză, dovedesc faptul că recurentul a cunoscut existenta actului secret.
Astfel, toţi martorii care au fost de fată la încheierea contractului au arătat că la notar nu s-au prezentat doar părţile din actul public, ci şi soţii F.L. şi F.R. Martorul I.T.M. a relatat că soţii C.D. şi C.S. i-au spus că au luat bani cu împrumut de la „domnii" (soţii F.), iar martorul C.M.B., notarul ce a autentificat contractul, a relatat că suma de bani acordată cu titlu de împrumut a fost dată de F.P. (alt nume sub care era cunoscută reclamanta) din poşetă. Acest din urmă martor a mai relatat şi faptul că defunctul F.L. i-a solicitat să treacă în act ca împrumutător pe F.A.R.
Mai mult decât atât, martorul V.A., notarul la care părţile s-au deplasat iniţial, a arătat că nu a încheiat contractul pentru că i s-a cerut să se consemneze că suma împrumutată era de 368.000 euro, deşi împrumutul avea ca obiect suma de 240.000 euro şi să treacă pe F.A.R. în calitate de împrumutător, deşi împrumutătorii erau soţii F.L. şi F.R.
Singurul martor propus de pârât nu a participat la încheierea contractului şi toate declaraţiile sale reflectau ceea ce i-a comunicat pârâtul, iar nu percepţii personale.
Cât priveşte faptul că nu a figurat ca parte în actul secret, acest lucru este justificat de împrejurarea că pârâtul însuşi era persoana interpusă.
Intenţia de a simula actul public a existat din partea tuturor persoanelor implicate în operaţiunile juridice amintite, iar în cauză s-a făcut dovada că pârâtul a cunoscut şi a acceptat încheierea unui act public care să mascheze părţile reale ale contractului de împrumut încheiat şi valoarea acestuia.
De aceea, instanţa de apel nu a nesocotit efectele actelor juridice în raport de părţile contractante, pentru că sancţiunea specifică simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice reale din actul secret.
Or, pârâtul, deşi nu apare ca parte în actul secret, nu este terţ faţă de acesta pentru că, prin acţiunea proprie, acceptând să figureze ca parte în actul public a disimulat operaţiunea juridică reală încheiată.
A-l considera terţ şi a înlătura efectele faţă de pârât ale unui act secret despre care a avut cunoştinţă, înseamnă a înlătura efectele principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans".
Faptul că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a disimula şi suma de bani ce a făcut obiectul contractului de împrumut nu este demonstrat doar de diferenţa dintre actul public şi actul secret sub acest aspect, ci şi de împrejurarea că în chiar actul secret, deşi se menţionează că suma împrumutată este de 240.000 euro, se precizează că garanţia imobiliară se va înfiinţa pentru suma de 368.000 euro.
Cât priveşte faptul că actul secret nu a fost încheiat anterior sau cel puţin concomitent cu actul secret, spre deosebire de cele susţinute de recurent, instanţa de recurs a constatat că actul secret poartă data 15 septembrie 2008, aceeaşi cu cea a încheierii contractului în formă autentică.
În lipsa înscrierii în fals şi faţă de împrejurarea că înscrisul secret, reprezentat de un act sub semnătură privată este scris în totalitate, semnat şi datat de împrumutaţi şi poartă menţiunea dublului exemplar, sunt întrunite condiţiile de validitate prevăzute de art. 1179-1180 C. civ., aspecte avute în vedere implicit de instanţa de apel, care a constatat că actul sub semnătură privată reprezintă voinţa reală a părţilor.
Prin cererea înregistrată la data de 6 aprilie 2012 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justitie, sectia I civilă, sub nr. 2714/1/2012, numitul F.A.R. a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 2044 din 21 martie 2012 a aceleiaşi instanţe.
În motivare, contestatorul a arătat că prin hotărârea atacată instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de recurs, iar soluţia adoptată este rezultatul unei greşeli materiale, determinată de grave confuzii privind datele şi elementele materiale importante din dosarul cauzei.
În acest sens, contestatorul a arătat că instanţa de judecată reţine, în mod eronat, faptul că cele două acte, atât cel public, cât şi cel secret, se raportează la aceeaşi stare de fapt, cu toate că acestea sunt semnate de persoane distincte, deoarece prin existenţa unor date conţinute de actul secret care se regăsesc transpuse material în actul public, nu poate fi vorba de două acte distincte. Deşi instanţa de judecată retine că de esenţa simulatiei este existenta a două acte distincte (cel public şi cel secret), aceasta acordă eficienţă actului secret, care însă nu este semnat de contestator, neîndeplinind, astfel, cerinţele construcţiei juridice a simulatiei.
În mod greşit instanţa de recurs a reţinut că actul secret ar fi fost semnat la domiciliul contestatorului, acesta având cunoştinţă de conţinutul său, deşi din probele administrate în cauză nu a rezultat acest aspect.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit, acordul simulatoriu al contestatorului, care nu a urmărit niciodată ca efectul raportat la obiectul împrumutului să se răsfrângă în persoana reclamantei.
Instanţa de recurs a reţinut, de asemenea, în mod greşit, pasivitatea contestatorului faţă de actul secret, acesta susţinând, în motivele de recurs, simularea datei, contestând atât valabilitatea, cât şi veridicitatea actului, precum şi inopozabilitatea acestuia, tocmai raportat la faptul că, neavând cunoştinţă de el, dar şi faţă de lipsa acordului şi a dovezii contrare, acest act nu poate produce efecte fată de contestator.
În acest sens, contestatorul a arătat că chiar pârâţii CH. şi CO. au atestat că acesta nu a avut cunoştinţă de existenţa acestui act, aspect probatoriu ce se completează cu faptul că actul nu poartă semnătura numitului F.L., care însă apare în act.
Împrejurarea că F.L. apare în act, deşi nu îl semnează, este de natură a dovedi că acest act a fost încheiat ulterior actului public, pentru a masca starea reală şi ca o preconstituire pentru acţiunea ce a fost înaintată de reclamantă, situaţie faţă de care instanţa de recurs ar fi trebuit să analizeze cauza prin raportare la acordul simulatoriu şi transpunerea lui în cadrul actelor.
O greşeală materială determinând o premisă eronată este şi reţinerea, de către instanţa de recurs, a faptului că martorul Ispas i-a indicat, prin sintagma „domnii", pe soţii F., în condiţiile în care acelaşi martor arată că „nu am văzut de la cine a primit C.D. banii".
Contestatorul a mai arătat că instanţa de recurs a reţinut şi interpretat greşit declaraţiile mai multor martori, respectiv, martorul C. şi martorul V., precum şi faptul că intenţia de a simula actul a existat din partea tuturor.
Contestatorul a precizat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de recurs supuse analizei, respectiv, asupra celor depuse prin completarea la motivele iniţiale, reţinând, în mod greşit, că aceste completări au fost depuse în afara termenului legal, sens în care se impune desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea căii de atac.
Înalta Curte, analizând cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia de inadmisibilitate a contestaţiei în anulare, constată următoarele:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
În sensul textului legal anterior citat, noţiunea de „greşeală materială" reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
Prin consacrarea acestui motiv de contestaţie în anulare se urmăreşte îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea greşită a recursului ca tardiv declarat, anularea greşită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană tară calitate de reprezentant, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
În oricare dintre situaţii, pretinsa greşeală materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluţionat prin decizia a cărei retractare se solicită şi în raport de situaţia existentă la dosar la data pronunţării acesteia.
Pe de altă parte, nu orice greşeală materială conduce la admiterea contestaţiei în anulare, ci numai acele erori materiale esenţiale, care au fost determinante pentru soluţia instanţei de recurs.
În ceea ce priveşte teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., aceasta vizează omisiunea instanţei de recurs de a examina unul din motivele de casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., iar nu omisiunea de a examina toate argumentele de fapt şi de drept invocate de parte subsumate cazului de casare pe care se sprijină.
Instanţa de recurs are obligaţia de a răspunde, punctual, criticilor formulate în recurs, tară a analiza însă toate argumentele cuprinse în motivele de recurs, argumente pe care le poate grupa răspunzând printr-un considerent comun.
De asemenea, art. 318 sub forma celei de-a doua teze nu vizează nemulţumirea părţii faţă de răspunsul la motivele de recurs, întrucât instanţa sesizată cu contestaţie în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea considerentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză.
Se constată că în cauză, ceea ce contestatorul susţine cu titlu de motive ale contestaţiei în anulare, au făcut obiect al criticilor în propriul recurs, respins, ca nefondat, prin decizia supusă acestei căi extraordinare de atac.
În consecinţă, Înalta Curte constată că aceeaşi chestiune privind existenţa sau inexistenţa operaţiunii juridice a simulaţiei a fost evaluată de către instanţa de recurs în analizarea motivelor de recurs ale reclamantului, aspecte asupra cărora s-a statuat deja şi care nu pot face obiect al prezentei căi de atac, în cadrul căreia nu se pot repune în discuţie chestiuni asupra cărora instanţa de recurs a dat deja anumite dezlegări.
Astfel, prin motivele de recurs, faţă de care, contrar susţinerilor contestatorului, instanţa s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor cu care a fost legal investită, s-a invocat, în esenţă, încălcarea principiului disponibilităţii şi al contradictorialităţii, prin nepunerea în discuţia părţilor a cererii de aderare la apel formulata de pârâţii C.S. şi C.D.; reţinerea, în mod greşit, a faptului că în cauză este incidenţă instituţia juridică a simulării prin interpunere de persoane, cu consecinţa interpretării eronate a dispoziţiilor art. 1175 C. civ.; greşita interpretare a probelor administrate în cauză în sensul raportării exclusive la depoziţia martorului V.A. şi la admiterea probei cu martori peste un înscris autentic, ceea ce este inadmisibil; neluarea în considerare a apărărilor reclamantului, care a arătat că actul public reflectă adevărul, că nu s-a dovedit acordul simulatoriu, care nu a existat şi că actul fals este simulat, fals, mincinos şi preconstituit; împrejurarea că actul invocat de reclamantă nu a fost semnat niciodată la data când se pretinde că a fost semnat, reclamantul neavând cunoştinţă de el, etc.
Prin motivele invocate în cadrul prezentei contestaţii în anulare, contestatorul repune în discuţie problema inexistenţei acordului simulatoriu; a faptului că instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că cele două acte,cel public şi cel secret, se raportează la aceeaşi stare de fapt, cu toate că sunt semnate de persoane distincte; chestiuni legate de interpretarea şi evaluarea probatoriilor în ceea ce priveşte dovedirea simulaţiei; împrejurarea că prin neluarea în considerare a precizărilor la motivele de recurs depuse în afara termenului legal, instanţa de recurs nu s-ar fi pronunţat asupra tuturor aspectelor cu care a fost investită.
Rezultă, astfel, că motivele pe care contestatorul le învederează ca fiind cele ale unei contestaţii în anulare, nu se subsumează niciuneia din ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., pentru a fi analizate ca atare de instanţă într-o asemenea cale extraordinară de atac, ci reprezintă nemulţumiri legate de soluţia pronunţată de instanţa de recurs prin care se reiterează, practic, criticile ce au tăcut obiect de analiză în calea de atac a recursului şi asupra cărora s-a statuat în mod irevocabil.
Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare formulată de F.A.R. va fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de F.A.R. împotriva deciziei nr. 2044 din 21 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4856/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6589/2012. Civil → |
|---|
