ICCJ. Decizia nr. 742/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 742/2012
Dosar nr. 2890/3/2010
Şedinţa publică din 8 februarie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1163 din 30 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă (sesizat prin declinare de competenţă de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - sentinţa civilă nr. 13173 din 10 noiembrie 2009) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
A respins acţiunea promovată de reclamantul S.T. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
A respins ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă cererea în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în cauză, pretenţia dedusă judecăţii este reprezentată de plata preţului de piaţă pentru ap. nr. 2, situat în imobilul din str. Londra, sector 1, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Faţă de acest temei juridic, calitate procesuală pasivă are Ministerul Finanţelor Publice, iar nu Statul Român.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin decizia nr. 296/ R din 18 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 25 ianuarie 1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, între SC H.N. SA şi soţii S.
Reclamantul nu se încadrează în situaţia reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001, ci în cea prevăzută de art. 50 alin. (2) din lege, deoarece, prin decizia nr. 296/ R din 18 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit cu putere de lucru judecat că la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995, deoarece imobilul ce a făcut obiectul înstrăinării nu a fost preluat cu titlu de stat.
Prin decizia nr. 166/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Instanţa de apel a constatat că, prin hotărâri judecătoreşti anterioare, au fost deja analizate cerinţele legale pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare şi s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că anumite cerinţe de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 nu au fost respectate şi că art. 50 din Legea nr. 10/2001 impune examinarea aceloraşi condiţii legale.
Faţă de efectul incontestabil al puterii lucrului judecat, care împiedică reanalizarea într-un litigiu viitor a chestiunilor deja tranşate, instanţa de apel a constatat că susţinerile reclamantului vizând legalitatea contractului de vânzare cumpărare nu sunt de natură a schimba soluţia primei instanţe.
Instanţa de apel a mai reţinut că art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu impune condiţia existenţei culpei, referindu-se doar la încheierea actului de înstrăinare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Chiar dacă instanţele de judecată au analizat buna credinţă, existenta acesteia nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Legiuitorul a prevăzut două modalităţi de protecţie a cumpărătorilor chiriaşi, cea instituită de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dă posibilitatea păstrării imobilului dobândit cu bună credinţă şi cea reglementată de art. 50 din lege, care recunoaşte posibilitatea de a obţine fie preţul de piaţă, fie cel reactualizat, în funcţie de respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că legiuitorul, dorind să facă o despăgubire diferenţiată faţă de respectarea de către cumpărători a prevederilor Legii nr. 112/1995, a conceput două ipoteze: contracte încheiate cu respectarea normelor în vigoare la acea dată şi contracte încheiate fără respectarea normelor legale în vigoare, nerespectare care vizează, în mod obligatoriu şi vinovăţia sau, cel puţin, culpa cumpărătorului.
În condiţiile în care, prin hotărâre judecătorească se constată că, la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare, cumpărătorul a fost de bună credinţă, inexistenţa culpei îl absolvă pe acesta de la sancţionarea prin neacordarea despăgubirilor reprezentând preţul de piaţă al imobilului.
Recurentul a mai susţinut că nu este suficientă constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, ci se impune determinarea culpei cumpărătorului, aspect asupra căruia o instanţă de judecată s-a pronunţat prin hotărâre definitivă.
Deşi exprimarea textului de lege este laconică, expresia „contracte încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 vizează împrejurarea că, la momentul semnării contractului, cumpărătorul a avut cunoştinţă sau ar fi putut să cunoască, cu minime diligente, că sunt eludate prevederile Legii nr. 112/1995.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate,pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, reclamantul S.T. a solicitat restituirea preţului de piaţă al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a deciziei nr. 296/ R din 18 iunie a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost obligat să lase reclamanţilor din acea cauză imobilul în deplină posesie şi proprietate şi prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare.
Prin decizia nr. 296/ R din 18 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanţii B.A., B.I.M., B.I. şi recurenţii - pârâţi S.T. şi Municipiul Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 782/ A din 20 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 83 din 3 februarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, ce a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 25 ianuarie 1996.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că preluarea imobilului de către stat a fost făcută fără titlu valabil şi, în condiţiile în care Legea nr. 112/1995 are ca obiect doar imobile preluate de stat cu titlu, „cu evidenţă că nu se mai poate vorbi despre respectarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului”.
Articolul din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamant ca temei al pretenţiilor sale, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Este, aşadar, evident că art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situaţia reclamantului, deoarece, prin hotărâre judecătorească devenită definitivă şi rămasă irevocabilă, s-a statuat că dispoziţiile imperative ale legii nu au fost respectate, deoarece contractul de vânzare cumpărare a avut ca obiect un imobil care a fost preluat de stat fără titlu.
Este nereală susţinerea reclamantului că textul de lege în discuţie, prin folosirea sintagmei „contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, ar include şi existenţa bunei credinţe.
Noţiunea de bună credinţă nu poate fi luată în discuţie în situaţia în care instanţa este investită cu o cerere prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare cumpărare, deoarece motivele de nulitate sunt strict prevăzute de lege, cu atât mai mult cu cât, legea specială în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare are dispoziţii exprese, cu caracter special, care sancţionează cu nulitatea actul juridic încheiat.
Noţiunea de bună credinţă are relevanţă doar în ipoteza aplicării principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), ceea ce, evident, nu este cazul în speţă.
De altfel, Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţii cuprinzând dispoziţii cu caracter de normă specială, a prevăzut strict şi limitativ situaţiile în care buna credinţă poate fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desfiinţării actului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc, potrivit art. 50 şi 50 din lege în funcţie de existenţa bunei credinţe, ci în funcţie de respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului.
De aceea, recursul declarat de reclamant se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.T. împotriva deciziei nr. 166/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 739/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7502/2012. Civil → |
|---|
