ICCJ. Decizia nr. 7604/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7604/2012
Dosar nr. 16663/3/2010
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 16663/3/2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta B.E., în calitate de cumpărător al drepturilor litigioase de la vânzătoarele C.A. şi D.C., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1 februarie 2010 de către B.N.P. C.M.P., a chemat în judecată pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat Primarul General, în temeiul Legii nr. 10/2001, să emită decizia de restituire prin acordarea de teren în compensare, pentru imobilul revendicat compus din terenul în suprafaţă de 476 mp preluat abuziv de la autorul F.G., situat în Municipiul Bucureşti, str. „P.”, nr. 16, sectorul 4.
În susţinerea cererii, reclamanta a susţinut că deşi dosarul este complet, pârâtul refuză nejustificat să emită decizia conform legii speciale, invocând în acest sens şi practica unitară a instanţelor de judecată, care a stabilit că soluţionarea într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a fost acesta consfinţit prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A solicitat obligarea acordării unui teren în compensare conform cererii din dosar şi a actelor din care rezultă că a fost identificat terenul ce se poate acorda în compensare, această situaţie fiind posibilă, conform documentaţiei din dosarul administrativ.
În drept, au fost invocate prevederile înscrise în Legea nr. 10/2001, modificată.
Prin sentinţa civilă nr. 724 din 20 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, acţiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie prin care să o propună pe reclamanta B.E., pentru acordarea unor despăgubiri echivalente pentru terenul în suprafaţă de 476 mp, situat în Municipiul Bucureşti, str. „P.”, nr. 16, sectorul 4, imposibil de restituit în natură; a obligat pârâtul să înainteze: dispoziţia, documentaţia aferentă şi prezenta sentinţă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut incidenţa art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că de prevederile acestei legi „beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite”, astfel că vânzătoarele C.A. şi D.C., care au formulat notificarea din 20 iunie 2001, intră în categoria persoanelor îndreptăţite să obţină restituirea în natură sau măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de la autorul lor F.G., astfel că au putut transmite reclamantei B.E. prin vânzare, drepturile litigioase, cumpărătoarea având dreptul personal, legitim şi actual să acţioneze Primarul General al Municipiului Bucureşti în vederea realizării efective a drepturilor cumpărate.
În raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că în cazul de faţă, nu s-a făcut dovada că ar exista bunuri şi servicii disponibile, care să poată fi atribuite reclamantei în compensarea terenului afectat integral de blocuri de locuinţe şi alte utilităţi publice.
În consecinţă, s-a apreciat că singura posibilitate de reparare a acestei măsuri abuzive, constă în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, astfel că Primarul General trebuia să emită o dispoziţie prin care să le propună pe moştenitoare pentru acordarea unor despăgubiri.
Văzând şi T itlul VII al Legii nr. 247/2005, privind „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să înainteze: dispoziţia, documentaţia aferentă şi prezenta sentinţă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor, în vederea realizării efective a drepturilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta B.E. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul obligării pârâtului de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alt teren, conform documentelor depuse la dosar.
În motivare, a susţinut că soluţia instanţei de fond este greşită, atâta timp cât, la dosar existau toate probatoriile din care rezulta că restituirea în natură prin echivalent constând în compensare cu alt teren, era posibilă şi necesară.
Prin precizarea la motivele de apel, formulată la 31 martie 2011, reclamanta a solicitat atribuirea în compensare a terenului situat în Bucureşti, str. S.E. nr. 7, sector 4, identificat prin raportul de expertiza depus la dosar sau în subsidiar a oricărui alt teren disponibil.
Apelantul pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivarea apelului a arătat că, faţă de dispoziţiile din Legea nr. 247/2005, dispoziţiile O.U.G. nr. 81/2007, unitatea deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării nu are obligaţia de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, dar nici de a propune o anumită sumă, ci aceste obligaţii conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi în condiţiile legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Prin decizia nr. 864A din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelurile declarate de părţi, au fost respinse ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele :
1. În ceea ce priveşte apelul formulat de apelanta reclamantă.
În temeiul prevederii înscrise în art. 26 din Legea nr. 10/2001, care consacră plenitudinea jurisdicţională a instanţei de judecată şi puterea de a aprecia asupra corectei aplicări a legii raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză, instanţa, soluţionând pe fond notificarea, poate aprecia asupra incidenţei măsurii compensării.
În cauză, prin acţiunea introductivă, reclamanta a susţinut că pârâtul refuză nejustificat să emită decizia conform legii speciale, prin care să procedeze la soluţionarea notificării şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensare, pentru terenul în suprafaţă de 476 mp situat în Municipiul Bucureşti, str. „P.”, nr. 16, sectorul 4, preluat abuziv, deşi documentaţia era completă şi a fost identificat terenul ce se poate acorda în compensare.
Deşi se susţine o greşită aplicare în cauza a normei înscrise în art. 1 din Legea nr. 10/2001, s-a reţinut că aceasta critică este nefondată, câtă vreme instanţa de fond nu a reţinut incidenta unui fine de neprimire al acţiunii reclamantei, deduse dintr-o interpretare eronată a acestor norme ci, în aplicarea prevederilor art. 1 a constatat că solicitarea reclamantei de atribuire a unui teren în compensare, în cadrul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul preluat abuziv şi care nu poate fi restituit în natura nu este fondată, întrucât nu s-a dovedit că Primarul General ar avea la dispoziţie un teren echivalent pe raza Municipiului Bucureşti, pentru a fi atribuit în compensare, cerinţă impusă de norma înscrisă în art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin precizarea la motivele de apel, reclamanta a susţinut că a identificat ca fiind disponibil, terenul situat în Bucureşti, str. S.E., nr. 7, sector 4, solicitând atribuirea acestui teren sau a altui teren disponibil în compensare.
Potrivit situaţiei de fapt necontestate în prezenta cale de atac, în ceea ce priveşte terenul situat în Bucureşti, str. P. nr. 16, acest imobil a fost expropriat conform Decretului nr. 148/1982 (anexa 7 poz. AA) de la fostul proprietar F.G.
Potrivit adresei nr. XX/2009 emisă de SC A.B. SA, pentru imobilul din str. P., teren construit, au fost acordate despăgubiri în valoare de 13.660 ROL în 1982, iar pentru teren nu s-au acordat despăgubiri de către SC A.B. SA.
În vederea lămuririi situaţiei juridice existente în cauză, dar şi pentru respectarea principiilor impuse de normele înscrise în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au fost administrate 2 expertize tehnice judiciare.
Astfel, prin expertiza topografică, întocmită de către expertul M.F., s-a concluzionat că terenul din fosta str. P. nr. 16 este afectat în prezent de detalii de sistematizare supraterane (str. P. cu trotuarele aferente) şi subterane (reţea de canalizare şi reţea de gaze) ceea ce face imposibilă restituirea în natură a acestuia, statuare care este în concordanţă şi cu menţiunile din nota de reconstituire întocmită de Primăria municipiului Bucureşti.
Această stare de fapt nu a fost contestată în prezenta cale de atac.
Referitor la identificarea imobilului din str. S.E. nr. 7, sector 4, expertiza a concluzionat că este afectat parţial de un spaţiu de joacă şi o parcare, suprafaţa apreciată de expert ca fiind liberă de construcţii şi detalii de sistematizare supraterane şi subterane este suprafaţa de 406 mp, formată din 328 mp - liberă de construcţii, 52 mp - suprafaţă betonată şi 26 mp - suprafaţă pavată.
Expertiza a menţionat totodată că potrivit extrasului din planul cadastral cu reţele, scara 1:500, planşa YY, fostul teren din str. S.E. nr. 7, sector 4, Bucureşti nu este străbătut de reţele edilitare subterane.
Acestea constatări şi concluzii ale expertizei topografice au fost coroborate cu relaţiile comunicate de Primăria Municipiului Bucureşti, la solicitarea instanţei, pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului situat în Bucureşti, str. S.E., nr. 7, sector 4, solicitat a fi acordat în compensare.
În raport de aceste date, terenul solicitat a fi acordat în compensare, se află în proprietatea Municipiului Bucureşti, fiind încadrat de către entitatea deţinătoare în categoria bunurilor din domeniul public al Municipiului Bucureşti, fiind folosit ca spaţiu verde amenajat ca spaţiu de joacă şi platformă beton folosită ca parcaj auto-amenajată.
În aprecierea cerinţei impuse de prevederile înscrise în art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 – aceea că bunul solicitat a fi acordat în compensare să fie disponibil, că terenul situat în Bucureşti, str. S.E. nr. 7, este folosit şi necesar activităţii curente a municipalităţii, nefiind susceptibil de a fi înscris în tabelul menţionat de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind afectat de amenajări de utilitate publică.
Astfel, în considerarea chiar a interpretării oficiale a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007, defineşte amenajările de utilitate publică ca reprezentând acele amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele .
Terenul ce se solicită a fi acordat în compensare este parţial afectat de parcare publică, iar parţial este ocupat de spaţiu verde - loc de joacă, aşadar este destinat şi afectat unor amenajări de utilitate publică, de natură a deservi nevoile comunităţii locale.
Faptul că terenul în litigiu, nu este afectat de reţele edilitare, nu este de natură să conducă la concluzia că bunul solicitat a fi acordat în compensare este disponibil, în sensul Legii nr. 10/2001, în raport de situaţia de fapt anterior reliefată, Legea nr. 10/2001, pe care apelanta reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile, nefăcând referire exclusiv la utilităţile de această natură.
Tot astfel, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998: domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. 1II din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean, fiind considerate ca îndeplinind această condiţie: pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, zonele de agrement, precum şi orice alte bunuri de uz sau de interes public local or, terenul în cauză este amenajat ca spaţiu verde, loc de joacă şi parcare publică, fiind de uz public local.
Pe de altă parte, prin expertiza tehnică evaluatorie realizată de către expertul B.M. s-a precedat la evaluarea şi stabilirea preţului de piaţă ale terenurilor situate în Bucureşti, str. P., nr. 16, sector 4 şi respectiv în Bucureşti, str. S.E., nr. 7, sector 4.
Expertiza a concluzionat că valoarea de piaţă, estimată a terenurilor în litigiu, obţinută prin negocierea valorilor evaluate de către expert, este de: 854.360 RON sau 196.110 euro, adică 420€/mp, pentru terenul din str. P., nr. 16, sector 4 şi 911.230 RON şi respectiv de 209.170 euro, adică 520 €/mp, pentru terenul din str. S.E., nr. 7, sector 4.
Or, în raport de aceste constatări, necontestate de nici una dintre părţile litigante, câtă vreme cele două terenuri nu au valori sensibil egale imobilul din str. S.E., nr. 7, sector 4, având o valoare de 209.170 euro, cu 13.060 euro, mai mult decât terenul în raport de care se solicita compensarea, în cauză nu este îndeplinită nici cerinţa existenţei unui raport de echivalenţă valorică între imobilul proprietatea autorilor reclamantei - cesionar de drepturi litigioase, preluat de stat prin expropriere şi imobilul solicitat a fi acordat în compensare, ca măsură reparatorie.
Deşi apelanta reclamanta a solicitat compensarea acestei diferenţe valorice prin obligarea sa la plata diferenţei dintre valorile stabilite prin expertiza pentru cele două terenuri, o atare solicitare, nu poate fi primită pentru considerentele legate de neîndeplinirea în cauză a cerinţelor impuse de prevederile art. 1 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, potrivit relaţiilor depuse la Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridică, depusă la dosar la solicitarea instanţei de a se comunica tabelul cu imobilele disponibile în sensul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, a rezultat că aceasta nu are o evidenţă imobiliară cadastrală, în raport de care să poată dispune de posibilitatea atribuirii în natură, potrivit Legii nr. 10/2001, a unor imobile, în compensare, în sensul art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Nefiind identificat un alt bun disponibil, în sensul acestei norme legale, care să poată fi acordat în compensare, în natură, nici din această perspectivă criticile formulate de apelanta reclamantă nu au putut fi apreciate ca fiind fondate.
2. În ceea ce priveşte apelul, formulat de apelantul pârât.
În cadrul criticilor formulate, apelantul pârât a invocat aplicarea greşită în cauză a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 10/2001, a art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a dispoziţiilor înscrise în O.U.G. nr. 81/2007.
Din coroborarea acestor texte legale, a reieşit că legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) - şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate - în privinţa cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
În acelaşi timp, în sensul art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înţelese decât acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
Or, în cauză, obiectul acţiunii civile cu care a fost sesizată prima instanţa a fost reprezentat de solicitarea reclamantei de sancţionare a refuzului pârâtului de a soluţiona notificarea formulată de autorii reclamantei - cesionari de drepturi litigioase - în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect un imobil preluat abuziv de stat şi care, aşa cum rezultă din cele ce preced nu poate fi restituit în natură, astfel că, în raport şi de considerentele avute în vedere în analiza apelului declarat de reclamantă, în mod corect s-a reţinut incidenţa acestor norme legale în cauză.
Curtea reţine, totodată, că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretenţiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Această procedură vizează, stabilirea cuantumului pretenţiilor de restituire în echivalent, situaţie în care, ulterior finalizării procedurii administrative, respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentaţie va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare.
Or, aşa cum rezultă din dispozitivul şi considerentele hotărârii apelate, instanţa de fond, cu respectarea întocmai a acestor norme de drept şi a statuărilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din cadrul deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii, a dispus obligarea apelantului pârât la a emite dispoziţie motivată prin care să propună pe reclamantă pentru acordarea de despăgubiri echivalente, în condiţiile Titlului VII al Legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul teren în suprafaţă de 476 mp, situat în Bucureşti, str. „P.” nr. 16, sectorul 4 şi înaintarea acestei dispoziţii şi a documentaţiei aferente, către Comisia Centrală pentru stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Soluţia la care a ajuns prima instanţă de judecată nu este de natură a contraveni dispoziţiilor înscrise în art. 29 din Legea nr. 10/2001, raportat la Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi la prevederile O.U.G. nr. 81/2007 ci respectă întrutotul procedura administrativă astfel reglementată.
Împotriva acestei decizii, reclamanta B.E. a formulat recurs prin care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a arătat că aceasta este în parte lipsită de temei legal şi în parte pronunţată cu greşita aplicare a legii.
Astfel, recurenta reclamantă susţine că în mod greşit s-a constatat imposibilitatea acordării în compensare a terenului situat în str. S.E. nr. 7 sector 4 pe considerentul că acesta ar face parte din domeniul public al statului.
Arată că din terenul în suprafaţă de 1410 mp, o suprafaţă de 406 mp nu este construită, nu este afectată unei destinaţii de uz public, instanţa reţinând în mod greşit şi netemeinic, din interpretarea adreselor emise de Direcţia Juridică a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a celor emise de Direcţia Patrimoniului Primăriei Municipiului Bucureşti, situaţia juridică a terenului propus a fi atribuit în compensare.
Cu privire la diferenţa valorică între terenul propus spre compensare şi terenul la care era îndreptăţit în mod greşit instanţa a reţinut imposibilitatea efectuării operaţiunii de compensare.
Susţine că instanţa putea, faţă de modul de determinare al valorii terenurilor, să dispună în sensul acordării unei suprafeţe de teren în compensare în echivalent valoric, iar în măsura în care pentru a da eficienţă legii era necesară părerea unui specialist ar fi trebuit ca aceste lămuriri să fie solicitate pentru o corectă aplicare a legii.
Or, considerând că nu este necesar, în mod greşit s-a reţinut că s-a solicitat compensarea întregului teren identificat.
Faţă de obligaţiile impuse prin alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001, autorităţilor locale, dar şi din perspectiva respectării exigentelor art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeanăa a Drepturilor Omului, instanţa a menţinut o hotărâre nelegală prin care deşi a fost identificat prin eforturi proprii şi evaluat un teren, care ar acoperi valoric prin compensare despăgubirea la care era îndreptăţită, i-a fost respinsă acţiunea pe considerentul că valoarea acestuia depăşeşte valoarea despăgubirilor deşi exista posibilitatea juridică şi faptică de a se acorda o suprafaţă echivalentă valoric.
Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a hotărârii de fond, în sensul obligării pârâtului la emiterea unei dispoziţii de restituire pentru terenul situat în str. „P.”, nr. 16, sectorul 4, prin compensare cu o suprafaţă de teren în echivalent valoric din terenul situat în str. S.E. nr. 7, sector 4, Bucureşti.
Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurenta reclamantă a indicat drept temei legal al cererii de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cu privire la critica ce priveşte greşita stabilire a situaţiei de fapt a trenului indicat a fi acordat în compensare, respectiv terenul situat în str. S.E. nr. 7, sector 4, faţă de care, printr-o greşită interpretare a probelor administrate în cauză, s-a reţinut că aparţine domeniului public.
Ceea ce contestă recurenta reclamantă este deci, modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situaţiei de fapt referitoare la regimul juridic al terenului solicitat în compensare, or o atare critică nu se încadrează în motivul de recurs invocat pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, critica formulată pe aspectul situaţiei de fapt nu poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
A doua critică formulată vizează, în esenţă, faptul că terenul indicat putea fi dat în compensare, ceea ce aduce în discuţie modul de aplicare la speţă a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile acordării de bunuri în compensare.
Această critică, se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă nu este fondată.
În speţă s-a reţinut că terenul indicat a fi dat în compensare nu este disponibil, iar un alt teren nu există pentru a fi dat în compensare.
Hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că reclamantei nu i se poate acorda teren în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 1 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001, considerent pentru care nu poate fi primită nici critica privind greşita necompensare a diferenţelor valorice ale terenurilor.
Art. 1 prevede la alin. (2) că „Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite (...)", iar la alin. (5) că „Primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare".
Din interpretarea sistematică a textelor enunţate rezultă că pot fi date în compensare numai bunurile disponibile pe care le deţine entitatea învestită cu soluţionarea notificării, pe când terenul solicitat în compensare de reclamantă nu este un teren liber, iar un alt teren nu există în evidenţele autorităţilor locale cu bunurile disponibile ce pot fi oferite în compensare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Contrar celor susţinute de recurentă, condiţia impusă de lege pentru acordarea de teren în compensare este ca terenul să fie disponibil, şi cum, în speţă, terenul propus de reclamantă nu este disponibil, iar pe raza municipiului Bucureşti nu există terenuri disponibile care să poată fi acordate în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, în mod legal instanţa de apel a apreciat că reclamantei nu îi poate fi acordată această formă de măsuri reparatorii prin echivalent.
Reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectul contestat şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei civile nr. 864A din 20 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7632/2012. Civil. Legea 10/2001. Anulare act,... | ICCJ. Decizia nr. 7566/2012. Civil → |
|---|
