ICCJ. Decizia nr. 7460/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7460/2012

Dosar nr. 385/117/2010*

Şedinţa publică din 6 decembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 iulie 2008, reclamantele Ţ.L. şi G.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Cluj-Napoca, prin primar, solicitând instanţei să constate că au fost expropriate în fapt pentru terenul în suprafaţă de 248 m.p., situat în municipiul Cluj Napoca, str. C.I.H. din C.F. Cluj şi să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri în sumă de 900.650 RON, echivalentul în RON a sumei de 250.000 euro. Cererea a fost precizată ulterior, solicitându-se suma de 907.700 RON, respectiv întabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtului.

P rin sentinţa civilă nr. 247 din 22 aprilie 2009, Tribunalului Cluj a admis cererea şi a obligat pârâtul să le plătească, reclamantelor, suma de 907.700 RON, cu titlul de despăgubiri civile.

Prin decizia civilă nr. 278 A din 04 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile pârâtului şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, pe motiv că instanţa nu s-a pronunţat asupra exproprierii de fapt a imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 405 din 04 mai 2010, Tribunalul Cluj a admis acţiunea completată a reclamantelor, a dispus înscrierea în C.F. Cluj-Napoca, a dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Cluj-Napoca, cu titlu de expropriere, a obligat pârâtul să plătească, reclamantelor, suma de 907.700 RON, cu titlu de despăgubiri.

În fapt, s-a reţinut că reclamantele sunt coproprietare asupra terenului în suprafaţă de 248 mp, dreptul lor fiind înscris în C.F. Cluj, dreptul fiindu-le recunoscut în calitatea lor de moştenitoare a fostei proprietare tabulare, P.A., conform deciziei civile nr. 967 din 05 februarie 2007 a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv deciziei civile nr. 839/A din 03 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamante a terenului, imobilul având destinaţia de alei şi spaţii verzi.

Potrivit certificatului de urbanism din 30 mai 2008, s-a reţinut că terenul în litigiu se află situat în perimetrul de protecţie a valorilor istorice şi arhitectural-urbanistice, fiind interzisă orice schimbare a destinaţiei actuale.

În drept, s-a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - în esenţă, instanţa de contencios european a statuat că pentru a determina dacă a avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie să se examineze dacă s-a realizat deposedarea sau exproprierea formală, respectiv să se analizeze realitatea situaţiei litigioase; întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizează protejarea unor drepturi „concrete şi efective”, s-a apreciat că este important să se analizeze dacă această situaţie echivalează cu o expropriere de fapt - Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei.

Curtea a statuat totodată că art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca o ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, cea de-a doua teza a primului alin. din acest articol neautorizând privarea de proprietate decât „in condiţiile prevăzute de lege” - Hotărârea nr. 31.107/1996, pronunţată în Cauza Iatridis împotriva Greciei.

Rezultă aşadar că necesitatea de a analiza dacă s-a păstrat un echilibru just intre cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte că ingerinţa litigioasă a respectat principiul legalităţii şi nu a fost arbitrară.

În cauza dedusă judecăţii, s-a reţinut că reclamantele au pierdut posesia şi folosinţa terenului, atribute esenţiale ale dreptului de proprietate, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar - certificatul de urbanism din 30 mai 2008 emis de către Primăria Municipiului Cluj Napoca.

În temeiul acestor considerente de fapt şi de drept, s-a apreciat că în absenta unui act formal de expropriere, situaţia reclamantelor nu poate fi considerată „previzibilă” şi corespunzătoare cerinţei „principiului securităţii juridice”. Situaţia în cauza de faţă a permis autorităţilor să tragă foloase din ocuparea terenului, cu neglijarea regulilor ce guvernează exproprierea - Constituţia din 1991 şi, în special, Legea nr. 33/1994 - fără a pune în prealabil o indemnizaţie la dispoziţia reclamantelor.

Prin decizia civilă nr. 257 A din 01 octombrie 2010, Curtea de Apel Cluj a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii reclamantelor.

S-a reţinut că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 248 mp, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe relevând faptul că terenul în litigiu se află în intravilanul municipiului Cluj-Napoca, str. C.I.H., identificat, comasată cu alte 5 parcele într-un teren, având destinaţia aRON şi spaţii verzi în suprafaţă de 2144 mp. Din cuprinsul extrasului CF nr. 32347 Cluj-Napoca, reiese că cele 6 parcele, între care şi cea cu nr. top 10929/8, au fost comasate, iar intabularea dreptului de proprietate în favoarea statului s-a dispus în anul 1975.

La data demarării procesului de către reclamante - 30.06.2003 - terenul în litigiu avea deja destinaţia de aRON şi spaţii verzi. Imobilul şi-a păstrat această destinaţie pe tot parcursul derulării litigiului, precum şi la momentul punerii reclamantelor în posesie, în baza protocolului de predare-primire întocmit la data de 15.02.2008, semnat de către reclamante fără obiecţiuni, având şi în prezent această destinaţie.

Încă din momentul demarării demersurilor în vederea dobândirii imobilului în natură, reclamantele erau în deplină cunoştinţă asupra naturii şi destinaţiei terenului, astfel că încă de la început acestea puteau şi trebuiau să aibă reprezentarea faptului că, în ipoteza redobândirii bunului în natură, destinaţia acestuia nu va putea fi schimbată.

Pretinsa ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate îşi are originea în atitudinea culpabilă a reclamantelor, care, deşi cunoşteau destinaţia imobilului, au insistat în redobândirea dreptului de proprietate asupra acestuia, în natură.

Reclamantele şi-au asumat astfel „riscul” ca, în ipoteza redobândirii dreptului de proprietate în natură, să fie nevoite să menţină destinaţia imobilului, fără a-i putea aduce modificări de natura celor sperate - edificarea unei construcţii.

Prin urmare, s-a apreciat că reclamantele nu au pierdut nimic, întrucât au obţinut un bun aşa cum şi l-au dorit, fără să aibă o folosinţă şi o posesie normală exercitării dreptului de proprietate, dat fiind că acest teren are destinaţia de spaţiu verde, destinaţie care nu poate fi schimbată, potrivit O.U.G. nr. 195/2005.

Hotărârea judecătorească pronunţată în procedura întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 are putere de lucru judecat şi faţă de reclamante.

Instanţa de apel a analizat şi modul cum poate opera exproprierea. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 33/1994, iar potrivit art. 1 din lege, exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească. Potrivit art. 5, utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau local, art. 6 enumerând lucrările de utilitate publică.

Raportat la natura şi destinaţia imobilului - alei şi spaţii verzi - este evident că nu se justifică exproprierea pentru efectuarea unor lucrări de utilitate publică. Terenul era ocupat de alei şi spaţii verzi de peste trei decenii, nu impunea efectuarea unor noi lucrări, iar natura şi afectaţiunea terenului era cunoscută de către reclamante încă de la început.

Considerentele primei instanţe referitoare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu sunt pertinente şi concludente în cauza pendinte. Nu se poate susţine că a avut loc o privare de bunuri, în condiţiile în care, aşa cum s-a subliniat anterior, reclamantele ştiau care este destinaţia bunului, au insistat în redobândirea lui în natură, au obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă în acest sens, iar în prezent dreptul lor de proprietate este intabulat în cartea funciară.

Faptul că ulterior obţinerii acestui drept reclamantele au constatat că din motive obiective nu-şi pot exercita pe deplin toate atributele dreptului de proprietate, în condiţiile în care această împrejurare putea şi trebuia să fie prevăzută încă de la data promovării acţiunii în revendicare, nu le îndreptăţeşte ca, pe calea unei noi acţiuni, să oblige statul să le preia terenul în proprietate şi să le despăgubească. În aceste condiţii, critica vizând cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă nu se mai impune a fi analizată.

Pretenţia reclamantelor privind obligarea pârâtului la despăgubiri pe temeiul exproprierii dovedindu-se nefondată, cuantumul acestora nu mai face obiectul prezentei analize.

Prin decizia civilă nr. 7542 din 26 octombrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantelor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a statuat că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe fondul cauzei, neanalizând dacă sunt întrunite condiţiile unei exproprieri de fapt, încălcându-se astfel dreptul reclamantelor la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a apreciat că se impune analiza de către instanţă a pretinsei privări de proprietate şi a condiţiilor în care aceasta ar putea opera din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, împrejurările reţinute de Curtea de Apel nefiind pertinente.

Analiza condiţiilor exproprierii de fapt nu poate fi înlăturată, cu motivarea că ingerinţa statului în ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantelor asupra terenului era cunoscută de acestea la momentul la care au solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură, respectiv că nu poate fi contestat dreptul reclamantelor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

S-a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, începând cu Cauza Papamichalopoulous ş.a. împotriva Greciei, hotărârea prin care s-a consacrat noţiunea de „încălcare continuă” pentru situaţiile în care privarea de libertate are durată în timp.

Pentru că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor împrejurări şi pentru că instanţa de recurs nu o poate face omisso medio, s-a trimis cauza spre rejudecare, în vederea verificării, prin prisma art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţei, dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă este proporţională cu scopul vizat, iar, în funcţie de dezlegarea dată acestor aspecte, va fi soluţionat şi capătul de cerere referitor la despăgubiri.

În rejudecare, p rin decizia civilă nr. 18 A din 23 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantelor având ca obiect despăgubiri.

Astfel, s-a reţinut că reclamantele au un bun în sensul art. 1 alin. (1) teza I din Protocolul nr. 1 al Convenţei, dreptul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu fiind recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

S-a apreciat că ambele ipoteze ale art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţei presupun verificarea următoarelor împrejurări: 1. dacă a existat o atingere adusă dreptului de proprietate; 2. dacă măsura este prevăzută de lege, 3. dacă legea era previzibilă şi 4. dacă există o proporţionalitate între atingerea interesului general al comunităţii şi imperativul protecţiei dreptului individual.

1. Reclamantele pot folosi terenul ce le-a fost restituit în natură prin hotărâre judecătorească irevocabilă, însă nu-l pot folosi aşa cum doresc, respectiv nu pot edifica o construcţie asupra acestuia.

Dreptul de proprietate este posibilitatea recunoscută de lege, titularului, de a se bucura de un bun şi de a dispune de acesta, însă în limitele prevăzute de lege. Faptul de a nu putea edifica o construcţie pe un teren aflat în proprietate sau de a nu-i putea schimba destinaţia constituie o atingere adusă dreptului de proprietate.

2. Această măsură a fost dispusă printr-un act administrativ cu caracter normativ, respectiv prin Hotărârea Consiliului local al Municipiului Cluj-Napoca, din 21 decembrie 1999, prin care s-a aprobat planul urbanistic general, terenul în litigiu având afectaţiunea de spaţiu verde la data când a fost restituit în natură, menţinându-şi această afectaţiune şi ulterior.

3. Legea era previzibilă, pentru că planul urbanistic general era sau putea fi cunoscut, certificatul de urbanism eliberat reclamantelor după restituirea în natură a imobilului nefăcând altceva decât să confirme acest plan.

4. Pentru a verifica proporţionalitatea dintre interesul general şi cel particular, s-a apreciat că trebuie stabilit dacă ne aflăm în ipoteza prevăzută de alin. (1) teza I a privării de proprietate sau exproprierii de fapt, susţinută de reclamante, sau în aceea a alin. (2) a reglementării folosinţei bunurilor, susţinută de pârât, întrucât, în primul caz, proporţionalitate înseamnă o justă despăgubire, în timp ce, în al doilea caz, nu se pune neapărat problema vreunei despăgubiri.

Raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, situaţia cauzei pendinte s-ar încadra în alin. (1) teza I, pentru că este vorba de folosirea terenului în scop de utilitate publică, nu de o simplă limitare a folosinţei în numele interesului general. Faptul că reclamantele pot folosi terenul nu le deosebeşte pe acestea de alte persoane care îl pot folosi în aceleaşi condiţii, nefiind vorba, aşadar, de o simpla limitare a folosinţei, ci de o privare de proprietate.

Concluzionând, s-a apreciat că, în circumstanţele cauzei pendinte, nu se impune acordarea de despăgubiri, întrucât, faţă de alte situaţii reflectate de jurisprudenţa instanţei de contencios european, reclamantele au cunoscut afectaţiunea imobilului pe perioada procesului în cadrul căruia au solicitat restituirea în natură şi faptul că nu pot schimba destinaţia acestuia şi, totuşi, au înţeles să aleagă această măsură de reparare a nedreptăţii cauzate prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi nu aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent, oferite pe tot parcursul procesului de către cel obligat în numele statului la soluţionarea cererii de reparaţie.

Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 03 mai 2012, respectiv la data de 10 mai 2012, reclamantele Ţ.L. şi G.A. - iniţial, printr-o cerere de recurs comună, ulterior, printr-o cerere separată a reclamantei G.A. - prin care au fost invocate următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. - pe acest temei, s-a susţinut că instanţa a încălcat dreptul de proprietate al reclamantelor, drept protejat de art. 44 din Constituţie, art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Deşi instanţa de apel a recunoscut că reclamantele se află într-o situaţie de privare de proprietate, fără a se pronunţa asupra proporţionalităţii dintre interesul general şi cel particular, a conchis în mod nelegal că nu s-ar impune acordarea de despăgubiri în favoarea acestora, pe ideea de culpă a reclamantelor în a solicita restituirea în natură a unui imobil care avea deja stabilită destinaţia de alei şi spaţii verzi.

În materia reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale de retrocedare, regula este restituirea în natură, reparaţiile prin echivalent reprezentând doar o soluţie subsidiară.

La momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 195/2005, care interzice schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, reclamantele aveau deja o hotărâre judecătorească definitivă, prin care li se recunoştea dreptul la reconstituirea în natură a proprietăţii asupra imobilului.

Chiar în ipoteza în care s-ar reţine culpa reclamantelor în revendicarea unui teren cu o destinaţie specială care nu poate fi modificată, aceasta nu poate avea drept efect obligarea la suportarea unei sarcini de utilitate publică. Cerere privind restituirea în natură a terenului nu poate avea şi semnificaţia unei declaraţii exprese din partea reclamantelor de a suporta o sarcină de utilitate publică. Dimpotrivă, atitudinea lor constantă în raporturile sale cu autoritatea publică, după restituirea terenului, a fost aceea de a solicita recunoaşterea dreptului la un exerciţiu efectiv al dreptului de proprietate, ca valoare economică.

Dat fiind faptul că bunul reclamantelor este afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică, statul are obligaţia pozitivă de a trece la exproprierea acestuia, cu consecinţa acordării de juste despăgubiri.

Dacă autorităţile nu înţeleg să-şi îndeplinească obligaţia de a trece la expropriere sau nu o fac în condiţii şi termene rezonabile, instanţa poate interveni pentru asigurarea protecţiei dreptului particularului.

În mod eronat a apreciat instanţa că este îndeplinita în cauză exigenta prevederii în lege a ingerinţei in dreptul de proprietate privata, prin faptul ca terenul în litigiu avea afectaţiunea de spaţiu verde la data când a fost restituit în natura, potrivit Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca din 21 decembrie 1999. Prin acest act administrativ nu s-a dispus intrarea în domeniul public a terenului în litigiu, ci reprezintă o simpla măsura de administrare întreprinsă de unitatea administrativ-teritoriala asupra unui imobil aflat la acel moment în posesia sa.

H.C.L. nr. 792/ 1999 nu poate îndeplini condiţia prevederii in lege a ingerinţei statului asupra dreptului de proprietate al reclamantelor, redobândit in virtutea unui act normativ ulterior.

Prezentul litigiu nu reprezintă o rejudecare a cauzei privind restituirea imobilului preluat in mod abuziv potrivit prevederilor Legii 10/2001.

Actele administraţiei de includere în domeniul public a terenului în litigiu sunt ulterioare restituirii în natura a acestui teren către reclamante. Instanţa de apel trebuia sa analizeze îndeplinirea condiţiei legalităţii măsurii privării de proprietate in raport de H.C.L. nr. 532/2009 şi H.G. nr. 193/2006, acestea fiind actele administrative prin care s-a dispus includerea în domeniul public a imobilului în litigiu.

Previzibilitatea legii ce prevede ingerinţa în dreptul de proprietate privata, reprezintă în jurisprudenţa Curţii acea trăsătura a legii de a-i putea fi anticipate efectele de orice persoana cu o experienţa juridica comuna.

Actele administrative prin care s-a dispus includerea în domeniul public a terenului în litigiu au intervenit ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de restituire a aceluiaşi teren în proprietate privata, ale căror dispoziţii sunt astfel în mod flagrant încălcate.

Actele administrative nu pot fi considerate previzibile, efectele produse fiind contrarii unei situaţii juridice irevocabil dezlegate de către instanţele de judecata şi care, totodată, periclitează siguranţa raporturilor juridice.

Lipsa caracterului previzibil al normei juridice prin care este reglementata măsura atrage totodată şi lipsa cauzei de utilitate publica ce ar putea justifica măsura privării de proprietate, având în vedere ca nu poate avea o justificare rezonabila privarea de proprietate care a fost rezultatul încălcării unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât nu se poate considera ca exista vreun interes public care sa prevaleze asupra principiului securităţii raporturilor juridice şi să impună privarea de proprietate.

Cât priveşte aprecierile instanţei de apel asupra proporţionalităţii, s-a susţinut că instanţa a făcut o greşita apreciere asupra sensului noţiunii de "proporţionalitate" din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, cât şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii. Stabilirea caracterului proporţional al unei ingerinţe în dreptul de proprietate nu echivalează cu încadrarea situaţiei în dispoziţiile art. 1 alin. (1) teza I ori în cele ale art. 1 alin. (2).

Ingerinţa statului în dreptul de proprietate al reclamantelor este în mod vădit disproporţională şi reclamă acordarea unei juste despăgubiri, întrucât prin decizia civila nr. 967/2007, le-a fost recunoscut în mod irevocabil dreptul de proprietate şi le-a fost restituit în natura terenul preluat în mod abuziv de către stat, intimatul-pârât, împreuna cu Guvernul României, dispunând trecerea terenului în "proprietatea publica a Municipiului Cluj".

Or, acelaşi teren nu poate fi în acelaşi timp în proprietatea reclamantelor şi a proprietăţii publice a Municipiului Cluj; imposibilitatea schimbării destinaţiei terenului reprezintă o sarcina excesivă, incompatibilă cu exercitarea dreptului de proprietate şi, respectiv, cu dreptul oricărei persoane de a se bucura de folosinţa bunurilor proprii; prin afectarea bunului unei utilităţi publice se realizează o negare implicită a posibilităţii de a exercita în mod exclusiv atributul posesiei; pe de alta parte, statul are obligaţia de a expropria orice bun aflat în proprietate privata şi care este afectat utilităţii publice, prin oferirea unei compensaţii financiare proprietarului bunului; prin lipsa unui act formal de expropriere se ajunge la situata în care intimatul-pârât percepe toate foloasele rezultând din dreptul de proprietate asupra terenului, in dauna proprietarului de drept, eschivându-se însa de la obligaţiile pozitive ce îi incumba potrivit procedurii de expropriere, respectiv acordarea unei juste despăgubiri; faţă de situaţia de fapt existenta în prezent, reclamantele au primit doar o singură "reparaţie" iluzorie, înscrierea dreptului de proprietate in cartea funciara, dar fără posibilitatea efectiva a exercitării vreunui atribut al dreptului de proprietate, fiind astfel în situaţia unei "încălcări continue" a dispoziţiilor Convenţiei; singurul "atribut" al dreptului de proprietate de care reclamantele se pot bucura îl reprezintă plata impozitelor către bugetul de stat, pentru un teren de care tot statul se foloseşte.

Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - pe acelaşi temei de drept, s-a susţinut că potrivit îndrumărilor instanţei de recurs, instanţa de apel trebuia să verifice dacă reclamantele se află într-o situaţie de expropriere în fapt a terenului şi, pe cale de consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi a art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă este proporţională cu scopul vizat.

Instanţa de apel nu a înţeles problema juridică dedusa judecăţii, la fel cum nu a înţeles nici îndrumarea instanţei de recurs, întrucât analiza legalităţii nu vizează, în circumstanţele cauzei pendinte, legalitatea actului prin care se stabileşte destinaţia terenului.

Elementul privativ de proprietate s-a produs la momentul la care reclamantelor, li s-a restituit un bun pe care nu au posibilitatea de a-l folosi conform destinaţiei sale şi fără ca autorităţile să intenţioneze să remedieze situaţia prin mecanismul exproprierii.

Actul normativ care le-a adus pe reclamante în situaţia actuală nu este hotărârea Consiliului local de aprobare a planului de urbanism ce prevede destinaţia actuală a terenului, ci O.U.G. nr. 195/2005, care interzice schimbarea destinaţiei. În privinţa previzibilităţii, trebuia să se aibă în vedere acest din urmă act normativ, care modifică în mod decisiv situaţia dreptului de proprietate al reclamantelor asupra terenului în litigiu. La momentul intervenirii modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 195/2005, dreptul de proprietate al reclamantelor era deja consacrat printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Un act normativ adoptat ulterior pronunţării acestei decizii nu poate constitui temei al nelegalilăţii sale, întrucât, în recurs, nu se mai poate verifica legalitatea unei hotărâri decât prin raportare la legislaţia în vigoare la momentul pronunţării acesteia. O soluţie contrară, echivalează cu o aplicare retroactivă a legii, dar conduce şi la ineficacitatea reconstituirii dreptului de proprietate şi la violarea principiului securităţii raporturilor juridice. Securitatea raporturilor juridice civile impune exigenţa ca un anume drept să fie previzibil şi ca soluţiile juridice să rămână relativ stabile.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - pe acest temei, s-a susţinut că prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în mod explicit că încadrarea situaţiei în una din ipotezele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie prezintă importanţă, întrucât "în primul caz, proporţionalitate înseamnă justa despăgubire, în timp ce, în al doilea caz, nu se pune neapărat problema vreunei despăgubiri".

După ce instanţa a stabilit că este vorba de o privare de proprietate, aceasta a apreciat că nu s-ar impune acordarea de despăgubiri, întrucât reclamantele au cunoscut destinaţia bunului la momentul revendicării.

Instanţa s-a contrazis astfel în propriile argumente: pe de o parte, a arătat că privarea de proprietate impune acordarea unei despăgubiri, iar, pe de altă parte, a constatat că acordarea de despăgubiri nu se impune în persoana reclamantelor, chiar dacă acestea au suferit o privare de proprietate.

În materia privării de proprietate, proporţionalitatea semnifica obligaţia pozitiva a statelor de a stabili o despăgubire pentru bunul pierdut, calculată în funcţie de pierderea suferita de fostul proprietar.

Hotărârea recurata a fost pronunţata cu nerespectarea limitelor casării - art. 304 pct. 5 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - pe acest temei, s-a susţinut că prin decizia de casare s-au stabilit următoarele îndrumări obligatorii pentru instanţa de trimitere: se va analiza in ce măsură, în cauză, există o expropriere de fapt; în măsura în care se va constata ca a operat o asemenea expropriere, instanţa de apel va analiza din perspectiva art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publica şi dacă este proporţională cu scopul vizat, astfel cum aceste condiţii se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; temeinicia pretenţiilor reclamantelor sub aspectul îndreptăţirii lor la obţinerea despăgubirilor solicitate va fi soluţionata in raport de dezlegările date de instanţa de apel in privinţa capetelor de cerere anterior menţionate.

Prin decizia de casare, instanţa supremă a reţinut şi faptul că, nu poate fi contestat ca reclamantele sunt titularele unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie; analiza condiţiilor in care privarea de proprietate ar fi admisibila "nu poate fi înlăturata cu motivarea ca ingerinţa statului în ceea ce priveşte dreptul de proprietate a fost cunoscuta la momentul la care s-a solicitat şi obţinut restituirea în natura".

Din conţinutul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, precum şi din jurisprudenţa Curţii se desprind următoarele condiţii a căror îndeplinire ar trebui verificată pentru ca ingerinţa în dreptul de proprietate privata să fie admisibilă: ingerinţa să fie prevăzută de norme ale dreptului intern, iar acestea să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile şi să conţină garanţii contra aplicării arbitrare; privarea de proprietate să fie impusă de o cauză de utilitate publică; ingerinţa sa fie proporţională cu scopul vizat; caracterul just al despăgubirii stabilite pentru privarea de proprietate.

Analiza previzibilităţii normei de drept realizata de instanţa de apel nu este suficienta pentru verificarea tuturor condiţiilor de legalitate ale ingerinţei in dreptul de proprietate privata admisibilă din punct de vedere al art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Pentru ca ingerinţa statului să fie considerată legală, este necesar ca norma juridică aplicabilă să prevadă anumite garanţii împotriva unei aplicări arbitrare, fiind prevăzute cu exactitate situaţiile şi condiţiile în care se poate dispune o măsura care vine in conflict cu drepturile unei persoane.

Instanţa de apel nu a verificat îndeplinirea condiţiei privind cauza de utilitate publică ce justifică privarea de proprietate.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra existentei unei juste indemnizări ori a unei măsuri compensatorii pentru privarea de proprietate.

Recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte va admite recursul reclamantelor, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt, necontestat în cauză este faptul că reclamantele sunt coproprietare asupra terenului în suprafaţă de 248 m.p., în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Astfel, prin decizia civilă nr. 839 A din 03 noiembrie 2005, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul restituirii în natură către reclamante a terenului în suprafaţă de 248 m.p., cu destinaţia de alei şi spaţii verzi, a menţinut dispoziţia privind respingerea cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra parcelei restituite în favoarea reclamantelor. Prin decizia civilă nr. 967 din 5 februarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a modificat decizia, în parte, în sensul admiterii şi a cererii privind restabilirea situaţiei anterioare preluării imobilului de către stat şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantelor, cu titlu de moştenire.

Potrivit certificatului de urbanism din 30 mai 2008, terenul în litigiu se află situat în perimetrul de protecţie a valorilor istorice şi arhitectural-urbanistice, fiind interzisă orice schimbare a destinaţiei actuale.

Prin decizia civilă nr. 7542 din 26 octombrie 2011, instanţa supremă a admis recursul reclamantelor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dezlegând chestiuni de drept relevante pentru cauză, dând totodată îndrumări foarte precise, instanţei de rejudecare.

Cu prioritate, instanţa supremă a constatat că recurentele-reclamante au cerut, prin cererea dedusă judecăţii, să se constate că sunt lipsite de atributele dreptului de proprietate asupra bunului proprietatea lor, dată fiind exproprierea de fapt a terenului.

Clarificarea noţiunii de „expropriere de fapt” a fost făcută luând în considerare cea de-a doua teză din primul alin. al art. 1 din Primul Protocol, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - noţiunea de „expropriere de fapt” fiind identificată cu acele situaţii în care proprietarul din punct de vedere juridic al unui bun, pierde în favoarea statului atributele dreptului de proprietate, fără ca în prealabil să fi fost urmate regulile prevăzute de actele normative ce guvernează exproprierea.

S-a statuat că instanţa de apel, pe temeiul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, avea obligaţia de a efectua o examinare efectivă a cererilor, a mijloacelor de apărare şi a argumentelor părţilor în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil.

Instanţa de apel avea astfel stabilită obligaţia de a analiza pretinsa privare de proprietate şi a condiţiilor în care aceasta ar putea opera din perspectiva art. 1 din Primul Protocol 1 al Convenţiei - dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, dacă este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă este proporţională cu scopul vizat, iar, în funcţie de dezlegarea dată acestor aspecte, va fi soluţionat şi capătul de cerere referitor la despăgubiri - cu menţiunea explicită că analiza condiţiilor exproprierii de fapt nu poate fi înlăturată, cu motivarea că ingerinţa statului în ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantelor asupra terenului era cunoscută de acestea la momentul la care au solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură.

S-a statuat totodată în termeni foarte clari că nu poate fi contestat dreptul reclamantelor la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

În contextul celor anterior reţinute, se poate limpede constata că h otărârea recurată a fost pronunţata cu nerespectarea limitelor casării, respectiv cu nesocotirea problemelor de drept dezlegate, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cât timp s-a statuat că nu poate fi contestat dreptul reclamantelor la un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei - o rice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale: nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional - situaţia acestora intra sub incidenţa garanţiilor instituite de acest text de lege, astfel cum acestea au fost dezvoltate şi nuanţate prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aceasta înseamnă, în primul rând, că autorităţile naţionale sunt ţinute să asigure respectarea exerciţiului dreptului de proprietate, din perspectiva tuturor atributelor sale - folosinţă, posesie, dispoziţie - cu condiţia subînţeleasă ca dreptul să existe în patrimoniul celui care invocă protecţia. Pentru ipoteza recunoaşterii unor limite în exerciţiul acestui drept, instanţa de contencios european a instituit cu consecvenţă ideea că realizarea unui interes general nu trebuie să conducă la golirea de conţinut a dreptului proprietarului (proprietarul nu este privat de dreptul său, limitarea priveşte exerciţiul atributelor proprietăţii).

Instanţa de apel a nesocotit considerentele instanţei supreme referitoare la faptul că în analiza condiţiilor exproprierii de fapt nu prezintă relevanţă faptul că reclamantele au cunoscut ingerinţa statului în ce priveşte dreptul de proprietate al acestora asupra terenului în litigiu la momentul la care au solicitat şi obţinut restituirea bunului în natură.

Cât timp în situaţia cauzei pendinte a fost impusă o analiză de fond din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, respectiv jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel era obligată să cerceteze în mod efectiv condiţiile a căror îndeplinire ar fi putut justifica pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantelor - ingerinţa să fie prevăzută de norme ale dreptului intern, iar acestea să fie suficient de accesibile, precise şi previzibile şi să conţină garanţii contra aplicării arbitrare; privarea de proprietate să fie impusă de o cauză de utilitate publică; ingerinţa sa fie proporţională cu scopul vizat; caracterul just al despăgubirii stabilite pentru privarea de proprietate - argumentele aduse în sprijinul unei astfel de analize trebuind să fie clare, precise, lipsite de echivoc.

Înalta Curte a constatat totodată că hotărârea pronunţată a inserat în cuprinsul ei motive contradictorii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - în condiţiile în care, pe de o parte, a reţinut că privarea de proprietate impune acordarea unei despăgubiri şi că reclamantele se află într-o astfel de situaţie, iar, pe de altă parte, a constatat că acordarea de despăgubiri nu se impune în persoana reclamantelor, chiar dacă acestea au suferit o privare de proprietate. Neacordarea despăgubirilor a fost justificată de faptul că reclamantele au cunoscut afectaţiunea imobilului pe perioada procesului în cadrul căruia au solicitat restituirea în natură în procedura legii speciale.

I nstanţa de apel nu a analizat îndeplinirea condiţiilor privind respectarea principiului legalităţii, sub aspectul caracterului precis, accesibil şi nearbitrar al normelor de drept ce reglementează ingerinţa, pornind în mod necesar de la ceea ce s-a dezlegat în mod irevocabil prin hotărârile judecătoreşti anterioare - decizia civilă nr. 839 A din 03 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Cluj, respectiv decizia civilă nr. 967 din 5 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - dar şi de la momentul la care în patrimoniul reclamantelor, cu caracter definitiv, a fost recunoscut dreptul acestora de proprietate.

O astfel de obligaţie era inerentă specificului cauzei pendinte, faţă de cauza litigiului şi de limitele impuse de instanţa de casare, respectiv practica instanţei europene care a statuat în mod explicit că nu poate avea nicio justificare privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorării unei hotărâri judecătoreşti definitive, întrucât nu se poate considera ca exista vreun interes public care sa prevaleze asupra principiului securităţii raporturilor juridice şi care sa impună privarea de proprietate.

Astfel, instanţa de apel trebuia să identifice actul sau faptul juridic care a condus la privarea de proprietate şi efectul real produs de acesta în patrimoniul reclamantelor, respectiv să constate da că bunul acestora este afectat în mod necesar şi permanent unei cauze de utilitate publică, şi dacă se respectă condiţia proporţionalităţii. Proporţionalitatea, ca trăsătură a ingerinţei în dreptul de proprietate, admisibilă din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reprezintă existenta unui just echilibru intre cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale individuale, ce se leagă în materia proprietăţii în mod esenţial de obligaţia pozitiva a statului de a stabili o despăgubire pentru bunul pierdut, calculată in funcţie de pierderea suferită de fostul proprietar.

În egală măsură trebuie reţinut că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - respectiv nesocotirea regimului juridic al proprietăţii, garantat de art. 44 din Constituţie, art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care instanţa de apel a recunoscut în mod explicit că reclamantele s-ar afla într-o situaţie clară de privare de proprietate, dar că nu s-ar impune acordarea de despăgubiri în favoarea acestora, argumentele folosite fiind nu numai împotriva legii, dar şi împotriva unei decizii anterioare de casare care a impus, prin dispoziţii exprese, coordonatele rejudecării în circumstanţele cauzei pendinte.

Trebuie totodată avut în vedere faptul că litigiul pendinte are o individualitate proprie, prin obiect şi temei juridic, ceea ce înseamnă că, instanţa de apel nu putea ajunge, nici direct, nici indirect, la rejudecarea cauzei privind restituirea imobilului preluat in mod abuziv potrivit prevederilor Legii 10/2001, atunci când a analizat condiţiile pretinsei privări de proprietate. Instanţa de apel nu a fost investita cu rejudecarea litigiului privind restituirea in natura a imobilului potrivit Legii nr. 10/2001 şi nici cu interpretarea mai sus menţionatei hotărâri a instanţei supreme.

Cum instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor acestor împrejurări esenţiale pentru cauză, printr-o argumentaţie clară, precisă, neechivocă, cu respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor anterioare, şi pentru că instanţa de recurs nu o poate face omisso medio, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare, cu aceleaşi îndrumări - în vederea verificării, prin prisma art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţei, dacă privarea de proprietate îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar, în funcţie de dezlegarea dată acestor aspecte, va fi soluţionat şi capătul de cerere referitor la despăgubiri.

În privinţa despăgubirilor, instanţa de contencios european a impus ideea că, în situaţia unei privări de proprietate, obligaţia statelor este aceea de a indemniza corespunzător pe titularul dreptului, ceea ce înseamnă în contextul legislaţiei naţionale, pe deplin concordante cu legislaţia europeană, că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire (art. 44 din Constituţie, art. 1 din Legea nr. 33/1994).

Instanţa de apel, în circumstanţierea tuturor elementelor de fapt ale cauzei, va trebui să asigure şi eventuala condiţie de indemnizare a reclamantelor, de natură să compenseze pierderea suferită, echivalentă însă doar cu valoarea reală a bunului expropriat (indemnizarea pretinsă are acelaşi regim juridic cu cel al compensaţiei acordată de instanţa europeană - cu semnificaţia de satisfacţie echitabilă – pe temeiul art. 41 din Convenţie).

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va a dmite recursul reclamantelor, va casa decizia instanţei de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele Ţ.L. şi G.A. împotriva deciziei nr. 18/A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7492/2012. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 7459/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond →

ICCJ. Decizia nr. 7460/2012. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7460/2012. Civil