ICCJ. Decizia nr. 7643/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7643/2012
Dosar nr. 32115/3/2009
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată la data de 01 august 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 32115/3/2009, reclamantele G.O.M. şi C.I.R. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la restituirea în natură sau în echivalent a suprafeţei de 299 m.p. teren şi construcţii de 148,21 m.p., imobil situat în Bucureşti, str. Z. nr. 23, sector 2; restituirea terenului rămas liber, neafectat de construcţii şi obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul ocupat de construcţii autorizate, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1024 din 24 mai 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantele, în calitate de moştenitoare ale fostului proprietar al imobilului din str. Z. nr. 23, sector 2, imobil preluat de stat în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr. 986/1962, nu au urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, solicitând pentru prima dată în prezentul litigiu, restituirea în natură a terenului neafectat de construcţii şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil imposibil de restituit.
La termenul de judecată din 09 februarie 2010, reclamantele au precizat în mod expres că nu au urmat procedura legii speciale. Astfel, prezenta acţiune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 483 C. civ.
Din decizia pronunţată la data de 09 iunie 2008 în recursul în interesul legii cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate în mod neunitar de instanţele judecătoreşti, rezultă că Înalta Curte a decis: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului - specialia generalibus derogant -, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”.
Având în vedere că ambele părţi prezintă titluri de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a aprecia care dintre părţi este îndreptăţită, conform titlului deţinut, să păstreze în patrimoniu dreptul şi să aibă toate prerogativele acestuia, instanţa a procedat la compararea celor două titluri exhibate din punct de vedere al eficienţei juridice şi al preferabilităţii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă reclamanţii nu şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile acestui act normativ, ci pe dispoziţiile de drept comun, s-a apreciat că acestea oricum nu pot fi ignorate în cadrul acţiunii în revendicare de drept comun, întrucât efectele legii speciale se referă la modalitatea concretă de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilelor (termen generic utilizat de legiuitor prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru a acoperi atât preluarea cu titlu, cât şi fără titlu valabil) de către stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, dar şi avându-se în vedere hotărârea instanţei supreme din data de 09 iunie 2008, pronunţată în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanţe.
Prin apariţia Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intenţionat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând în derularea unei proceduri administrative, în principal, şi promovarea unor acţiuni în justiţie, fie directe, în situaţia în care nu este posibilă ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise în procedura administrativă.
În speţa de faţă, reclamantele au introdus acţiunea în revendicare fără a urma procedurile legii speciale, astfel că, faţă de cele stabilite de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008, acţiunea reclamantelor apare ca neîntemeiată. Făcând trimitere şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că, în speţă, reclamantele nu deţin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, având în vedere că, până la momentul introducerii acţiunii, nu au întreprins niciun demers care să le recunoască ori să le consolideze dreptul pretins. În acest sens, în cauza Aurelia Constandache contra României, s-a constat că nu este garantată de convenţie speranţa redobândirii unui drept de proprietate care nu a mai fost exercitat de multă vreme.
Instanţa a reţinut şi împrejurarea că, potrivit expertizei topografice, fostul teren din str. Z. este ocupat de aleile de acces şi spaţiile verzi care fac parte din str. A. şi şos. M.B., iar potrivit expertului în domeniul construcţiilor, nici construcţiile nu mai există pe amplasament. Deşi reclamantele au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţii demolate şi teren imposibil de restituit, aceste măsuri nu pot fi acordate, ele fiind specifice procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 şi pe care reclamantele nu au urmat-o.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, la data de 29 iulie 2011, au declarat apel reclamantele.
Prin decizia civilă nr. 80A din 23 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în majoritate, a respins apelul declarat de apelantele-reclamante G.O.M. şi C.I.R., ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
I. Referitor la primul motiv de apel, Curtea a reţinut că inadmisibilitatea, ca noţiune juridică neutilizată de dreptul procesual civil şi apărută ca o creaţie jurisprudenţială, circumstanţiază modalitatea de soluţionare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanţa, în situaţia în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicţii prin examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept puse în discuţie de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerinţă în dreptul reclamantului de acces la o instanţă şi de aceea este contrară art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplineşte exigenţele conturate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.
Respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă ar presupune ca instanţa să refuze să se pronunţe asupra cererii reclamantului de recunoaştere a dreptului de proprietate şi, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea imobilului, în considerarea obligativităţii parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiţie nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu rezonabilă şi proporţională cu scopul vizat (cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 09 martie 2009, parag. 28). Or, Curtea a constatat în cauza respectivă că aceste exigenţe nu sunt îndeplinite în situaţia respingerii unei acţiuni (de acea dată, în constatare) ca inadmisibilă, în considerarea existenţei procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun. Din contră, în cuprinsul hotărârii s-a arătat expres că: „Deşi din titulatura dată recursului reiese că acesta are ca obiect o decizie prin care Înalta Curte să se pronunţe asupra admisibilităţii sau inadmisibilităţii tuturor acţiunilor în revendicare intentate în condiţiile anterior menţionate, din hotărârile anexate rezultă că ceea ce au soluţionat instanţele diferit, în ambele categorii de acţiuni, este problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994”.
Înţelesul a ceea ce a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privit şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului amintite, este acela că instanţa nu poate să respingă cererea cu care a fost învestită pe considerentul existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ceea ce ar constitui un refuz al analizei substanţiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raţionamentului său. În schimb, instanţa trebuie să stabilească apartenenţa dreptului de proprietate, ca principiu ce stă la baza tuturor regulilor ce configurează regimul juridic al acţiunii în revendicare, ţinând însă seama şi de prevederile Legii nr. 10/2001. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se manifestă aşadar nu în planul dreptului procesual, ci în planul dreptului substanţial, primul aspect fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Examinând hotărârea care face obiectul apelului, Curtea a constatat că motivul esenţial pentru care a fost pronunţată soluţia de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanţa nu a fost acela al existenţei unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfăşoare în raport cu unitatea deţinătoare a imobilului, ci acela că, în consecinţa aplicării regulilor de drept instituite de Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (5): „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”] reclamantele nu pot redobândi posesia imobilului şi nici obţine măsuri reparatorii prin echivalent.
Se mai impune precizarea că principiul disponibilităţii nu înseamnă că părţile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale. În considerarea rolului constituţional al instanţelor judecătoreşti, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este şi obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ţinut de textele de lege indicate de către părţi.
De aceea, maniera în care a procedat prima instanţă, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamante nu este corespunzător situaţiei de fapt invocate de către acestea, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare şi, subsecvent înlăturării regulii de drept material invocate de reclamante, prin analizarea pretenţiei acestora în lumina dispoziţiilor legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluţie juridică nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluţionare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
II.1. Subsecvent, Curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de apel, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă (cauza Păduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, parag. 98). De altfel, decizia în interesul legii constituie tocmai reacţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.
2. Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)”.
Conform principiilor de drept substanţial, de drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară şi de literatura de specialitate în absenţa unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite şi să obţină restituirea acestuia de la cel care îl deţine fără drept, pe calea unei acţiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină şi în jurisprudenţă se consideră că în cadrul unei asemenea acţiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părţi, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 C. civ., s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât priveşte imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum şi situaţia în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane şi aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă şi ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă. De asemenea, o soluţie de respingere a cererii de restituire în natură este susţinută, de data aceasta în unanimitate, şi într-o altă situaţie în care bunul imobil a intrat în patrimoniul reclamantului în mod valabil şi a făcut ulterior obiectul unei înstrăinări realizate de o altă persoană, şi anume în ipoteza în care ambele titluri provin de la acelaşi autor, iar partea care a transcris prima titlul său nu este aceea care a obţinut prima titlul de proprietate de la autorul comun, chiar dacă şi aceasta ar putea fi privită ca o nesocotire a principului general de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Raţiunea tuturor acestor reguli o constituie stabilirea apartenenţei dreptului de proprietate, iar acest drept se regăseşte, cu excepţia unor situaţii de natura celor la care s-a făcut referire anterior, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparţine.
Această finalitate se regăseşte şi ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la însăşi determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.
Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuţie - similar cu cel reglementat de Legea nr. 18/1991, recunoaşterea şi protecţia juridică a dreptului de proprietate ce a aparţinut foştilor titulari anterior anului 1948, chiar în situaţia în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiţionată de obţinerea în prealabil de către aceştia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătoreşti [art. 2 alin. (2), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată]. Numai în acest mod pot fi interpretate prevederile textului de lege arătat, deoarece imposibilitatea juridică de exercitare a unui drept este echivalentă cu negarea existenţei lui.
Ca atare, deşi este corectă aserţiunea conform căreia în cadrul acţiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia contrară celei la care a ajuns prima instanţă, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăseşte în patrimoniul reclamantelor, deoarece reclamantele nu au efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acţiuni în revendicare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în temeiul Legilor nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.
3. Pe de altă parte, nici Legea nr. 18/1991 nu recunoaşte reclamantelor un drept de a obţine restituirea bunului în natură.
Astfel, analizând cu acest prilej şi aspectul menţionat, care poate fi privit ca o situaţie premisă (chestiune prejudicială) pentru admiterea acţiunii în revendicare, Curtea a constatat, în ceea ce priveşte cererea înregistrată din 21 martie 1991 la Primăria sectorului 2 Bucureşti, prin care autoarele reclamantelor au solicitat eliberarea unui titlu de proprietate asupra terenului, că este vorba de o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991.
Din raportul de expertiză specialitatea topografie efectuat în cauză de expert B.E., Curtea a mai reţinut că suprafeţele din fostul teren din fosta str. Z. nr. 23 sunt ocupate cu: - blocul XX şi trotuarul de protecţie al acestuia = 4,5 mp; - spaţiul verde al bl. XX = 110,5 mp; - spaţiul verde al bl. YY = 16,7 mp; - spaţiul verde al Aleii A. = 28,4 mp; - alee asfaltată = 138,9 mp.
Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991: „Terenurile fără construcţii, neafectate de lucrări de investiţii aprobate, potrivit legii, din intravilanul localităţilor, aflate în administrarea consiliilor locale, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispoziţiilor Decretului nr. 712/1966 şi a altor acte normative speciale, se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, după caz, la cerere”.
4. Prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În cauza de faţă nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autoarei reclamantelor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
În alte cauze, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, Kopecky contra Slovaciei).
În acelaşi sens, în cauza Brezny şi Brezny contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanţii au susţinut că fuseseră lipsiţi de proprietatea lor în condiţii contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietăţile confiscate în 1973 şi 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condiţiile impuse de legea naţională pentru a putea beneficia de restituire – dovada cetăţeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanţi nu se referă la „bunuri existente” şi că aceştia acţionau numai ca solicitanţi. În concluzie „Reclamanţii, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obţine repararea prejudiciului”.
Reţinând astfel, că prevederile Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranţa legitimă” în sensul Convenţiei - care condiţionează recunoaşterea vechiului drept de proprietate al reclamantelor sau a unui drept de a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, precum şi cele ale Legii nr. 18/1991, care admit reconstituirea dreptului de proprietate numai în anumite ipoteze, neregăsite în cauză, nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că, în consecinţă, în absenţa unei notificări ce ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condiţiile legii sau la pronunţarea unei hotărâri în cadrul controlului activităţii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor exercitat de către instanţele judecătoreşti, reclamantele nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată.
Faţă de aceste considerente, reţinând temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, Curtea, în majoritate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele G.O.M. şi C.I.R.
În susţinerea recursului se arată că, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, prin respingerea cererilor reclamantelor pe considerentul că nu s-a epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, le-au încălcat dreptul de acces la o instanţă astfel cum aceasta este garantat de articolul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, s-a reţinut în mod greşit faptul că după apariţia Legii nr. 10/2001 acţiunile privind revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv şi întemeiate pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. sunt inadmisibile. Acţiunea în revendicare imobiliară intentată de adevăratul proprietar împotriva posesorului neproprietar nu este interzisă de nici o normă legală în vigoare, ceea ce înseamnă că sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-a încălcat dreptul recurentelor privind accesul liber la justiţie.
Mai mult, susţinerea instanţelor de judecată, în sensul că reclamantele aveau obligaţia de a urma procedura instituită de Legea nr. 10/2001 şi nu de a solicita restituirea terenului neafectat de construcţii şi măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobil imposibil de restituit, invocând astfel decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, este netemeinică şi nelegală.
În cauza Faimblat împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât accesul deschis de Legea nr. 10/2001 la o procedură administrativă, urmată - dacă este cazul - şi de una contencioasă rămâne teoretic şi iluzoriu, în condiţiile în care Fondul Proprietatea nu este, în prezent, în măsura să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură.
Aşadar, ulterior pronunţării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunţată la 13 ianuarie 2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă, indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară).
Se invocă şi faptul că în cadrul deciziei nr. 33/2008 pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, problema înlăturării dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 este dezlegată după cum urmează: „Problema care se pune este dacă prioritatea convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun”, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În speţa de faţă, instanţele nu au respectat unica cerinţa impusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca acţiunea în revendicare de drept comun faţă de procedura a Legii nr. 10/2001 să îşi poată urma cursul şi anume, constatarea unei neconcordanţe a legii interne speciale cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale.
Se impune, ca după o repetată statuare a instanţei de contencios european privind ineficacitatea sistemului Legii nr. 10/2001, prin numeroasele cauze soluţionate ulterior sau anterior prezentei cereri a reclamantelor, ca instanţele interne să respecte normele Convenţiei şi să admită prezentul recurs.
Acţiunea în revendicare, cel puţin pentru momentul de faţă, reprezintă singurul mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate al adevăraţilor proprietari.
În temeiul dovezilor administrate la dosarul cauzei şi anume, cererea depusă şi înregistrată de către autoarele reclamantelor la Primăria sectorului 2, din 21 martie 1991, în cazul în care această cerere ar fi fost soluţionată în termenul legal, conform art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, reclamantele ar fi beneficiat de recunoaşterea dreptului de a obţine restituirea bunului în natură.
În cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a arătat că, în cazul în care un stat contractant (...) adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute în vederea restituirii.
Recurentele reclamante susţin, în continuare, că deţin un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, aceasta datorită faptului că autoarele lor, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, înregistrată de Primăria Sector 2, au revendicat proprietatea solicitând restituirea în natură, în temeiul conferit de lege în acea perioadă.
Deşi instanţele în prezenta cauză au confirmat preluarea abuzivă a imobilului de către statul comunist, reclamantele nu au primit până în prezent nici măcar o despăgubire parţială, şi asta la peste 20 ani de la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 18/1991.
Intr-o altă ordine de idei, prin probele administrate se atestă ocuparea totală a imobilelor ce fac obiectul prezentei cereri, iar acest fapt generează un impediment major în restituirea în natură a terenului, ceea ce ar însemna că reclamantele ar fi private de bunul preluat abuziv de statul comunist prin Decretul nr. 986 din 31 decembrie 1961.
Nu în ultimul rând se solicită să se ţină cont de opinia divergentă formulată de Judecător M.H., prin care, nefiind de acord cu soluţia majorităţii a apreciat că se impune admiterea apelului formulat. În opinia divergentă se găsesc în majoritate, susţinerile reclamantelor din cele 3 cereri formulate, cererea principală, cererea de apel şi prezenta cerere de recurs.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Prin criticile de recurs recurentele reclamante invocă motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza - când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Înalta Curte constată că în susţinerea acestui motiv de nelegalitate, recurentele reclamante au invocat o serie de argumente ce se află în strânsă legătură cu hotărârea atacată, constituindu-se într-o critică totală a acesteia şi tinzând la a afirma nelegalitatea ei, de unde rezultă că permit încadrarea lor în motivul de recurs invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, o primă critică vizează chestiunea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, recurentele reclamante susţinând că, în speţă, s-a reţinut în mod greşit că după apariţia Legii nr. 10/2001 acţiunile privind revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv şi întemeiate pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. sunt inadmisibile. Acţiunea în revendicare imobiliară intentată de adevăratul proprietar împotriva posesorului neproprietar nu este interzisă de nici o normă legală în vigoare, ceea ce înseamnă că sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-a încălcat dreptul reclamantelor privind liberul acces la justiţie.
Înalta Curte constată că problema admisibilităţii/inadmisibilităţii vizează exerciţiul dreptului la acţiune însăşi, reprezentând o chestiune de judecată care ţine de fondul cauzei şi, în consecinţă, în deplină concordanţă cu practica instanţelor judecătoreşti în această materie, constată că s-a stabilit corect în speţă, că este pe deplin admisibilă acţiunea în revendicare.
De menţionat este că, analiza acţiunii în revendicare pendente nu s-a realizat exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci şi în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor şi jurisprudenţei instanţei de contencios european privind liberul acces la justiţie şi protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 6 şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, premisă impusă de altfel, şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Instanţa de control judiciar constată că s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită în speţă, urmând a confirma soluţiile pronunţate de instanţele anterioare, cu consecinţa respingerii recursului de faţă, ca nefondat.
Astfel, în privinţa obiectului supus judecăţii în cauză, Înalta Curte constată că prin acţiunea formulată la data de 01 august 2009, recurentele reclamante G.O.M. şi C.I.R. au chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la restituirea în natură sau în echivalent a suprafeţei de 299 mp teren şi construcţii de 148,21 mp, imobil situat în Bucureşti, str. Z. nr. 23, sector 2; restituirea terenului rămas liber, neafectat de construcţii, precum şi obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul ocupat de construcţii autorizate, cu cheltuieli de judecată.
În speţă, reclamantele au precizat în mod expres că nu au urmat procedura legii speciale şi anume, Legea nr. 10/2001, astfel încât, prezenta acţiune a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 483 C. civ.
Prin acţiunea în revendicare de faţă, întemeiată pe dreptul comun în materie, se urmăreşte redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de la autoarea recurentelor reclamante prin Decretul Consiliului de Stat nr. 986/1963, aplicat prin Decizia C.S.P. al Capitalei nr. 356 din 07 februarie 1963.
În aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, în mod corect s-a apreciat pe întreg parcursul procesului, că acţiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamante, nu poate fi soluţionată doar potrivit dreptului comun în această materie, ci trebuie să fie soluţionată şi în raport de prevederile imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparaţie, care prevede în ce condiţii asemenea imobile se pot restitui în natură sau prin ecchivalent persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Faptul că acţiunea reclamantelor a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.
Dacă potrivit Legii nr. 10/2001, recurentele reclamante nu au dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat, atunci nu se poate recunoaşte acest drept nici potrivit normelor generale în această materie.
În consecinţă, în privinţa imobilelor care cad sub incidenţa legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acţiunea în revendicarea imobilului direct de la stat, formulată pe calea dreptului comun, nu mai este deschisă fostului proprietar/moştenitorilor săi, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparaţie, care se aplică în mod obligatoriu.
În aceste condiţii se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice consacrat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu-1997 ş.a.).
În sensul acestor considerente este şi decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, respingerea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea acţiunii. Împrejurarea că reclamantele se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, după ce în prealabil au solicitat restituirea aceluiaşi bun în procedura legii fondului funciar, iar solicitarea nu le-a fost admisă, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, având în vedere principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în mod constant în jurisprudenţa europeană, persoanele care nu au urmat procedura legii speciale de reparaţie nu mai pot exercita cu succes acţiune în revendicare, fără a aduce atingere principiului de drept specialia generalibus derogant.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, invocat de recurentele reclamante, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu s-a urmat calea oferită de legea specială de reparaţie pentru valorificarea dreptului dedus pretins. Mai mult, recurentele–reclamante au invocat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se pot prevala de un „bun” în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.
Fiind evident că recurentele reclamante nu au dovedit că au un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, acestea nu se pot bucura de protecţia oferită de reglementarea europeană.
Jurisprudenţa Curţii Europene invocate este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În ceea ce priveşte cererea prin care s-a solicitat ca, în situaţia imposibilităţii restituirii bunului în natură, să se acorde despăgubiri pentru bunul preluat în mod abuziv, Înalta Curte reţine că obligarea pârâţilor la acordarea unor despăgubiri prin echivalent s-ar fi putut obţine numai în cadrul procedurii demarate în baza Legii nr. 10/2001, însă recurentele reclamante nu au formulat notificare în temeiul acestei legi.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.O.M. şi C.I.R. împotriva deciziei civile nr. 80A din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7677/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7638/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
