ICCJ. Decizia nr. 7492/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7492/2012
Dosar nr. 3270/118/2009
Şedinţa publică din 10 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 26 martie 2009 reclamanţii Radu Alexandru Călin şi R.L. au solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanta, Consiliul Local al Municipiului Constanta, R.A.E.D.P.P. Constanta şi Statul Roman prin Ministerul de Finanţe să dispună obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Municipiul Constanta, str. C., în situaţia în care acest imobil nu poate fi înapoiat, obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri în valoare echivalentă cu imobilul, constatarea nulităţii absolute a actului de preluare de către stat a imobilului ca fiind act abuziv, nelegal, şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii arată că autoarea lor, R.A., a întocmit cartea funciară a imobilului unde era domiciliată, imobil compus din teren de 167 m.p., teren pe care era edificată o construcţie cu parter, etaj şi mansardă. Arată reclamanţii că proprietara dobândise imobilul de la soţul său R.P., prin moştenire testamentară conform testamentului autentificat.
Reclamanţii se legitimează procesual cu acte de stare civilă, R.L. arătând că este moştenitoarea testamentară a celui de-al doilea fiu al familiei R.P. şi M., respectiv R.C.P. Susţin reclamanţii că R.A.C. şi R.C.P. sunt singurii moştenitori ai defuncţilor R.P. şi M. conform certificatului de calitate de moştenitor 131/2008, iar R.P. este descendentul lui R.P. şi A. Menţionează reclamanţii că imobilul a fost preluat abuziv de la R.A., membrii familiei fiind supuşi unor măsuri abuzive.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 480, 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 3843 din 21 iunie 2011 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesual active a pârâtei SC C.H. SA în cererea de chemare în garanţie;
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.H. SA în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca fiind formulată de o persoana fără calitate procesuală activă.
A respins cererea de intervenţie în interes alăturat pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta Asociaţia C. a salariaţilor SC C. SA.
A respins acţiunea formulata de reclamanţii R.P.Z. şi R.L. în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins acţiunea formulată de reclamanţii R.P.Z. şi R.L. în contradictoriu cu pârâţii SC C.H. SA, Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că SC C.H. SA nu poate beneficia de garanţia pentru evicţiune pentru că nu are calitatea de cumpărător, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1337 C. civ.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra imobilului revendicat, înscrisurile depuse neavând caracterul de „titlu” care să justifice calitatea lor de proprietari.
Instanţa a apreciat în acest sens că foaia de date pentru cartea funciară în sistemul de publicitate din anul 1940 nu avea caracter constitutiv de drepturi iar testamentul şi certificatele de calitate de moştenitor nu pot fi dovezi ale dreptului de proprietate câtă vreme nu se coroborează cu alte acte constitutive sau translative de proprietate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii R.L. şi R.P.Z. iar prin decizia civilă nr. 12 din 18 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă s-a respins apelul reclamanţilor reţinându-se următoarele:
Este indubitabil că reclamanţii R.P.Z. şi R.L. au solicitat direct în instanţă, prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., restituirea imobilului situat în Constanţa, strada C., compus din teren în suprafaţă de 167 m.p. şi construcţie sau despăgubiri pentru imobilul sus-menţionat, în situaţia în care bunul nu poate fi înapoiat.
Acţiunea reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 26 martie 2009.
Chiar dacă nu au negat încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au susţinut că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
Problema supusă dezbaterii instanţei în această cauză este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, şi C. civ., ca lege generală, invocat de către reclamanţi ca temei al cererii lor de restituire a imobilului preluat de stat.
Au susţinut apelanţii reclamanţi că, în condiţiile în care imobilul proprietatea autorului lor a fost preluat abuziv de stat, fără nici un titlu, restituirea bunului în procedura de drept comun, pe calea acţiunii în revendicare, este permisă deoarece în această modalitate ar fi respectate dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului care consacră în mod expres şi imperativ dreptul oricărei persoane de a avea acces la justiţie, soluţie afirmată şi prin Decizia din 09 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analiza raporturilor dintre cele două proceduri presupune mai întâi verificarea incidenţei la speţă a dispoziţiilor legii speciale. În acest sens, se reţine că bunul imobiliar a fost preluat de Stat fără titlu, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 (6 martie 1945-22 decembrie 1989), construcţiile aflate pe teren fiind demolate după preluare, ulterior anului 1960.
În raport de situaţia de fapt a imobilului şi de momentul preluării acestuia, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, domeniul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se regăseşte în mod indubitabil în această cauză, incidenţa acestui act normativ fiind invocată chiar de către reclamanţi atât cu privire la calificarea ca abuzivă a modului de preluare a bunului, dar şi cu referire la dovada dreptului de proprietate şi la modalităţile de restituire.
În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele aplicabile în speţă, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
Această chestiune a fost tranşată şi prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (pct. 1), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţă – exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situaţiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost iniţiată–anterior intrării legii speciale în vigoare–procedura de drept comun şi continuată ulterior acestui moment.
Decizia secţiilor unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative şi că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme, care a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – în acest sens pronunţându-se şi decizia din 4 iunie 2007 privitoare la incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.
În cauză, acţiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autoarei reclamanţilor – şi care cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată – a fost promovată în anul 2009, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001).
Împrejurarea invocată de reclamanţi, legată de existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. şi cel al art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda şi care vizează – în cazul revendicării – compararea titlurilor exhibate de părţi şi a originii acestora, nu poate fi reţinută în măsura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.
Deşi este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariţiei noii reglementări.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei, reclamantul invocă dispoziţiile art. 6 parag. 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un Tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Ori, aşa cum s-a arătat, reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.
În speţă se reţine că reclamanţii nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neînţelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14 februarie 2002), aspect confirmat de reclamanţi în faţa instanţei de fond.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Soluţia decurge din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Instanţa constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale C. civ., chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei”.
Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile reclamanţilor conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.
Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamanţi anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” parag. 140. În consecinţă, s-a apreciat că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” parag. 142.
Ori, pornind de la aceste premise de abordare, se va reţine că instanţa de fond a dat o dezlegare greşită acestei chestiuni, apreciind că reclamanţii, care nu s-au prevalat de un bun în contextul arătat, mai pot solicita restituirea bunului pe calea acţiunii în revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului lor.
În egală măsură, apelanţii reclamanţi nu aveau „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului lor, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunţată în secţiile unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).
Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).
Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor persoane juridice constituite iniţial prin participaţia Statului nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că reclamanţii mai beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanţii R.P.Z. şi R.L. nu au înţeles a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2009, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanţii R.P.Z. şi R.L. solicitând casarea ei cu trimitere spre rejudecare instanţei de apel.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, făcând o interpretare eronată a Deciziei nr. 33/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată de secţiile unite în recurs în interesul legii.
În această idee se susţin că parte din imobilul situat în Str. T. fostă C. se află în proprietatea SC C. SA, astfel că există posibilitatea ca aceasta să le fie restituită în natură fără a fi afectat sub nici o formă dreptul de proprietate al unei terţe persoane, nefiind astfel afectată securitatea raporturilor juridice civile.
O altă critică vizează greşita interpretare a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care imobilul din str. C. nu a ieşit niciodată din proprietatea lor, astfel că dreptul lor s-a perpetuat de la momentul dobândirii acestuia şi până în prezent.
Recurenţii mai învederează că apariţia Legii nr. 10/2001 nu înseamnă excluderea de plano a aplicabilităţii art. 480 C. civ., în condiţiile în care în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nici o dispoziţie de obligare expresă sau măcar tacită a art. 480 C. civ.
Or, susţin recurenţii, au optat pentru calea dreptului comun considerând că dreptul lor de proprietate este ocrotit în mod efectiv şi actual prin cererea ce face obiectul prezentului dosar.
Se mai susţine că motivarea instanţei de apel este necorespunzătoare şi eronată câtă vreme Legea nr. 10/2001 reprezintă o facilitate legislativă pentru proprietarii deposedaţi şi nu o îngrădire a accesului acestora la justiţie, existând astfel posibilitatea ca proprietarii deposedaţi să opteze între calea legii speciale sau cea a dreptului comun întemeiată pe art. 480 C. civ., acest lucru fiind în concordanţă cu principiul disponibilităţii.
Or, susţin recurenţii prin inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, se îngrădeşte dreptul de acces la justiţie, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 6 C.E.D.O.
Se mai învederează că hotărârea instanţei de fond nu respectă principiul reparaţiei integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor în perioada comunistă.
În ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., faţă de Legea nr. 10/2001, se arată că aceasta nu constituie o veritabilă excepţie de inadmisibilitate câtă vreme în prezenta cauză nu ne aflăm nici în prezenţa unei acţiuni greşit îndreptate sau alese şi nici în situaţia unui drept la acţiune inexistent, stins sau deja epuizat într-o altă cale procesuală.
Un ultim aspect invocat de recurent vizează faptul că dreptul lor de proprietate este ocrotit de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului astfel că acţiunea lor în revendicare este admisibilă, în condiţiile în care dreptul lor de proprietate nu a încetat.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Reclamanţii nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neînţelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14 februarie 2002), aspect confirmat de reclamanţi în faţa instanţei de fond
În aceste condiţii reclamanţii au solicitat direct în instanţă retrocedatrea imobilului prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun;
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ. art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului art. 6 parag. 1 din Convenţie, în ce priveşte îngrădirea accesului la instanţă, prin respingerea acţiunii lor ca inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Deşi situaţia de fapt dedusă judecăţii se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii aşa cum au recunoscut de altfel nu au urmat procedura administrativă instituită de această lege specială, neformulând nofificări.
Cu toate acestea reclamanţii au susţinut că respingerea acţiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să le încalce dreptul la respectarea proprietăţii, garantat de dreptul european – art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste susţineri urmează a fi analizată cauza atât prin prisma art. 1 din Protocol nr. 1 aditional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cât şi a Deciziei nr 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale I.C.C.J.
Prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, „În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.”
În speţă, însă, nu se poate reţine vreun conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor Omului, şi, ca atare, nici încălcarea textului sus-menţionat din Constituţie sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorităţii dispoziţiilor Convenţiei.
Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, respectiv conflictul dintre legea naţională şi dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convenţional menţionat.
În ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. în primul rând, dispoziţiile Convenţiei Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerinţa s-a produs după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reţine aplicabilitatea în speţă a art. 1 din Protocolul 1 în privinţa actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenţiei de către statul român.
În al doilea rând, Convenţia nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecţia Convenţiei trebuie să facă dovada existenţei în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranţe legitime.
Noţiunea de „bun” are semnificaţie autonomă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale aşa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar şi aşa numitele speranţe legitime, cum ar fi speranţa de a obţine o despăgubire. Speranţele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern şi recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.
În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.
Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condiţiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condiţiile esenţiale pe care persoanele îndreptăţite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.
Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaşte dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „o speranţă legitimă” în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
În speţă, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanţele anterioare au reţinut că acesta nu are un „bun actual” şi nici măcar „o speranţă legitimă” care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul 1.
În Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778 din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reţinut că:
„134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
(...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, Curtea observă că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deşi toate constată ca naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Totuşi, dacă constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanţelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”
Faţă de aceste statuări ale Curţii Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenţiei şi, ca atare, nu poate invoca protecţia documentului european în favoarea sa.
Prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, instanţa europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilităţii titlului statului relevanţa urmărită de reclamant.
Dacă până la pronunţarea hotărârii în cauza Atanasiu, existenţa unei hotărâri judecătoreşti pronunţată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilităţii titlului statului îşi găsea utilitatea, deoarece practica instanţei europene era în sensul că recunoaşterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilităţii titlului statului echivalează cu o recunoaştere indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanţilor, care au astfel un „interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458 din 02 iulie 2009, Czaran şi Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu şi Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.
În lipsa notificării şi fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamantul a pierdut dreptul de a-l obţine prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun.
Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, această soluţie este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune sa se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui „bun”, situaţie care nu se regăseşte în speţă, potrivit celor anterior arătate.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei „speranţe legitime” în legătură cu acesta.
„Simpla speranţă de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranţă legitimă", privită ca „valoare patrimonială” şi, în consecinţă, ca „bun”, în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Ca atare, recurenţii nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
În concluzie, întrucât imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamantului se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, el se supune dispoziţiilor acestei legi, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, în condiţiile în care, datorită nedepunerii notificării cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanţii au pierdut dreptul subiectiv la restituire, nejustificând existenţa unui drept de proprietate actual, a unui „bun” sau cel puţin a unei „speranţe legitime” în patrimoniul său, acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
Nefondate sunt şi criticile legate de încălcarea art. 6 din Convenţia privind îngrădirea accesului la justiţie.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o formulează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un Tribunal, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile ce se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul entităţii juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei nr. XX/2007 pronunţată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale I.C.C.J).
Ca atare, recurentii nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, motiv pentru care criticile reclamanţilor pe acest aspect sunt nefondate.
Astfel din perspectiva celor expuse, a inexistentei unui „bun actual” în patrimoniul reclamanţilor, (analiza altor critici din recurs nu se mai impune) criticile legate de greşita aplicare a legii prin prisma dispoziţiilor art 304 pct 9 C. proc. civ. sunt nefondate, motiv pentru care recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamanţii R.P.Z., R.L. împotriva deciziei nr. 12/C din data de 18 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7496/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7460/2012. Civil → |
|---|
