ICCJ. Decizia nr. 7638/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7638/2012
Dosar nr. 718/3/2011
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30 ianuarie 2008 la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, reclamanta Parohia S.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin împlinirea termenului de prescripţie achizitivă de 30 ani, asupra imobilului din Bucureşti, str. S.E. nr. 1, sectorul 5 (biserica nouă Sfântul E. - 839, 48 mp. situat pe un teren de 2.255,31 mp, identificat cu număr cadastral XX).
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin autorizaţia de construire din 11 iunie 1935, Biserica Sfântul E. (în prezent Parohia S.E.) a fost autorizată să construiască pe terenul proprietatea sa din str. S.E. nr. 1, sectorul 3, o biserică din zidărie masivă, conform planurilor aprobate şi pe suprafaţa de 738 mp. Parohia S.E. era proprietara mai multor terenuri, încă de la jumătatea secolului XVIII, printre care şi terenul aflat la intersecţia str. S.E. cu str. D.L., aşa cum a rezultat din planul cadastral nr. YY aflat la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, precum şi din toate actele aflate în arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti privind emiterea autorizaţiei de construire.
S-a mai arătat că în cererea Parohiei pentru emiterea autorizaţiei de construire a noii biserici, înregistrată din 28 februarie 1934, s-a menţionat pe „terenul Parohiei", iar în planul scara 1:1000 întocmit de primărie, este marcat acest teren dintre str. S.E. şi str. D.L. cu menţiunea „proprietatea petiţionarului". În alt plan din arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti, acest teren în suprafaţa de 3.386,32 mp conţine un depozit de lemne care plătea chirie Parohiei S.E. În avizul Comisiei tehnice din 7 noiembrie 1934 s-a menţionat „construirea unei biserici în principiu la proprietatea parohiei bisericii Sfântul E. pe terenul dintre str. S.E. şi B-dul D.L.".
Reclamanta a învederat şi că din procesul-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, a rezultat că Parohia S.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv situat în str. D.L. nr. 4 (în prezent str. S.E. nr. 1), prin uzucapiune, ca urmare a folosinţei neîntrerupte mai mult de 30 de ani. A precizat reclamanta că suprafaţa totală a acestui teren a fost iniţial de 3.386,32 mp, dar între timp porţiunea de teren cu adresa str. D.L. nr. 2 (colţ cu str. S.E. nr. 1) a fost expropriată de către Primăria Municipiului Bucureşti în vederea amenajării unui parc (în suprafaţa de 1.090 mp.) cu plata unei sume de bani necesare lucrărilor de construire a noii biserici, astfel încât în proprietatea Parohiei a rămas restul de teren în suprafaţă de 2.255,31 mp. de pe str. D.L. nr. 4 (în prezent str. S.E. nr. 1), situaţie ilustrată în planul cadastral din 14 octombrie 2003 în care terenul respectiv de 2.275 mp are menţiunea de proprietate culte şi pe care figurează construcţia reprezentând biserica nouă.
De la data construirii noii biserici, posesiunea continuă a Parohiei S.E. asupra acestui imobil nu a fost contestată sau tulburată de nimeni timp de peste 74 de ani şi astfel sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă de lungă durată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1846 - 1862, 1890 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 7412 din 8 noiembrie 2010 Judecătoria sector 5 a admis excepţia necompetentei materiale a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 773 din 14 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea completată; a constatat că reclamanta este proprietara imobilului compus din teren în suprafaţă de 2.255,31 mp şi construcţie - Biserica Nouă „Sfântul E." situat în Bucureşti, str. S.E. nr. 1, sectorul 5, ca efect al uzucapiunii de peste 30 de ani; a respins capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra construcţiei - pavilion de lumânări.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că uzucapiunea este modul de dobândire a proprietăţii sau a unui drept real prin posedarea neîntreruptă a lucrului, în tot timpul fixat de lege.
Art. 1890 C. civ. stabileşte că pentru a se dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiune, trebuie îndeplinite două condiţii, anume: să existe o posesie de 30 de ani şi aceasta să fie utilă, adică neviciată. Mai mult, regularitatea posesiei, adică faptul că ea este utilă, se prezumă, urmând ca cel care afirmă că posesia invocată este afectată de un viciu să facă această dovadă.
Astfel, încă din anul 1941 din procesul-verbal din 18 decembrie 1941 al Comisiei pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, rezultă că Parohia S.E. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv situat în str. D.L. nr. 4 (în prezent str. S.E. nr. 1) prin uzucapiune, ca urmare a folosinţei neîntrerupte mai mult de 30 de ani.
Suprafaţa totală a acestui teren a fost iniţial de 3.386,32 mp dar întretimp porţiunea de teren cu adresa str. D.L. nr. 2 (colţ cu str. S.E. nr. 1) a fost expropriată de către Primăria Municipiului Bucureşti în vederea amenajării unui parc (în suprafaţa de 1.090 mp) cu plata unei sume de bani necesară lucrărilor de construire a noii biserici, astfel încât în proprietatea Parohiei a rămas restul de teren în suprafaţă de 2.255,31 mp de pe str. D.L. nr. 4 (în prezent str. S.E. nr. 1), situaţie ilustrată în planul cadastral din 14 octombrie 2003 în care terenul respectiv de 2.275 mp are menţiunea de proprietate culte şi pe care figurează construcţia reprezentând biserica nouă.
Martorii audiaţi au arătat că biserica a fost permanent folosită de parohie, fără vreo ingerinţă din partea autoritarilor statului.
În ceea ce priveşte a doua condiţie, este necesară existenţa unei posesii care trebuie să fie, conform art. 1890 C. civ., una utilă, adică neatinsă de nici unul dintre viciile acestuia (art. 1847 C. civ.), continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
S-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, asupra construcţiei-pavilion de luminări, instanţa a respins ca neîntemeiat acest capăt de cerere având în vedere faptul că s-a indicat chiar de către reclamantă în cuprinsul acţiunii, ca an al ridicării acestuia, anul 2004 - 2005, fiind evident că în acest caz nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, iar prin decizia civilă nr. 66 A din 16 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a admis excepţia dedusă din prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 445/2006; s-a admis apelul, a fost desfiinţată sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că potrivit art. 1 pct. 1 şi 2 din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România, „(1) Acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea, în condiţiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, cele de revendicare care privesc construcţii şi terenurile aferente sau terenuri libere situate în intravilanul localităţilor, precum şi cele pentru constatarea existenţei dreptului de proprietate asupra unor asemenea bunuri sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru şi de timbru judiciar.
(2) Acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluţionează potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate. Odată cu procedura de citare a persoanelor interesate cunoscute instanţa va dispune publicarea în M. Of. al României, Partea a IlI-a, şi într-un ziar de largă răspândire a unui anunţ cuprinzând datele de identificare a părţilor şi obiectul procesului".
S-a reţinut că textul de lege citat enunţat reglementează un caz aparte de coparticipare procesuală pasivă obligatorie, necesară, fundamentat cel puţin pe elementul procesual al interesului.
Orice litigiu având ca obiect constatarea dobândirii prin uzucapiune, a dreptului de proprietate în favoarea cultelor religioase recunoscute din România, va trebui soluţionat în contradictoriu cu autorităţile, dar şi - alături de acestea - cu toate persoanele interesate deja cunoscute sau identificate în urma publicităţii efectuate.
În ceea ce priveşte sintagma cu caracter general „autorităţile" utilizată în norma citată s-a reţinut că sunt avute în vedere în mod predilect, dar nu limitativ, unităţile administrativ-teritoriale în raza cărora se află aceste imobile, reprezentate evident, prin reprezentanţii lor legali autorităţi publice.
S-a mai reţinut că textul de lege evocat este aplicabil cererilor formulate pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate, ca urmare a uzucapiunii, de către unităţile de cult în rândul cărora se includ şi parohiile, întrucât acestea se subordonează sferei sintagmei legale „cultele religioase recunoscute din România", evidenţiate de Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România.
Parohia ortodoxă reprezintă o unitate de cult, potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) lit. a) din Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, cultul ortodox fiind unul dintre cultele religioase recunoscute în România.
S-a reţinut că intimata - reclamantă este parohie a cultului ortodox, fiind aşadar, subordonată cerinţelor Legii nr. 455/2006 în prezentul litigiu, act normativ pe care de altfel, şi-a şi întemeiat cererea.
Deşi la fond, s-a îndeplinit obligaţia procesuală de publicitate, edictată de partea finală a art. 1 pct. 2 din Legea nr. 455/2006 prima instanţă de judecată nu a îndeplinit prescripţiile părţii iniţiale din aceeaşi dispoziţie legală.
Astfel, deşi în cadrul cărţii funciare vechi a imobilului a cărui uzucapare se invocă, figurează la nivelul anului 1941, ca titular al dreptului de proprietate, Statul Român, menţionându-se chiar calitatea imobilului, de bun aparţinând domeniului public, totuşi instanţa de fond nu a dispus în temeiul art. 1 pct. 2 partea iniţială din Legea nr. 455/2006, introducerea în cauză, a acestei persoane juridice şi citarea sa.
Raportat la obiectul cererii - constatare dobândire drept de proprietate ca urmare a uzucapiunii şi la aspectul menţionării în cartea funciară, ca titular al dreptului de proprietate, a Statului Român, rezultă în mod evident, calificarea acestei persoane juridice, ca fiind un terţ interesat din perspectiva textului de lege enunţat.
S-a mai reţinut că deşi în cartea funciară, s-a specificat faptul că titularul dreptului de proprietate Statul Român ar fi fost reprezentat de Ministerul Cultelor şi Artelor - Parohia Sfântul Elefterie, această menţiune nu este de natură să înlăture calitatea de terţ interesat a Statului, deoarece menţiunea referitoare la parohie vizează persoana reprezentantului, persoană distinctă de cea a reprezentatului, proprietarul tabular.
Chiar dacă s-ar admite că în mod greşit sau în mod nerelevant juridic a fost menţionat Statul Român ca proprietar în locul parohiei singure - aspecte care nu fac obiectul prezentei decizii ca urmare a soluţiei adoptate pe aspecte procesuale - s-a constatat şi în această situaţie, că aceste împrejurări nu ar fi de natură să răpească Statului, calitatea sa de terţ interesat (fie el şi ca proprietar tabular constatat greşit înscris), întrucât la rândul său, ar putea invoca în cadrul cererii de uzucapiune, anumite efecte juridice în favoarea sa trase din nerectificarea vreme de decenii, a cărţii funciare.
Pe de altă parte, în ipoteza în care s-ar reţine urmare a evaluării situaţiei de fapt, că parohia a acţionat la momentul 18 decembrie 1941, doar ca reprezentant al statului, în vederea deschiderii sau actualizării cărţii funciare privind dreptul său de proprietate asupra imobilului, s-a reţinut că statul ca terţ interesat ar fi o situaţie şi mai evidentă.
Incertitudinea asupra calităţii de proprietar tabular la nivelul anului 1941 menţionată, constatată de altfel, şi în cadrul sentinţei nr. 6521 din 13 octombrie 2009 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reprezintă un argument suplimentar al calificării Statului, ca şi terţ interesat în prezenta procedură.
Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât în prezent, cele două entităţi juridice - Statul Român şi unităţile de cult ca părţi componente ale cultelor religioase - sunt autonome între ele potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din legea fundamentală a ţării sau art. 8 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
În fine, s-a mai reţinut că opţiunea procesuală a intimatei de chemare în judecată a unităţii administrativ-teritoriale Municipiul Bucureşti, nu suplineşte omisiunea citării şi a Statului, ca terţ interesat, datorită a două argumente: pe de o parte, Municipiul Bucureşti reprezintă în cazul concret, autoritatea la care se referă art. 1 pct. 2 partea iniţială din Legea nr. 455/2006 (acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate") şi nu terţul interesat inclus în sintagma secundă a textului de lege „şi alte persoane interesate", iar pe de altă parte, Municipiul Bucureşti reprezintă o persoană juridică distinctă de Statul Român.
De altfel, municipiul apelant invocă în cadrul motivelor sale de apel, lipsa calităţii procesuale pasive, ca urmare a faptului că „nu există la dosar nici o dovadă că Municipiul Bucureşti prin Primarul General ar fi proprietarul terenului", aserţiune care ilustrează inechivoc, inexistenţa poziţiei sale subiective de confuziune cu Statul Român, ca persoană înscrisă în cartea funciară ilustrată.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că în speţă se impune extinderea obligatorie a cadrului procesual pasiv şi a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006.
Textul de lege stabileşte că orice acţiune formulată de cultele religioase recunoscute în România în vederea constatării dobândirii unui drept de proprietate asupra unui imobil prin împlinirea termenului prescripţiei achizitive trebuie îndreptată împotriva autorităţii publice locale precum şi împotriva oricărei persoane care ar putea justifica interesul de a contesta dreptul pretins de reclamant. Se mai susţine că instanţa de apel nu a analizat concret interesul pe care statul român l-ar avea pentru a figura ca parte în proces, deducând că acesta ar putea justifica un interes desprins din faptul că este menţionat în procesul-verbal de carte funciară din 18 decembrie 1941. În aceeaşi idee se mai arată că nu se poate pune problema existenţei vreunui drept de proprietate publică sau privată a statului asupra imobilului afectat funcţionării Bisericii Sfântul E., atâta timp cât lăcaşele de cult nu sunt enumerate în art. 136 alin. (5) din Constituţie şi nu se regăsesc în Anexa la Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.
Instanţa de apel şi-a întemeiat excepţia de extindere a cadrului procesual pasiv pe menţiunile din procesul-verbal de carte funciară din 18 decembrie 1941, unde Statul Român, prin Ministerul Cultelor şi Artelor figura alături de Parohia S.E. în calitate de proprietar al imobilului.
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a verificat care era regimul lăcaşelor de cult la momentul întocmirii acestui proces-verbal de carte funciară şi dacă realităţile juridice din anul 1941 subzistă şi la momentul introducerii prezentei acţiuni. Se mai susţine că potrivit art. 25, 28 şi 39 din Legea nr. 54/1928, pentru regimul general al cultelor, în vigoare la acea dată, legislaţia subordona biserica statului, care îşi exercita puterea publică prin Ministerul Cultelor, tară ca aceasta să însemne că bunul era proprietatea publică a statului. Bunul era în proprietatea bisericii, care se afla sub autoritatea statului, fiind o chestiune de subordonare a bisericii faţă de stat.
Din perspectiva acestui cadru normativ dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil cu afectaţiunea de locaş de cult se putea realiza numai cu acordul prealabil al Ministerului Cultelor.
Acest regim juridic nu îşi mai găseşte aplicaţiunea în prezent, activitatea lăcaşelor de cult fiind reglementată de H.G. nr. 53/2008.
Potrivit art. 173 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române „biserica parohială aparţine parohiei". Se mai susţine că în prezent Biserica Ortodoxă Română şi cultele religioase sunt instituţii de interes public, autonome faţă de instituţiile statului, nu sunt subordonate statului.
Nemaiexistând raportul de subordonare între stat şi biserică de natură a justifica un interes născut şi actual al statului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Faţă de obiectul dedus judecăţii de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor legale sus evocate „acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate prevăzute la alin. (1) se soluţionează potrivit legii în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate".
Or, obiectul dedus judecăţii vizează dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra imobilului - biserica nouă Sfântul E., situat în Bucureşti, str. S.E., nr. 1.
Cum din cuprinsul cărţii funciare rezultă că titular al dreptului de proprietate este menţionat Statul Român, se impunea introducerea în cauză a acestuia atât în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 455/2006 cât şi în respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la un proces echitabil.
Din această perspectivă nici una din criticile recurentei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este de reţinut că nu este incident în cauză, cu atât mai mult cu cât nu s-a arătat în ce constă încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Faţă de cele expuse, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi pct. 5 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia S.E. împotriva deciziei nr. 66A din data de 16 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7643/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7635/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
