ICCJ. Decizia nr. 7632/2012. Civil. Legea 10/2001. Anulare act, pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7632/2012

Dosar nr. 40078/3/2007

Şedinţa publică din 13 decembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 25 mai 2007 sub nr. 1488/109/2007, reclamantul C.C. a formulat în contradictoriu cu H. SA contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 220 din 23 aprilie 2007 emisă de pârâtă solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa să admită contestaţia, să dispună anularea deciziei şi obligarea intimatei la măsuri reparatorii pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură, evaluate la 170.000 RON.

În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că, prin notificările înregistrate la societatea intimată, a solicitat restituirea în natură a 8300 mp teren situat pe raza localităţii Curtea de Argeş, punctul „Z.-N.”, iar în situaţia în care restituirea nu este posibilă a solicitat măsuri reparatorii în cuantum de 1.700.000.000 ROL. Intimata a respins notificarea cu motivarea că terenurile nu pot fi identificate, pe de o parte şi că terenul este în extravilanul localităţii şi face obiectul Legii nr. 18/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 582 din 15 aprilie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC H. SA şi a respins ca fiind neîntemeiată acţiunea formulată de contestatorul C.C.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC H. SA, unită cu fondul prin încheierea de şedinţă din 14 februarie 2008, tribunalul a reţinut faptul că, prin notificarea din 11 februarie 2002, contestatorul C.C. a solicitat SC H. SA Curtea de Argeş ca în baza Legii nr. 10/2001 să fie despăgubit pentru un imobil teren în suprafaţă de 8300 mp situat în punctul Z.-N., în prezent acoperit de apele lacului de acumulare Z.

Prin decizia nr. 220 din 23 aprilie 2007, SC H. SA a respins notificarea constatând că la data depunerii notificării terenul se afla în extravilanul localităţii, în baza adresei din 19 aprilie 2006 a Primăriei Curtea de Argeş, că din actele doveditoare nu a putut fi identificat terenul ca fiind deţinut de SH Curtea de Argeş, iar petentul nu a făcut dovada preluării abuzive a terenului solicitat.

Tribunalul a constatat că pârâta are calitatea de unitate deţinătoare în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi a definiţiei din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fiind «entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste)”.

Regimul juridic al SC H. SA rezultă din reglementarea H.G. nr. 627 din 31 iulie 2000, iar în anexa nr. 7 la contractul de concesiune din 27 decembrie 2004 încheiat între Ministerul Economiei şi Comerţului şi SC H. SA se menţionează Acumularea Z. în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului.

Mai mult, aceste aspecte sunt confirmate de adresele emise de către Primăria Mun. Curtea de Arges, din care rezultă clar că suprafaţa din punctul Z. se găseşte în prezent ocupată de luciu de apă şi se află în administrarea SC H. SA.

Aşadar, în măsura în care suprafaţa pretinsă de către contestator este actualmente inclusă în apele lacului de acumulare Z., aflat în domeniul public al statului şi înregistrat în patrimoniul SC H. SA, prezentul raport juridic de drept procesual în cadrul contestaţiei împotriva deciziei emise de această unitate este corect stabilit. Pentru aceste considerente, a fost respinsă ca fiind neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că un prim aspect care trebuie soluţionat se referă la stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită a contestatorului la obţinerea măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de teren în cauză, care este de asemenea strâns legat, pe de o parte de dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în cauză şi, pe de altă parte, de încadrarea acestui teren în obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Din adresa din 19 aprilie 2002 a Primăriei Curtea de Argeş rezultă că în evidenţele agricole ale anilor 1959-1963, volumul N., cap II figurează C.I. cu o suprafaţă de 2,99 ha, în diverse locaţii, dintre care 0,83 ha în punctul Z. (0,55 fâneţe şi 0,28 ha neproductivi). Prin cererea adresată de C.I. în 30 martie 1962 către preşedintele Gospodăriei Agricole de Stat T.V. se arată că acesta doreşte să intre în această gospodărie cu 0.60 ari.

Potrivit certificatului de moştenitor din 17 decembrie 1985, numitul C.I. a decedat la 20 octombrie 1985, lăsând succesori legali pe C.I., soţie supravieţuitoare şi C.C., fiu. Din CM din 24 iunie 1996, rezultă că după defuncta C.I. a rămas ca unic moştenitor C.I.C.

În baza Legii nr. 18/1991, conform adeverinţei din 28 noiembrie 1991 s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate şi punerea în posesie a numitei C.I. cu o suprafaţă de 2.99 ha.

Prin cererea din 31 martie 1998, C.C. a soliciat cordarea în compensaţie a suprafeţei de 0,83 ha, reconstituit prin hotărârea nr. 106/1991, cu precizarea că terenul din punctul Z. este ocupat de lacul de acumulare Z.

Cererea formulată de contestatorul din prezenta cauză de reconstituire a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 0,83 ha în punctul Z. a fost respinsă de Comisia Locală cu motivarea că la data de 01 ianuarie 1990 această suprafaţă nu se afla în perimetrul cadastral al fostei gospodării agricole A. În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a acestui teren de către stat, tribunalul a constatat că prin Decretul nr. 210 din 10 aprilie 1970 al Consiliul de Stat privind exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a unor imobile precum şi scoaterea din producţia agricolă a unor terenuri situate în judeţele (…) Argeş s-a dispus la art. 12 că în scopul construirii centralelor hidroelectrice C.A. şi N., precum şi a amenajărilor aferente de pe cursul râului A. se expropriază şi se trec în proprietatea statului terenuri în suprafaţă de 106.270 mp (…) situate în oraşul Curtea de Argeş, jud. Argeş, identificate potrivit planurilor de situaţie nr. 13 şi 14 anexate, proprietatea celor prevăzuţi în tabelul nr. 11, parte integrantă din decret. Analizând conţinutul anexei nr. 11, rezultă că autorul contestatorului nu figurează printre cele 18 persoane fizice de la care au fost expropriate direct aceste terenuri în baza Decretului nr. 210/1970. În schimb, la poziţia nr. AA şi BB din anexă figurează Cooperativa agricolă de producţie A. cu 14.350 mp şi Cooperativa Agricolă de producţie N. cu 79.250 mp, expunerea de motive a decretului detaliind pe categorii de folosinţă terenurile preluate de la această Cooperativă. Conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse ca anexă la notificare. În sensul acestui act normativ, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, administrativ, jurisdicţional cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie simplă de proprietate în favoarea celui care îl invocă.

În concret, contestatorul nu depune la dosarul cauzei vreun „act doveditor” al dreptului de proprietate al autorilor săi asupra terenului în suprafaţă de 0,83 ha pretins, iar nemenţionarea acestei suprafeţe sau a autorilor săi în Decretul de expropriere nr. 210/1970 face inoperantă prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 care dispune că î n absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Simplele menţiuni din registrul agricol cu privire la o serie de suprafeţe deţinute de autorul contestatorului generic nu reprezintă în sensul legii act doveditor al dreptului de proprietate, deoarece ele atestă o simplă situaţie de fapt rezultată din recenzare, adică dintr-o operaţiune de evidenţă îndeplinită prin operaţiunea de numărare şi constatare a unor bunuri în gospodăria ţărănească, neconstituind deci titlu de proprietate. Contestatorul avea obligaţia ca alături de acest înscris să completeze probatoriul cu alte mijloace de probă, unite eventual cu prezumţia simplă instituită de art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, ca să facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001. Mai mult, faţă de absenţa oricăror acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren, a amplasamentului acesteia, la care se adaugă nemenţionarea în cadrul Decretului Consiliului de Stat nr. 210/1970 a acestei suprafeţe sau a autorilor săi ca fiind persoane de la care au fost expropriate suprafeţe de teren în vederea co nstruirii centralelor hidroelectrice C.A. şi N., tribunalul a constatat că prezenta cauză relevă o dificultate particulară în stabilirea situaţiei juridice de teren intravilan sau extravilan la data preluării de către stat (a se vedea concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză). Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare. Pe de altă parte, cert este că la data depunerii notificării acest teren se afla în extravilan, potrivit adeverinţei din 19 aprilie 2006, emisă de către Primăria Mun. Curtea de Argeş din care rezultă că suprafaţa de teren din punctul N.-Z. ocupată de lacul de acumulare Z. se află la data depunerii notificării în extravilanul municipiului conform PUG al localităţii. Mai mult, în absenţa unei dovezi care să ateste că terenul a fost preluat de stat direct de la autorii reclamantului, potrivit anexei 11 de la Decretul Consiliului de Stat nr. 210/1970, unită cu aspectele relevate de cererea adresată de C.D.I. în 30 martie 1962 către preşedintele Gospodăriei Agricole de Stat T.V., rezultă că acest teren avea regimul unui teren cooperativizat, astfel încât constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului era reglementată de prevederile Legii nr. 18/1991. De altfel, contestatorul a şi urmat această procedură, fără a contesta în instanţă modul în care cererea sa din 31 martie 1998 prin care a solicitat acordarea în compensaţie a suprafeţei de 0,83 ha, reconstituit prin hotărârea nr. 106/1991 a fost soluţionată de către autorităţile administrative competente în materia fondului funciar. De asemenea, nu s-a dovedit faptul că reclamantul ar fi urmat calea deschisă de Legea nr. 1/2000 sau de Legea nr. 247/2005, mai ales având în vedere că prin art. 4 din Legea nr. 1/2000 se arată expres că „pentru terenurile din extravilanul localităţilor, foste proprietăţi ale persoanelor fizice şi juridice, care au trecut în proprietatea statului şi pe care se găsesc instalaţii hidrotehnice, hidroelectrice sau de hidroamelioraţii, (…) se restituie, în condiţiile legii, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora suprafeţe echivalente constituite din rezerva existentă la comisiile locale, iar în situaţia în care aceste suprafeţe sunt insuficiente, din domeniul privat al statului, din aceeaşi localitate sau din alte localităţi, acceptate de foştii proprietari. În cazurile în care compensarea nu este posibilă se vor acorda despăgubiri foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, în condiţiile legii”. În măsura în care contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 0.83 ha care, potrivit probatoriului administrat, nu face parte din obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001, tribunalul a respins contestaţia împotriva deciziei nr. 220 din 23 aprilie 2007 a SC H. SA ca fiind neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul C.C., iar prin decizia civilă nr. 743 din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti secţia a IV–a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în tot hotărârea instanţei de fond în sensul admiterii contestataţiei şi s-a anulat decizia nr. 220/2007 emisă de SC H. SA; constatându-se calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului la măsuri reparatorii fiind obligată SC H. SA să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru 0,83 ha (8.300 m.p.) situat în Curtea de Argeş punctul Z.–N. în condiţiile Legii nr. 247/2005.

A mai fost obligată SC H. la plata sumei de 3.300 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel faţă de reclamantul C.C. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Prin notificarea înregistrată din 11 februarie 2002 la B.E.J. I.V., apelantul-reclamant a solicitat SC H. SA Curtea de Argeş acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 8300 mp situat în pct. Z., Curtea de Argeş, sub lacul de acumulare Z. Prin Decizia nr. 220 din 23 aprilie 2007, contestată în prezenta cauză, intimata a respins notificarea, pe considerentul că: terenul notificat se afla la data depunerii notificării în extravilanul localităţii; din actele doveditoare nu a putut fi identificat terenul pentru care se solicită despăgubiri şi pentru că petentul nu a depus acte din care să rezulte preluarea abuzivă a terenului. Pentru a verifica legalitatea dispoziţiei contestată în prezenta cauză, instanţa avea de verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru ca apelantul-contestator să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială, respectiv:

1. dovedirea dreptului de proprietate al autorului contestatorului asupra imobilului la data preluării şi verificarea calităţii reclamantului de moştenitor al autorului de pe urma căruia pretinde măsurile reparatori,

2. stabilirea calităţii de unitate deţinătoare sau a celei de entitate investită cu soluţionarea notificării,

3. stabilirea caracterului abuziv al preluării şi

4. identificarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit contestatorul, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de situaţia de fapt reţinută. Tribunalul a respins contestaţia, pentru următoarele argumente: Deşi contestatorul a dovedit calitatea sa de moştenitor al defunctului C.I., decedat în data de 20 octombrie 1985, însă nu a depus nici un act doveditor al dreptului de proprietate al autorului său C.C. asupra suprafeţei de 0,83 ha ce face obiectul notificării, simpla menţiune a terenului în registrul agricol nefiind un act doveditor în sensul legii; iar din faptul că această suprafaţă de teren nu este menţionată în listele anexă ale Decretului de expropriere nr. 210/1970 tribunalul a tras concluzia conform căreia prezumţia relativă de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu poate opera în cauză. Prin urmare, în esenţă, tribunalul a reţinut lipsa calităţii de persoană îndreptăţită a contestatorului la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, unită cu constatarea conform căreia terenul notificat face obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991, deoarece este un teren cooperativizat, iar la data depunerii notificării este cert că se afla în extravilanul localităţii. Instanţa de apel a constatat că aceste statuări ale primei instanţe de fond sunt netemeinice, fiind urmarea interpretării eronate a probelor administrate în cauză, şi nelegale, fiind date cu aplicarea greşită a normelor de drept substanţial prevăzute de Legea nr. 10/2001. Astfel, din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine că prin adeverinţa din 28 noiembrie 1991 eliberată de Comisia Orăşenească Curtea de Argeş se arată că prin Hotărârea Comisiei Judeţene nr. 106 din 04 noiembrie 1991 s-a stabilit dreptul de proprietate al contestatorului asupra suprafeţei de 2,99 ha.

Prin adresa din 25 februarie 2002 Primăria Municipiului Curtea de Argeş a comunicat entităţii notificate SC H. SA faptul că, din evidenţele agricole ale anilor 1959-1963, volumul N., rezultă că la dosar a figurat C.G.I., cu o suprafaţă totală de 2,99 ha, identificat pe parcele astfel:

- acasă – 0,96 ha;

- În Z. – 0,55 făneţe şi 0,28 ha neproductiv;

- S., 0,30 arabil şi 0,30 fâneţe;

- Valea lui E. – 0,50 livezi.

Prin aceeaşi adresă Primăria Municipiului Curtea de Argeş a adus la cunoştinţa entităţii notificate (intimata-pârâtă din prezenta cauză) faptul că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra acestor suprafeţe de teren, însă, la punerea în posesie, s-a constatat, cu privire la suprafaţa de teren din registrul agricol pe anul 1959 din punctul Z., că la data de 01 ianuarie 1990 nu mai figura în perimetrul cadastral al fostei CAP Argeş, motiv pentru care cererea formulată de către petent în temeiul Legii nr. 169/1997 (cererea din 31 martie 1998) privind restituirea acestei suprafeţe de teren a fost respinsă. Totodată, avându-se în vedere faptul că terenul expropriat era ocupat de amenajări hidrotehnice, s-a recomandat petentului să uzeze de prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, din probele administrate în cauză, instanţa reţine că încă din februarie 2002 instituţiile competente cu aplicarea dispoziţiilor legilor fondului funciar au adus la cunoştinţa intimatei-pârâte faptul că petentului C.C. nu i se puteau acorda măsurile reparatorii prevăzute de legile fondului funciar pentru terenul în litigiu, întrucât nu se încadra în dispoziţiile acestor legi speciale de reparaţie.

Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 rep., reţinând că regimul juridic al terenului în litigiu era reglementat de prevederile Legii nr. 18/1991, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 republicată „Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept”. Instanţa de apel a reţinut astfel că terenul în litigiu nu poate face obiect al reconstituirii dreptului de proprietate în procedura reglementată de legea fondului funciar, întrucât el nu se mai găsea, la data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul fostei cooperative agricole de producţie. Or, potrivit Legii nr. 18/1991, puteau forma obiect al reconstituirii dreptului de proprie­tate doar acele terenuri agricole pe care cooperativa agricolă de producţie le mai deţinea la data de 1 ianuarie 1990.

De asemenea, intrau sub incidenţa Legii nr. 18/1991, sub aspectul posibilităţii reconstituirii dreptului de proprietate asupra lor următoarele categorii de terenuri agricole care se găseau, la data de 1 ianuarie 1990, în patrimoniul statului:

– cele prevăzute de art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile agricole proprietatea statului, administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice agricole, precum şi cele folosite de unităţile de învăţământ cu profil agricol;

– cele prevăzute de art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile situate în intravilan, fără construcţii, neafectate de lucrări de investiţii aprobate potrivit legii, considerate proprietate de stat prin aplicarea Decretului nr. 712/1966 şi a altor acte normative speciale, aflate în administrarea consiliilor locale;

– cele prevăzute de art. 37 alin. (1) şi art. 38 din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv tere­nurile agricole intrate în proprietatea statului ca efect al unor legi speciale, altele decât cele de expropriere, şi aflate în administrarea unităţilor agricole de stat;

- cele prevăzute de art. 39 din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv acele terenuri agricole intrate în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum şi al oricăror acte normative de expropriere;

– cele prevăzute de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, respectiv terenurile agri­cole, fără construcţii, instalaţii, amenajări de interes public, intrate în proprietatea statului şi aflate în administrarea primăriilor la data prezentei legi;

– şi cele prevăzute de art. 44 din Legea nr. 18/1991 republicată, respectiv terenurile provenite din fostele izlazuri comunale, proprietatea privată a statului la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi folosite la acea dată ca păşuni, fâneţe sau arabil, transmise unităţilor de stat.

În cauza de faţă, terenul nu se mai afla în patrimoniul fostei cooperative agricole de producţie la data de 1 ianuarie 1990, şi nici nu face parte din categoriile de terenuri menţionate mai sus, aflate în proprietatea statului la data de referinţă prevăzută de legea fondului funciar, pentru a putea face obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991.

Dimpotrivă, instanţa reţine că, prin regimul său juridic, terenul în litigiu nu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 18/1991, având în vedere dispoziţiile art. 5 din această lege, potrivit cărora nu intră în sfera sa de reglementare (sub aspectul stabilirii dreptului de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite) terenu­rile ce fac parte din domeniul public al statului, din cauza caracterului inalienabil al acestora.

Mai mult, prin dispoziţiile art. III alin. (1) lit. b) din Legea nr. 169/1997 legiuitorul a instituit în mod expres sancţiunea nulităţii absolute a acelor acte de constituire a dreptului de proprietate asupra tere­nurilor aflate, la data constituirii dreptului de proprietate, în domeniul public sau privat al statului sau în domeniul public al comunelor, oraşelor sau munici­piilor.

Bunurile proprietate publică sunt fie enumerate de Constituţie [art. 136 alin. (4)], fie stabilite de lege. La rândul său, legea stabileşte bunurile ce aparţin domeniului public prin enumerare sau prin folosirea criteriului utilităţii publice.

Determinarea apartenenţei ori neapartenenţei unui bun la domeniul public al statului sau al comunităţii locale se apreciază în raport de destinaţia de utilitate publică stabilită, fie conform naturii bunului, fie potrivit legii, în conformitate cu pre­vederile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 18/1991. De cele mai multe ori, criteriul uzu­lui şi interesului public (la nivel naţional ori local) este determinat în mod expres prin lege; alteori, identificarea unui asemenea criteriu se face prin prisma natu­rii bunului ori a voinţei legiuitorului.

Din probele administrate în cauză, instanţa reţine că la dosarul de fond a fost depus Decretul Consiliului de Stat nr. 210/1970 privind exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a unor imobile, la art. 12 din acest act normativ prevăzându-se că terenurile identificate potrivit planurilor de situaţie nr. 13 şi 14 anexate se expropriază şi se trec în proprietatea statului

În listele anexă la Decretul de expropriere (poz. BB) figurează ca fiind expropriat fostul CAP N., în patrimoniul căruia terenul proprietatea autorului reclamantului (aşa cum erau acestea evidenţiate în registrul agricol de la data intrării în cooperativă) a intrat, prin cooperativizare.

De asemenea, la dosarul de fond a fost depusă H.G. nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naţionale de Electricitate SA. Potrivit art. 1, pe data intrării în vigoare a acestei hotărâri de Guvern, se înfiinţează SC de Producţie a Energiei Electrice „H.” SA, iar potrivit art. 2, capitalul său social se constituie prin preluarea activului şi pasivului Companiei Naţionale de Electricitate SA. Potrivit art. 35 din H.G. nr. 627/2000, bunurile proprietate publică a statului atribuite fostei Companii Naţionale de Electricitate SA prin H.G. nr. 365/1998, se preiau de societăţile nou înfiinţate, fără a fi incluse în capitalul social al acestora, urmând să li se stabilească statutul juridic, în condiţiile legii. Potrivit Anexei 7 la H.G. nr. 365/1998 cuprinzând „Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului”, imobilul intitulat „Baraj Z.” este inclus în domeniul public al statului, fiind dat în administrarea SC de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale H.” SA.

Prin urmare, încă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 regimul juridic al terenului în litigiu, aflat sub lacul de acumulare Z., a fost stabilit de legiuitor, ca aparţinând domeniului public al statului, astfel încât el excedea sferei de aplicare a Legii nr. 18/1991, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (2) din lege, potrivit cărora „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.

De asemenea, terenul în litigiu nu putea intra nici în câmpul de aplicare al Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, deoarece aceasta este o lege pentru punerea în aplicare efectivă a dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, repu­blicată şi ale Legii nr. 169/1997, în sensul că de prevederile acesteia beneficiază, aşa cum rezultă în mod explicit din conţinutul art. 1, numai acele persoane „care au formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate conform prevederilor Legii nr. 18/1991”.

Ca motiv de respingere a contestaţiei, tribunalul a mai reţinut faptul că terenul în litigiu se afla, la data notificării, în extravilan.

Instanţa de apel a înlăturat şi acest considerent, arătând că, din interpretarea sintagmei „terenuri situate în extravilanul locali­tă­ţilor la data preluării abuzive sau la data notificării” din art. 8 din Legea nr. 10/2001, reiese că norma juridică vizează două cate­gorii de terenuri, respectiv pe cele situate în extravilan la data preluării abuzive, precum şi pe cele situate în extravilan la data formulării notificării, astfel că, dacă la data preluării abuzive, terenul se afla în intravilanul localităţii sunt incidente dispoziţiile cu caracter reparatoriu ale Legii nr. 10/2001, fiind lipsit de relevanţă faptul că la data formulării notificării terenul era situat în extravilan.

Prin urmare, este nelegală soluţia tribunalului de a exclude terenul în litigiu de sub incidenţa Legii nr. 10/2001, doar pe considerentul că era situat în extravilan la data notificării, fără luare în considerare a situaţiei juridice a terenului de la data preluării abuzive, conform textului legal. Motiv pentru care s-a dispus suplimentarea probatoriilor în calea devolutivă a apelului, pentru a se stabili cu certitudine dacă la data preluării abuzive terenul era situat în intravilan sau în extravilan.

Prin adresa din 21 februarie 2011 Primăria Municipiului Curtea de Argeş a comunicat faptul în Registrul agricol pentru perioada 1959-1963, volumul N., la partida de rol a defunctului C.D.I. (capul gospodăriei) este evidenţiată suprafaţa de 0,83 ha situat în punctul Z., şi că nu deţin documente referitoare la data trecerii din punctul Z. în proprietatea statului.

Prin adresa comunicată la dosar la data de 16 martie 2011 expertul topograf desemnat de instanţă a comunicat că, din datele existente la dosar nu se poate stabili dacă terenul ce face obiectul cauzei a fost situat în extravilanul sau intravilanul localităţii la data preluării abuzive a acestuia.

Ulterior, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, acelaşi expert arată că „părerea” sa este în sensul că „terenul expropriat se afla la data exproprierii în afara vetrei de sat, deci în extravilanul localităţii”, mijloc de probă pe care instanţa îl va avea în vedere doar în coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, deoarece din modul de redactare al raportului de expertiză reiese că expertul nu a putut concluziona cu certitudine asupra obiectivului stabilit de instanţă, ci expertul a emis doar o „părere”.

Instanţa de apel a avut în vedere evidenţele registrului agricol de la data intrării în cooperativa agricolă de producţie, potrivit cărora terenul în litigiu făcea parte din două categorii de folosinţă (fâneţe şi neproductiv) care potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 18/1991 reprezintă „terenuri cu destinaţie agricolă”, iar potrivit art. 2 lit. e) din acelaşi act normativ, astfel de teren se încadrează în categoria de „terenuri din intravilan”, adică acelea „aferente localităţilor urbane şi rurale, pe care sunt amplasate construcţiile, alte amenajări ale localităţilor, inclusiv terenurile agricole şi forestiere.

Pentru aceste considerente, s-a reţinut, în lipsa unor probe contrare administrate de partea adversă, că terenul în litigiu se afla la data preluării abuzive, respectiv data intrării în cooperativa agricolă de producţie, anul 1959, în intravilanul localităţii, astfel încât intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, s-a mai reţinut că Legea nr. 10/2001 este o lege de reparaţie cu caracter general, astfel că are caracter de complinire în raport cu Legea specială cu caracter reparatoriu a fondului funciar, în sensul că intră sub incidenţa ei şi acele terenuri din intravilanul localităţii, care până la intra­rea ei în vigoare – 14 februarue 2001 – nu au fost restituite integral persoanelor îndrep­tăţite în procedura de stabilire a dreptului de proprietate conform legilor fondului funciar.

Din actele dosarului reiese că, în faza administrativă, aceasta a fost şi poziţia autorităţilor şi entităţilor juridice investite cu soluţionarea notificării. Astfel, prin adresa din 22 februarie 2002 intimata-pârâtă a adus la cunoştinţa apelantului că notificarea sa a fost expediată către Prefectura Argeş, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 10/2001 (text de lege ce prevedea la acel moment legislativ acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti), iar Prefectura Judeţului Argeş, la rândul său, a comunicat petentului faptul că notificarea sa a fost înaintată spre competentă soluţionare către H. SA, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu privire la dovada calităţii de proprietar al autorului reclamantului asupra terenului notificat, instanţa de apel a înlăturat susţinerile tribunalului conform cărora simpla menţiune a terenului în registrul agricol nu reprezintă un act doveditor în accepţiunea art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 23.1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007, prin „acte doveditoare” se înţelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea).

Or, la dosar, contestatorul a depus registrul agricol de la data intrării în cooperativă din care reiese că, la data preluării abuzive a terenului prin cooperativizare, autorul acestuia deţinea în pct. Z. al CAP N. suprafaţa de 0,83 ha.

Regimul juridic al acestui înscris a fost reglementat prin Decretul nr. 692/1973, Legea nr. 23/1974, abrogată prin art. 2 din Legea nr. 68/1991, prin O.G. nr. 1/1992, iar în prezent prin O.G. nr. 28/2008 privind registrul agricol. Potrivit art. 3 din O.G. nr. 28/2008, aprobată prin Legea nr. 98/2009, „registrul agricol constituie documentul oficial de evidenţă primară unitară, în care se înscriu date cu privire la gospodăriile populaţiei şi la societăţile/asociaţiile agricole, precum şi la orice alte persoane fizice şi/sau juridice care au teren în proprietate/folosinţa şi/sau animale, şi anume: a) capul gos­podăriei şi membrii acesteia, după caz; reprezentantul legal al socie­tăţii/aso­ciaţiei agricole sau al persoanei juridice care are teren în proprietate/folosinţă; b) terenurile pe care le deţin în proprietate sau folosinţa, pe categorii de folosinţă, suprafeţe cultivate cu principalele culturi şi numărul de pomi, pe specii. Pentru terenurile înscrise în cartea funciară se va menţiona numărul cadastral sau topografic şi numărul de carte funciară, după caz; (...)”.

Rezultă că registrul agricol este un înscris autentic. Însă, întrucât înscrierea datelor în acest document se face pe baza declaraţiei pe proprie răspundere a capu­lui gospodăriei (conform art. 8 din O.G. nr. 28/2008), agentul instrumentator nefăcând constatări ex propriis sensibus, înseamnă că acest înscris face dovada până la proba contrară, conform art. 1174 C. civ., a dreptului de proprietate asupra terenurilor evidenţiate în el. Or, în speţă, deşi a negat existenţa dreptului de proprietate al autorului contestatorului asupra terenului în litigiu, intimata-pârâtă nu a administrat nicio probă prin care să facă dovada contrară menţiunilor registrului agricol de la data intrării în cooperativa agricolă de producţie Noapteş, care reprezintă data preluării abuzive.

S-a mai reţinut că intimata-pârâtă are calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării, potrivit adresei din anul 2004 emisă de Prefectura Judeţului Argeş, iar prin dispoziţia contestată în prezenta cauză, s-a considerat legal investită şi a soluţionat-o, pe fond.

De asemenea, s-a reţinut că este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie, cooperativizarea terenului fiind o măsură abuzivă în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, ulterior terenul fiind supus exproprierii în baza Decretului nr. 210/1970.

Cu privire la tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit contestatorul, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din lege, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Potrivit dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep., pentru situaţia în care se constată existenţa unei excepţii de la principiul restituirii în natură, entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie/dispoziţie motivată, să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv – or această normă specială este Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanţa de apel a mai reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 13 lit. a) din cap. III al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, potrivit căruia stabilirea şi cuantumul final al despăgubirilor ce se acordă potrivit prezentei legi se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, precum şi al dispoziţiilor art. 16 din acelaşi capitol, aşa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. LII (52) din 4 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (publicată în M. Of. nr. 140/22.02.2008), prin care s-a statuat că dispoziţiile art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii.

Întrucât dispoziţia contestată în cauză (nr. 220 din 23 aprilie 2007) a fost emisă de intimată după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în temeiul dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ce reprezintă norme de procedură de imediată aplicare, s-a apreciat că măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor nu se suportă direct de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, ci aceasta propune măsurile reparatorii, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC H. SA solicitând modificarea hotărârii instanţei de apel în sensul respingerii apelului.

Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii raportat la starea de fapt conturată în cauză în condiţiile în care nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate.

În aceeaşi idee se mai arată că nu unitatea deţinătoare trebuia să facă dovada dreptului de proprietate sau dovada contrară menţiunilor din registrul agricol, ci contestatorul ce avea obligaţia să completeze probatoriul cu alte mijloace de probă, neputând fi unit cu prezumţia simplă instituită de art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, ca să facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.

Ca atare, susţine recurenta, nemenţionarea suprafeţei de 8300 mp din punctul Z. cât şi a foştilor proprietari în Decretul de expropriere nr. 210/1970 face neoperantă prezumţia simplă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 şi deci nu poate fi alăturată celorlalte înscrisuri şi menţiunii din registrul agricol.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel reţine în mod greşit că terenul din litigiu a fost preluat abuziv, câtă vreme nu s-a făcut nici o dovadă că terenul ar fi fost preluat de CAP N.

Or, susţine recurenta, terenul nefigurând în actul normativ considerat abuziv, nu este îndeplinită condiţia de preluare abuzivă.

Chiar dacă terenul a figurat înscris la CAP în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 sunt considerate preluate abuziv de CAP terenurile luate de la persoane fizice care nu s-au înscris în CAP.

Se mai învederează că terenul nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind un teren extravilan, cu atât mai mult cu cât nu s-a găsit nici un înscris care să justifice trecerea terenului din extravilan în intravilan şi nici vreo normă în baza căreia până la data notificării, în baza căreia să fie emis un act juridic care să consfinţească trecerea terenului din extravilan în intravilan, cu atât mai mult cu cât primăria a confirmat că la data notificării terenul era în extravilan.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este fondat.

Instanţa de fond a reţinut că la data depunerii notificării, 11 februarie 2002, aşa cum rezultă din adeverinţa din 10 aprilie 2006 emisă de Primăria Municipiului Curtea de Argeş, terenul din litigiu din punctul N.-Z., ocupat de lacul de acumulare Z., se afla în extravilanul municipiului conform PUG al localităţii, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel nu a reţinut o altă situaţie de fapt sub acest aspect, considerând însă în mod greşit, că, dacă terenul era situat în intravilan la data preluării abuzive, este incidentă Legea nr 10/2001, în sensul că reclamantul are dreptul la masuri reparatorii potrivit acestei legi. Aceasta indiferent că, la data notificării, terenul era situat în extravilan.

În drept, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, deci la oricare dintre cele două momente stabilite de legiuitor, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 .

Stabilind că astfel de terenuri nu cad sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, legiuitorul a statuat implicit cu privire la modalitatea de rezolvare a notificărilor formulate pentru astfel de terenuri de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii şi anume în sensul că acestea nu pot fi soluţionate favorabil în cadrul procedurii prevăzută de această lege de reparaţie.

Aşa fiind, în cazul în care sunt învestite în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 cu cereri de acordare de măsuri reparatorii pentru terenuri din categoria celor prevăzute de art. 8 din lege, instanţele au a le respinge şi a argumenta, în mod clar şi neechivoc, considerentele de fapt în raport cu care stabilesc că terenurile sunt situate în extravilanul localităţii (fie la data preluării abuzive, fie la data notificării) sau, după caz, considerentele de fapt şi de drept pentru care stabilesc că regimul juridic al terenurilor este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau prin Legea nr. 1/2000 .

Situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 se analizează cu prioritate în consideraţia însuşirilor sau regimului juridic al terenului pentru care se pretind măsuri reparatorii, adică prealabil oricăror alte aspecte ale procedurii, cum ar fi stabilirea calităţii părţii reclamante de persoană îndreptăţită, în sensul art. 3 şi art. 4 din lege ori a părţii pârâte de entitate deţinătoare sau de entitate învestită cu soluţionarea notificării şi, respectiv, stabilirea caracterul abuziv al preluării de stat a terenului în sensul art. 2 din lege.

Soluţia de excludere a unor asemenea categorii de terenuri este rezultatul opţiunii legiuitorului şi are la bază exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislaţia anterioară cu privire la proprietatea funcinciară.

Curtea Constituţională învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a reţinut că aceste dispoziţii legale nu contravin dispoziţiilor art. 16, 44 şi 21 din Constituţie (decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003, decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005).

Or, incidenţa în cauză a situaţiei de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001 împiedică valorificarea pretinsului drept de despăgubire în cadrul acestei legi de reparaţie.

Din perspectiva celor expuse referitor la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este de reţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, cu atât mai mult cu cât, contestatorul a urmat această procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr 18/1991, fără a contesta în instanţă modul în care cererea sa din 31 martie 1998 (prin care a solicitat acordarea în compensare a suprafeţei de 0,83 ha, reconstituită prin hotărârea nr. 106/1991) a fost soluţionată de către autorităţile administrative competente în materia fondului funciar, motiv pentru care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Având în vedere că terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, pentru argumentele mai sus menţionte, fiind, astfel, întemeiată critica recurentei sub acest aspect, nu vor mai fi verificate celelalte susţineri referitoare la nedovedirea calităţii reclamantului, de persoană îndreptăţită la restituire în raport de neincidenţa art. 24 din aceeaşi lege şi de lipsa dovedirii caracterului abuziv al preluării.

Faţă de cele expuse se apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a se admite recursul pârâtei, a se m odifică decizia recurată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul C.C. împotriva sentinţei civile nr. 582 din data de 15 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC H. SA prin lichidator judiciar E.I. SPRL împotriva deciziei nr. 743 A din data de 22 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantul C.C. împotriva sentinţei civile nr. 582 din data de 15 aprilie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7635/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 7604/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 7632/2012. Civil. Legea 10/2001. Anulare act, pretenţii. Recurs