ICCJ. Decizia nr. 7635/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 7635/2012

Dosar nr. 267/103/2011

Şedinţa publică din 13 decembrie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia civilă, la data de 28 ianuarie 2011, sub nr. 267/103/2011, reclamanta N.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului:

- la plata de despăgubiri băneşti pentru imobilul construcţie în suprafaţă de 1659,84 mp şi 112,30 mp împrejmuire „Hotel R.”, cât şi pentru terenul aferent în suprafaţă de 1914 mp, în valoare de 4.963.930 RON, potrivit expertizei judiciare dispuse de Curtea de Apel Bacău;

- la plata dobânzii aferente valorii acestor imobile, în sumă de 4.963.930 RON, conform expertizei tehnice judiciare întocmite de expert B.L.A. şi adreselor emise de Trezoreria Neamţ şi Sucursala C. Neamţ, anexate acţiunii;

- la plata de daune morale în cuantum de 300.000 RON;

- la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea din 21 martie 2011, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului reclamantei, în temeiul dispoziţiilor art. 68 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 51/1995 şi art. 131 din Statutul profesiei de avocat, respectiv art. 23 din Legea nr. 51/1995, iar prin încheierea din 18 aprilie 2011, în ceea ce priveşte solicitarea reclamantei privind reprezentarea de către mandatar, tribunalul a reţinut că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat la termenul anterior din 21 martie 2011.

Prin sentinţa civilă nr. 810/C din 23 mai 2011, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins acţiunea, ca prematur formulată, pentru următoarele considerente:

Prin acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 4.963.930 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor (teren şi construcţie) situate în Piatra Neamţ, fosta stradă A.B., la plata de dobânzi, daune morale şi cheltuieli de judecată.

Imobilele de mai sus au făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001 adresată Primăriei Municipiului Piatra Neamţ, care a fost respinsă prin dispoziţia nr. 1026/2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamţ.

Contestaţia reclamantei a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 457/C/2003 a Tribunalului Neamţ, care a anulat dispoziţia şi a trimis cauza instituţiei emitente a dispoziţiei pentru soluţionare pe fond a notificării.

Apelul declarat de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 1316 din 11 octombrie 2004, prin care s-a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul obligării Primarului Municipiului Piatra Neamţ să comunice reclamantei datele prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privitoare la unităţile deţinătoare a unei părţi din terenul solicitat de notificatoare şi a fost obligat pârâtul să restituie, prin măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru construcţia demolată şi pentru suprafaţa de 1377 mp teren.

Recursul declarat de reclamantă a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin decizia nr. 8107/2006, a casat, în parte, decizia de apel şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamţ.

Astfel, prin decizia nr. 237 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamţ, a schimbat, în parte, sentinţa şi a obligat pârâta Primăria Municipiului Piatra Neamţ la comunicarea, către reclamantă, a datelor prevăzute de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv elementele de identificare a unităţilor deţinătoare a suprafeţelor de 168 mp şi 222 mp şi la restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, pentru construcţia demolată şi pentru suprafaţa de 1410 mp teren ce constituie domeniu public.

Prin decizia civilă nr. 2049 din 26 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat, în parte, decizia civilă nr. 237 din 16 mai 2007 a Curţii de Apel Bacău şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 128 din 01 octombrie 2008 şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 457 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Neamţ şi a schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a stabilit că reclamanta-contestatoare este îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în restituire prin echivalent pentru construcţia demolată şi pentru suprafaţa de 1800 mp teren şi a fost obligată intimata Primăria Municipiului Piatra Neamţ să predea, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, Secretariatului Comisiei Centrale documentaţia prevăzută la art. 16 din H.G. nr. 1095 din 27 octombrie 2005.

Prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul reclamantei şi s-a modificat, în parte, decizia nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău, în sensul că întinderea suprafeţei de teren pentru care se datorează măsuri reparatorii în echivalent este de 1914 mp în loc de 1800 mp.

Din cele de mai sus rezultă că hotărârea prin care s-a stabilit, în mod definitiv şi irevocabil, că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, este sentinţa civilă nr. 457/2003 a Tribunalului Neamţ, rămasă definitivă prin decizia nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău şi irevocabilă prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 1316/2004 a Curţii de Apel Bacău, invocată de reclamantă, neavând putere de lucru judecat cu privire la cele invocate prin acţiune, întrucât aceasta a fost casată anterior prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Din considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău şi deciziei nr. 5825/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultă că măsurile reparatorii în echivalent sunt cele prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii), respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea investită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Întrucât, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate, stabilirea cuantumului despăgubirii este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (care, pe baza unui raport de evaluare, întocmit de evaluatori autorizaţi în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare, emite o decizie ce reprezintă titlul de despăgubire), prin decizia civilă nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău (irevocabilă) s-a dispus în acest scop, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înaintarea întregii documentaţii referitoare la notificarea reclamantei acestei comisii.

Susţinerile reclamantei că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în soluţionarea notificării i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri băneşti şi că nu-i sunt aplicabile tipurile şi modalităţile de stabilire şi plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, nu mai pot fi analizate în condiţiile în care acestea au fost invocate atât cu ocazia soluţionării apelului finalizat prin decizia nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău, cât şi a recursului soluţionat prin decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au fost examinate de aceste instanţe.

Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău s-a reţinut că: „pe cale de consecinţă, în condiţiile normative speciale de acordare a despăgubirilor de către instituţia şi modalitatea anterior arătată nu poate fi primită cererea apelantei de a fi obligat intimatul la plata de despăgubiri prin echivalent bănesc în cuantumul stabilit prin expertiza de evaluare efectuată în Dosarul nr. 1060/2004 a Curţii de Apel Bacău”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele deciziei de recurs (nr. 5825/2009), a reţinut: „nerespectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurentă pe motiv de nelegalitate, care-i încalcă dreptul la o reparaţie bănească, nesocotindu-i dreptul de proprietate sub forma măsurii reparatorii, nu subzistă unei analize pertinente”.

Or, tocmai principiul securităţii raporturilor juridice invocat de reclamantă, potrivit căruia „soluţia dată de o manieră definitivă în orice litigiu de către instanţe nu mai poate fi repusă în discuţie”, face ca susţinerile reclamantei referitoare la despăgubiri băneşti să nu poată fi primite.

În ceea ce priveşte cererea de obligare directă (cu eliminarea procedurii speciale) la plata de despăgubiri băneşti, reprezentând echivalentul imobilelor, ca o sancţiune împotriva statului pe motiv că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (şi în special hotărârea-pilot pronunţată în cazul Atanasiu vs. România) a constatat ineficienţa şi lipsa de previzibilitate a mecanismului de despăgubire reglementat de legislaţia internă, la termenul din 23 mai 2011, tribunalul a invocat şi pus în discuţia părţilor excepţia prematurităţii acţiunii, excepţie ce a fost admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin hotărârea-pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (la parag. 182) că: „neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti ce recunoaşte un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate în sensul primei fraze din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1”.

În speţă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în cauzele în care s-a judecat contestaţia reclamantei împotriva dispoziţiei date de Primarul Municipiului Piatra Neamţ în soluţionarea notificării întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel că obligaţia acesteia referitoare la executarea sentinţei civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamţ, definitivă şi irevocabilă, se naşte în momentul în care dosarul cuprinzând toată documentaţia notificării este înregistrat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (documentaţie care trebuia, potrivit dispozitivului deciziei civile nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău, să-i fie înaintată de Primăria Municipiului Piatra Neamţ).

Aceasta pentru că, potrivit dispoziţiilor Capitolului III art. 13 alin. (1), (6) şi (7) din Legea nr. 247/2005, cu completările şi modificările ulterioare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor acţionează în numele şi pe seama Statului Român.

De asemenea, Statului Român, alături de cele două instituţii, îi sunt conferite atribuţii speciale în cea de-a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziţii cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Cum din adresa din 13 mai 2011, comunicată instanţei de Primăria Municipiului Piatra Neamţ (coroborată cu adresa din 11 mai 2011), rezultă că dosarul reclamantei cuprinzând documentaţia prevăzută de art. 16 alin. (2¹) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (la data de 11 mai 2011 fiind abia înaintat Instituţiei Prefectului în vederea exercitării controlului de legalitate), este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului pentru neîndeplinirea în termen rezonabil, de către instituţiile abilitate, a atribuţiilor privind calcularea şi stabilirea despăgubirilor.

Împrejurarea că de la data la care s-a stabilit că reclamanta este, cel puţin, beneficiara unui drept de a fi despăgubită (respectiv, 20 mai 2009, când s-a pronunţat decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi până în prezent documentaţia cuprinzând notificarea reclamantei nu a fost înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu poate atrage răspunderea pârâtului în condiţiile în care reclamanta a stat în pasivitate, deşi avea posibilitatea de a uza de dispoziţiile legale referitoare la executarea silită, iar potrivit dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar acredita ideea că ar exista vreo răspundere, acţiunea este prematur introdusă din perspectiva hotărârii-pilot pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu vs. România la data de 12 octombrie 2010, în condiţiile în care Curtea a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a lua măsuri care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocol, în contextul tuturor cauzelor similare cu cea examinată, conform principiilor consacrate de Convenţie (parag. 229-236 din hotărârea-pilot) şi a stabilit că: „aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă”.

În parag. 229-236 sus-menţionatei cauze, Curtea, după ce a reţinut că în cauzele examinate a constatat o serie de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau despăgubire, a sugerat, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care Statul Român le-ar putea lua pentru a pune capăt situaţiei constatate, enumerând printre acestea: stabilirea unor termene de constrângere pentru toate etapele administrative; refacerea totală a legislaţiei care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate pentru a face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa; plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ce ar putea să reprezinte măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii, etc.

Or, cum acţiunea reclamantei s-a formulat după data pronunţării hotărârii-pilot şi înainte de împlinirea termenului de graţie de 18 luni acordat de Curte Statului Român tocmai pentru adoptarea unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor celor afectaţi de legile de reparaţie, este prematur a se solicita atragerea răspunderii pârâtului în sensul celor pretinse prin acţiunea de faţă.

De altfel, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât să suspende, pe aceeaşi perioadă de 18 luni, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, în aşteptarea adoptării, de către autorităţile române, a unor măsuri adecvate pentru a se putea achita de obligaţiile sale decurgând din art. 46 din Convenţie.

Împotriva încheierilor şi sentinţei susmenţionate a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins apelul, ca neîntemeiat.

Privitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentat a mandatarului reclamantei, curtea a reţinut că soluţia pronunţată de tribunal prin încheierile apelate este temeinică şi legală.

Prin procura autentificată aflată la dosarul tribunalului, reclamanta împuterniceşte pe domnul avocat stagiar P.G.A. pentru a o reprezenta în cadrul oricărei proceduri administrative sau jurisdicţionale pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului „Hotel R.” sau despăgubiri băneşti.

Este fără nicio îndoială că reprezentantul reclamantei are calitatea de avocat.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, pentru calitatea de avocat a reprezentantului, art. 68 alin. (1) C. proc. civ. prevede că mandatarul avocat se legitimează în faţa instanţei de judecată cu procură emisă în condiţiile legii avocaţilor, iar dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 131 din Statutul avocatului prevăd că avocatul reprezintă sau asistă partea în faţa instanţei în baza unui contract de asistenţă juridică şi se legitimează faţă de terţi cu delegaţie, care este dovada mandatului.

Faţă şi de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 51/1995, care instituie restricţia pentru avocatul stagiar de a pune concluzii în faţa tribunalului, s-a constatat că este inutilă împuternicirea avocaţială.

Admiţând excepţia lipsei calităţii de reprezentat a mandatarului P.G.A., pentru respectarea dreptului la apărare instanţa a dispus ca reclamantei să i se aducă la cunoştinţă motivele pentru care s-a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentat, dându-i-se astfel posibilitatea de a opta spre a se apăra singură, a împuternici o altă persoană să o reprezinte sau să-şi angajeze un avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995.

În ceea ce priveşte încheierea din 18 aprilie 2011, la acest termen instanţa s-a pronunţat cu privire la solicitarea reclamantei privind reprezentarea sa de către P.G.A., arătând că s-a pronunţat asupra calităţii de reprezentant a acestuia prin încheierea pronunţată anterior şi totodată că argumentul reclamantei că această persoană a reprezentat-o în dosarul având ca obiect contestaţie la Legea nr. 10/2011 nu-i conferă calitatea de reprezentat şi în prezenta cauză.

Referitor la criticile aduse hotărârii pronunţate de tribunal, curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Statul Român acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcţie în suprafaţă de 1659,84 mp şi 122,30 mp împrejmuire „Hotel R.”, cât şi terenul aferent în suprafaţă de 1914 mp, în valoare de 4963930 RON.

Reclamanta a mai solicitat dobânzi aferente creanţei şi daune morale.

Prin hotărârea apelată au fost evidenţiate toate etapele parcurse de reclamantă până la hotărârea prin care s-a statuat definitiv şi irevocabil, respectiv decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru 1914 mp teren.

Aşadar, susţinerea apelantei că prin considerentele hotărârii nu i se recunoaşte dreptul stabilit irevocabil prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu corespund realităţii.

Instanţa de fond a arătat, în considerentele sentinţei, că hotărârea prin care s-a stabilit, în mod definitiv şi irevocabil, că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat este sentinţa civilă nr. 457/2003 a Tribunalului Neamţ, rămasă definitivă prin decizia nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău şi irevocabilă prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Critica ce vizează neaplicarea deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii privind aplicarea dispoziţiilor art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, este de asemenea nefondată.

Prin această critică, apelanta dă dovadă de neconsecvenţă.

Astfel, dacă se critică considerentele hotărârii de fond întrucât pretinde că a fost încălcat principiul statornicit de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind intrarea sub puterea lucrului judecat inclusiv a considerentelor hotărârii şi, în fapt, sub acest aspect, apelanta arată că instanţa de fond a ignorat considerentele deciziei nr. 5825/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apelanta nu este consecventă în ceea ce priveşte acest principiu şi cu privire la procedura aplicabilă pentru acordarea despăgubirilor.

Se ignoră, cu bună ştiinţă, că prin considerentele deciziei civile nr. 8107/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că reclamanta, ca persoană îndreptăţită, are dreptul la alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum şi faptul că acest aspect a făcut obiectul judecăţii atât în Dosarul nr. 5381/32/2007 al Curţii de Apel Bacău, cât şi în Dosarul nr. 10842/1/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi justiţie.

Aşadar, respectând tocmai principiul invocat în apel de către apelantă, principiu ce priveşte intrarea sub puterea de lucru judecat inclusiv a considerentelor hotărârii, temeinic şi legal instanţa de fond a stabilit că procedura ce se aplică apelantei pentru a beneficia de despăgubiri este cea prevăzută de art. 16 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Potrivit acestor dispoziţii, se predau Secretariatului Comisiei Centrale atât deciziile, cât şi dispoziţiile emise de entităţi investite cu soluţionarea notificărilor sau cererilor de retrocedare în care s-a consemnat suma ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoţită de întreaga documentaţie aferentă acestora, cât şi notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 şi care nu au fost soluţionate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Despăgubirile ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv de stat se stabilesc printr-un raport întocmit în acest Secretariat al Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Aşadar, atât prin Legea nr. 10/2001, cât şi prin Legea nr. 247/2005 se indică, în mod imperativ, procedura ce trebuie urmată de cei îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent.

Din probele administrate de către instanţa de fond (adresa din 13 mai 2011 emisă de Primăria municipiului Piatra Neamţ), rezultă că dosarul reclamantei nu a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiind astfel finalizată procedura instituită prin legea specială.

Din această perspectivă, excepţia prematurităţii acţiunii, invocată din oficiu, este întemeiată, iar critica privind nepunerea în discuţia părţilor a acestei excepţii este nejustificată, având în vedere că părţile aveau termen în cunoştinţă.

Excepţia prematurităţii acţiunii este întemeiată, în opinia curţii, pe de o parte, pentru faptul că nu a fost epuizată procedura specială în cadrul căreia se stabilea întinderea creanţei şi, pe de altă parte, şi pentru aspectul reţinut de tribunal, respectiv acela că Guvernului îi revine obligaţia identificării unui alt mecanism şi să-l implementeze în termenul de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în cauza pilot Maria Atanasiu.

Existenţa unei proceduri, la această dată, reglementată de legea specială pe care se întemeiază pretenţiile reclamantei, precum şi obligaţia stabilită în sarcina statului prin hotărârea pronunţată în cauza pilot Maria Atanasiu, nu permit, în opinia curţii, o modificare pe cale jurisprudenţială a mecanismului reparator deja existent, aşa cum doreşte apelanta, care pretinde că temeiul de drept al acţiunii este art. 1 al Protocolului 1 la Convenţie.

Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei curţii de apel şi a încheierilor de şedinţă din 21 septembrie 2011 şi 2 noiembrie 2011 ale aceleiaşi instanţe, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamţ.

1. Referitor la încheierea de şedinţă din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamţ, recurenta a arătat că tribunalul a invocat din oficiu excepţia lipsei calităţii de reprezentant a procuratorului său, în temeiul art. 68 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 51/1995 şi art. 131 din Statutul avocaţilor, susţinând că prin admiterea acestei excepţii la termenul din 21 martie 2011, instanţa de judecată i-a încălcat flagrant dreptul la apărare, cât şi dreptul la un proces echitabil, substituindu-se principiului disponibilităţii părţilor şi voinţei acestora, liber exprimate, în alegerea reprezentantului.

2. În ce priveşte încheierile de şedinţă din 21 septembrie 2011 şi 2 noiembrie 2011 ale Curţii de Apel Bacău, recurenta a invocat încălcarea dreptului său la apărare.

Astfel, procuratorul său P.G.A. a solicitat instanţei de apel să i se comunice întâmpinarea formulată de Ministerul de Finanţe, însă instanţa de apel, prin încheierea de şedinţă din 21 septembrie 2011, consemnează în fals că cererea rămâne fără obiect deoarece la dosar se află ataşată dovada de primire a comunicării întâmpinării.

La dosar se află dovada de comunicare a întâmpinării, dar către reclamanta N.A. şi aceasta fiind lipită de zidul clădirii.

Or, pe tot parcursul apelului, P.G.A. a fost citat ca procurator, i-a fost comunicată decizia civilă nr. 70/2011, dar instanţa de apel, prin încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, a refuzat să expedieze un exemplar al întâmpinării şi procuratorului reclamantei. Reclamanta are vârsta venerabilă de 80 de ani şi nu stă permanent la imobilul din str. P., tocmai de aceea l-a mandatat pe P.G.A. încă din anul 2003 să o reprezinte în faţa tuturor instanţelor de judecată, ceea ce s-a şi întâmplat până în prezentul litigiu, singurul în care instanţa a refuzat să îi comunice şi procuratorului apărările formulate de partea adversă.

Faptul că întâmpinarea a fost comunicată reclamantei nu exonerează de răspundere instanţa de apel, atâta timp cât aceasta a susţinut prin aceeaşi încheiere că nu se poate pronunţa asupra calităţii de procurator, astfel că aceasta era obligată, pentru a respecta dreptul la apărare al reclamantei şi principiul contradictorialităţii, să comunice un exemplar al întâmpinării şi procuratorului.

Cu privire la cele reţinute de instanţa de apel în şedinţa din 2 noiembrie 2011, în sensul că s-a dispus asupra unei cereri cu acelaşi conţinut - comunicarea întâmpinării - iar întâmpinarea şi apărările intimatei au fost comunicate direct părţii, recurenta susţine că în felul acesta i s-a îngrădit dreptul de acces la justiţie, dreptul la apărare şi disponibilitatea părţilor în procesul civil, întrucât procuratorul său nu a putut să formuleze în numele ei şi pentru ea toate apărările pe care le considera necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

3. În ce priveşte decizia civilă nr. 70 din 2 noiembrie 2011 pronunţata de Curtea de Apel Bacău, recurenta a formulat următoarele critici:

3.1. În mod nelegal, curtea de apel a reţinut că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a procuratorului P.G.A. este întemeiată.

Recurenta susţine că prin nerecunoaşterea calităţii de reprezentant a procuratorului său, instanţa i-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie, deoarece ea nu a putut să se apere singură, având domiciliul în Bucureşti şi o stare precară de sănătate. Tocmai aceasta a fost raţiunea pentru care a făcut procura domnului P.G.A., care cunoştea foarte bine dosarul şi care a reprezentat-o încă din anul 2003, când a promovat contestaţia la Legea nr. 10/2001 privind acelaşi imobil.

Motivarea Tribunalului Neamţ, menţinută de instanţa de apel, potrivit căreia „(...) reclamantei i s-a dat posibilitatea de a opta spre a se apăra singură, a împuternici o altă persoană să o reprezinte sau să-şi angajeze un avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995”, este în contradicţie cu normele elementare de drept privind libera alegere a reprezentantului.

Faţă de principiile disponibilităţii şi dreptului la apărare, chiar dacă în procura dată domnului P.G.A. scrie că acesta este avocat stagiar, instanţa trebuia să îi recunoască, calitatea de reprezentant, aşa cum s-a întâmplat în alte dosare, în baza unei procuri similare.

3.2. Atât prima instanţă, cât şi cea de apel au încălcat principiul puterii de lucru judecat prin nerecunoaşterea expertizei efectuate în Dosarul nr. 1060/2004, când însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie menţine această expertiză şi în baza ei îşi motivează soluţia de casare.

Totodată, instanţa de fond şi cea de apel încalcă decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat, în mod irevocabil şi obligatoriu pentru instanţele naţionale, că: „(...) art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001”. Argumentaţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constat şi în faptul că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, cât şi art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, astfel că unui raport juridic nu i se poate aplica o dispoziţie legală care încă nu exista în momentul când el s-a născut.

Astfel, în ceea ce priveşte expertiza efectuată în cadrul Dosarului nr. 1060/2004, admisă în tot prin decizia civilă nr. 1316/2004 a Curţii de Apel Bacău, în mod abuziv prima instanţă a constatat că expertiza a fost desfiinţată ca urmare a casării deciziei nr. 1316/2004 prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dimpotrivă, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8107/2006 se reţine contrariul, statuându-se că „ potrivit actelor de proprietate şi a expertizei tehnice, terenul în litigiu are o suprafaţă de 1.914 mp. Procedând astfel, instanţa a lăsat nelămurită diferenţa de teren până la cuantumul de 1.914 mp”, ceea ce înseamnă că expertiza a intrat sub autoritate de lucru judecat. Odată ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine în considerentele deciziei nr. 8107/2006 că, potrivit expertizei judiciare, terenul este în suprafaţă de 1.914 mp şi instanţa de apel a lăsat nerezolvată diferenţa suprafeţei de teren, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin ultima decizie, nr. 5825/2009, a admis recursul şi a stabilit că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 1.914 mp, aşa cum a fost individualizat imobilul prin raportul de expertiză din anul 2004, instanţa de fond nu putea reţine că decizia nr. 1316/2004 a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar expertiza este lipsită de efecte juridice. Mai mult decât atât, decizia civilă nr. 1316/2004 a fost casată în parte, numai pentru motivele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 8107/2006, în sensul că reclamantei nu i s-a stabilit în mod corect întreaga suprafaţă pentru care avea dreptul la despăgubiri, respectiv 1.914 mp, potrivit expertizei judiciare. Toate hotărârile judecătoreşti întăresc ideea că expertiza topo-cadastrală a devenit irevocabilă şi a fost corect întocmită, având în vedere că toate hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosarul contestaţiei au învederat instanţei de trimitere că potrivit expertizei suprafaţa este de 1.914 mp şi că instanţa de apel nu a ţinut cont de această probă.

Or, prin considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău, reclamantei i-a fost recunoscut „dreptul la despăgubiri băneşti pentru întregul imobil construcţie şi teren în suprafaţa de 1800 mp, aşa cum a fost individualizat în raportul de expertiză topo cadastrală”. Însă, instanţa de apel nu a mai avut aceeaşi consecvenţă şi în dispozitivul deciziei a pronunţat în mod contrar că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, trimiţând dosarul la Comisia Centrală.

În cauzele Filipescu contra României, hotărârea din 30 septembrie 2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, instanţa europeană a apreciat ca fiind producătoare de efecte juridice nu doar soluţia consemnată în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, ci şi constatările instanţei reţinute în considerentele hotărârii.

În cauză, însă, această jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului nu a fost aplicată de instanţe.

Recurenta solicită, astfel, să se constate că are dreptul la despăgubiri băneşti pentru întregul imobil construcţie „Hotel R.” şi terenul aferent de 1.914 mp, aşa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză topo cadastrală, în cuantum de 4.963.930 RON, urmând a se statua, în lumina dispoziţiilor Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că expertiza topo cadastrală reprezintă un „bun câştigat” şi, nefiind desfiinţată prin nicio hotărâre judecătorească irevocabilă, a intrat sub autoritate de lucru judecat. În ce priveşte apariţia ulterioară a Legii nr. 247/2005 sau a H.G. nr. 1095/2005, acestea nu se aplică raportului juridic ce a fost soluţionat în baza Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind şi recursul în interesul legii admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007.

Instanţa de apel nu înţelege temeiul nou de drept în baza căruia a fost promovată prezenta acţiune, cât şi cauza pilot Atanasiu c. României, astfel că îşi motivează soluţia pe considerentele deciziei nr. 128/2008 şi preia, preferenţial, ceea ce este în contradicţie cu temeiul de drept nou şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv - datorită condiţiilor normative speciale de acordare a despăgubirilor (Comisia Centrală), cererea apelantei nu poate fi primită, iar intimatul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor băneşti în cuantumul stabilit prin expertiza topo cadastrală din Dosarul nr. 1060/2004. Mai mult, instanţa invocă şi decizia civilă nr. 5825/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că jurisprudenţa invocată de reclamantă nu subzistă unei analize pertinente, or, în condiţiile în care plângerile la Curtea Europeană a Drepturilor Omului se înmulţesc datorită gravelor încălcări ale drepturilor omului, respectiv a dreptului de proprietate, este de neacceptat să se reitereze ceea ce s-a statuat în mod greşit anterior, indiferent de gradul de jurisdicţie al instanţei.

Recurenta solicită instanţei de recurs să dea eficienţă maximă cauzei pilot Atanasiu c. României, cât şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu aplicarea în dreptul intern a art. 1 Protocolul nr. 1 şi art. 6 parag. 1, înţelegând să invoce şi cauza Faimblat contra României, în care instanţa de contencios european a reţinut nefuncţionarea Fondului Proprietatea şi, pentru acest motiv, caracterul teoretic şi iluzoriu al despăgubirilor acordate prin intermediul acestui fond.

3.3. Instanţa a încălcat reclamantei dreptul la apărare prin faptul că, la termenul din 23 mai 2011, a invocat din oficiu excepţia prematurităţii cu susţinerea că a pus-o în discuţia părţilor, deşi niciuna dintre părţi nu a fost prezentă. Cum instanţa a înlăturat contractul de mandat dintre reclamantă şi mandatarul său, acesta nu a mai putut fi prezent la termenul din 23 mai 2011 să o reprezinte, ci reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare şi concluzii scrise, iar instanţa la acest termen a invocat, din oficiu, excepţia prematurităţii cererii, fără ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor, consemnarea în acest sens fiind falsă.

Numai şi pentru această motivare, sentinţa civilă nr. 810/C/2011 este lovită de nulitate, iar motivele de apel în acest sens, argumentate pe încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, se impuneau a fi admise.

De altfel, întreaga motivare a instanţei de fond, menţinută în apel, este fără sens şi echivalează cu o nouă deposedare, în sensul că instanţa de fond trimite iarăşi partea la Legea nr. 247/2005 Capitolul VII. Prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat, însă, în mod obligatoriu pentru toate instanţele, că Legea nr. 247/2005, respectiv Capitolul VII, art. 16 şi urm., nu se aplică notificărilor soluţionate în baza Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind singura lege care dezleagă litigiile respective. Mai mult, în cauza Flaimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat statul român pentru că Legea nr. 10/2001 oferă doar un caracter teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Aşa cum a constatat şi Curtea Europeană, „dreptul la o instanţă judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obţine recunoaşterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci el cuprinde şi speranţa legitimă că această hotărâre va fi executată”, astfel încât persoana să vadă fie punerea în posesie în cazul restituirii în natură, fie cuantumul valoric al despăgubirilor, exigibil şi plătit în timp util.

Or, în actualul sistem de despăgubire a foştilor proprietari, hotărârile judecătoreşti nr. 1316/2004 şi nr. 128/2008 ale Curţii de Apel Bacău, prin care reclamantei i-a fost recunoscut un drept de despăgubire, nu vor putea fi valorificate niciodată, ceea ce echivalează cu o nouă expropriere. În cadrul unui proces, scopul părţii interesate este atât recunoaşterea dreptului, dar şi realizarea lui, deoarece în lipsa realizării acestuia îndeplinirea obiectivului pentru care a fost deschis procesul rămâne în mod efectiv şi evident imposibilă. Recunoaşterea în mod formal a unui drept, fără posibilitatea de a-l folosi sau de a dispune de el, echivalează cu o lipsă a acestui drept.

Totodată, se poate constata că privarea de bun cumulată cu lipsa unei despăgubiri echitabile încalcă art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie şi art. 6 parag. 1, aşa cum rezultă din constatările Tribunalului Neamţ potrivit cărora documentaţia prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 nici nu a fost transmisă Comisiei Centrale, dosarul fiind înaintat Instituţiei Prefectului abia la data de 11 mai 2011. Aceasta denotă o altă gravă neglijenţă a Statului Român, începând cu data de 20 mai 2009, când a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 5825 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obligată pârâta să trimită dosarul Comisiei Centrale prin decizia nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău. Pe această motivare Tribunalul Neamţ îşi fundamentează soluţia de respingere, ca prematur formulată, a cererii deduse judecăţii în prezenta cauză, ceea ce este greşit.

În mod nelegal se motivează de către t ribunalul că „este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului pentru neîndeplinirea în termen rezonabil a atribuţiilor privind calcularea şi stabilirea despăgubirilor”, în condiţiile în care reclamanta s-a judecat cu autorităţile statului [fie Primărie, fie Ministerul de Finanţe (…) etc.] din anul 2001, când a fost formulată notificarea, şi nici până în prezent nu a intrat în posesia dreptului său, decât în forma lui teoretică şi iluzorie.

De asemenea, s-a imputat în mod greşit reclamantei că a stat în pasivitate şi nu a uzat de dispoziţiile legale referitoare la executarea silită, pentru că hotărârile obţinute nu erau susceptibile de executare silită. Pentru a putea solicita executarea silită a unei hotărâri judecătoreşti, creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, or nicio instanţă nu a avut curajul să stabilească irevocabil dreptul reclamantei la despăgubiri băneşti, în cuantumul stabilit prin expertiza judiciară, în sumă de 4.963.930 RON.

Totodată, se acreditează ideea că, dacă ar exista vreo răspundere, acţiunea este prematur introdusă din perspectiva hotărârii pilot Atanasiu contra României, care a acordat statului român termenul de 18 luni să-şi rezolve problemele legislative şi să stopeze încălcarea dreptului la proprietate prin privarea de bun sau lipsa despăgubirilor. Contrar acestor susţineri ale tribunalului, termenul de 18 luni în nici un caz nu poate fi interpretat ca justificând prematuritatea unei cereri introdusă înăuntrul lui, când persoana deposedată şi lipsită de dreptul său a acţionat pentru recunoaşterea acestuia în urmă cu 10 ani.

Instanţa de judecată neglijează evident normele europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, menţinând incertitudinea asupra datei când se vor plăti despăgubirile la care are dreptul reclamanta.

Curtea Europeană a suspendat judecarea pe termen de 18 luni a acestor cauze deoarece sunt repetitive şi jenante pentru Curte şi nu cum interpretează Tribunalul Neamţ, că însăşi Curtea a suspendat judecarea aşteptând ca statul român să reglementeze situaţia plăţii despăgubirilor, astfel că, mutatis mutandis, şi tribunalul trebuie să facă la fel.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 10 decembrie 2012, constatând cauza în stare de judecată şi având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a reţinut-o în pronunţare, cu menţiunea că urmează a verifica şi admisibilitatea recursului declarat împotriva încheierii din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamţ, raportat la dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., precum şi incidenţa în speţă a deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul împotriva încheierii de şedinţă din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamţ este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel şi încheierile premergătoare acesteia.

Cum încheierea din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamţ este o încheiere premergătoare sentinţei de fond, iar nu deciziei din apel, ea nu poate face obiect al recursului, raportat la dispoziţiile legale susmenţionate.

Pe cale de consecinţă, recursul declarat de reclamantă împotriva acestei încheieri este inadmisibil şi va fi respins ca atare.

Recursul împotriva deciziei din apel şi a încheierii premergătoare acesteia din 21 septembrie 2011 este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce priveşte încadrarea în drept, prin cererea de recurs au fost invocate numai formal motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7), respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, înţeles ca operaţiune juridică (negotium juris).

În fapt, prin criticile formulate, recurenta se plânge de încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, precum şi de încălcarea şi aplicarea greşită a legii, astfel că recursul se încadrează în cazurile de casare şi modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.

A. Cu referire la încheierea din 21 septembrie 2011, recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, pe motiv că instanţa de apel a refuzat să comunice procuratorului său întâmpinarea depusă de intimat, raportat la dovada de comunicare de la dosar.

Este adevărat că dovada la care s-a raportat instanţa de apel atestă comunicarea întâmpinării către parte şi nu către procuratorul acesteia, însă, în speţă, comunicarea actului de procedură nu se justifica şi către procurator, cum greşit se pretinde prin motivele de recurs.

Astfel, în condiţiile în care la fond se admisese excepţia lipsei calităţii de reprezentant a procuratorului reclamantei, iar această soluţie fusese atacată pe calea apelului, instanţa de apel nu se putea pronunţa asupra calităţii de reprezentant a procuratorului părţii decât odată cu soluţionarea apelului, or, într-o atare situaţie, comunicarea actelor de procedură trebuia făcută direct părţii.

În contextul arătat, cât timp reclamantei i s-a comunicat întâmpinarea depusă în apel de partea adversă, la domiciliul indicat de ea prin cererea de apel, iar modalitatea concretă de comunicare ce rezultă din dovada de la dosarul de apel – respectiv, afişarea pe uşa principală a clădirii, în lipsa destinatarului şi a oricărei alte persoane căreia legea îi recunoaşte dreptul de a primi corespondenţa - este cea legală, conform art. 92 alin. (4) C. proc. civ., dreptul la apărare al părţii, ca şi principiul contradictorialităţii au fost pe deplin respectate, criticile în acest sens nefiind fondate.

Cu atât mai mult nu se poate reţine încălcarea acestor principii prin necomunicarea întâmpinării şi către procurator, în condiţiile în care soluţia primei instanţe privind admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a procuratorului reclamantei, confirmată prin decizia recurată, este corectă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare, în analiza motivului de recurs formulat pe acest aspect.

B. Cu referire la decizia dată asupra apelului, pronunţată la data de 02 noiembrie 2011:

1. Întrucât la termenul din 02 noiembrie 2011 s-a judecat apelul, pronunţându-se decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, recursul declarat de recurentă împotriva „încheierii de şedinţă din 2 noiembrie 2011” vizează, în fapt, decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, urmând a fi analizat ca atare.

Astfel, recurenta susţine că prin neprimirea cererii formulate de procuratorul său pentru termenul din 02 noiembrie 2011, de a i se comunica întâmpinarea intimatului, i s-a încălcat dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie, întrucât procuratorul său nu a putut să formuleze în numele ei şi pentru ea apărările pe care le considera necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Critica nu este fondată.

Conform celor consemnate în practicaua deciziei recurate, instanţa a constatat că cererea formulată de procuratorul apelantei-reclamante, prin care solicita comunicarea întâmpinării, a rămas fără obiect, întrucât la termenul din 21 septembrie 2011 s-a dispus asupra unei cereri cu acelaşi conţinut, iar întâmpinarea intimatului a fost comunicată direct părţii.

Având în vedere considerentele prezentate în analiza recursului declarat împotriva încheierii din 21 septembrie 2011, în mod legal instanţa de apel nu a primit nici ce-a de-a doua cerere prin care procuratorul apelantei-reclamante solicita să-i fie comunicată lui întâmpinarea depusă de intimat, în contextul concret al cauzei dreptul la apărare şi dreptul de acces la justiţie fiind asigurate prin comunicarea directă către parte a întâmpinării.

2. Critica privind nelegala confirmare, de către curtea de apel, a soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a procuratorului reclamantei, nu este fondată.

Astfel, este adevărat că orice parte are dreptul de a împuternici un mandatar să o reprezinte în judecată, sens în care sunt dispoziţiile art. 67 alin. (1) C. proc. civ.

Calitatea de reprezentant convenţional trebuie, însă, dovedită în condiţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., respectiv „prin înscris sub semnătură legalizată”, afară de cazul în care procura de reprezentare în judecată este dată unui avocat, caz în care aceasta trebuie să respecte cerinţele prevăzute de legea avocaţilor: „în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor”.

În speţă, reclamanta a împuternicit prin procură autentificată la notar un avocat stagiar să o reprezinte în judecată, calitatea de avocat stagiar a mandatarului fiind menţionată expres în cuprinsul procurii aflate la dosarul de fond.

De altfel, reclamanta nici nu contestă că mandatarul său este avocat stagiar, ci susţine că, independent de această calitate, instanţa trebuia să îi recunoască, calitatea de reprezentant, în baza procurii notariale depuse la dosar.

Aceste susţineri ignoră, însă, dispoziţiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., care, aşa cum s-a arătat mai sus, prevăd în mod imperativ condiţia ca procura dată unui avocat să fie certificată potrivit legii avocaţilor.

Or, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat prevede, la art. 29 alin. (1), că avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistenţă juridică, iar Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004, în vigoare la data judecăţii în fond şi în apel, prevedea, la art. 131 alin. (1), că în baza contractului de asistenţă juridică, avocatul se legitimează faţă de terţi prin împuternicirea avocaţială, această din urmă dispoziţie fiind preluată identic în art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat în vigoare în prezent, respectiv Statutul adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64 din 03 decembrie 2011, publicat în M. Of. al României nr. 898/19.12.2011.

Prin urmare, în mod corect curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a procuratorului reclamantei, reţinând că procura autentificată la notar, prezentată în cauză, nu face dovada calităţii de reprezentant a mandatarului avocat, această dovadă putând fi făcută numai cu împuternicirea avocaţială emisă în condiţiile Legii nr. 51/1995.

Pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care prevăd că avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie, în mod corect s-a apreciat ca inutilă depunerea împuternicirii avocaţiale de către procuratorul reclamantei, raportat la calitatea acestuia de avocat stagiar.

Cum, în speţă, potrivit celor anterior arătate, dovada calităţii de reprezentant nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor imperative ale legii, recurenta nu poate susţine cu temei că i-a fost încălcat dreptul la apărare sau accesul liber la justiţie, întrucât în lipsa dovezii calităţii de reprezentant, partea însăşi poate participa la dezbateri sau poate pune concluzii înaintea instanţei de judecată, scop în care reclamanta a fost citată personal în proces după ce s-a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a procuratorului său.

3. Criticile vizând pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat şi a deciziei în interesul legii nr. 52/2007 nu sunt fondate.

Puterea lucrului judecat este un efect specific numai hotărârilor judecătoreşti, nu şi mijloacelor de probă şi de aceea nu se poate reţine că expertiza de evaluare a imobilului litigios, efectuată în contestaţia la Legea nr. 10/2001, soluţionată în mod irevocabil, a intrat în puterea lucrului judecat, cum greşit susţine recurenta.

În ce priveşte măsurile reparatorii cuvenite reclamantei pentru imobilul litigios, hotărârile irevocabile pronunţate în contestaţia la Legea nr. 10/2001 se opun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

Contrar, însă, susţinerilor recurentei, prin aceste hotărâri nu i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri băneşti, ci dreptul la măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, modalitatea de reparaţie cuvenită reclamantei a fost tranşată prin decizia civilă nr. 128 din 01 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, rămasă irevocabilă pe acest aspect prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia civilă nr. 128 din 01 octombrie 2008, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 457 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Neamţ, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii constând în restituire prin echivalent pentru construcţia demolată şi terenul aferent în suprafaţă de 1.800 mp şi a dispus obligarea pârâtei Primăria municipiului Piatra Neamţ să predea, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, Secretariatului Comisiei Centrale documentaţia prevăzută la art. 16 din H.G. nr. 1095 din 27 octombrie 2005.

Prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 128 din 01 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bacău şi s-a modificat în parte această decizie, numai în ceea ce priveşte întinderea suprafeţei de teren pentru care se datorează măsuri reparatorii în echivalent, stabilită la 1.914 mp, în loc de 1.800 m; celelalte dispoziţii ale deciziei recurate au fost menţinute.

Din considerentele acestor hotărâri judecătoreşti rezultă că măsurile reparatorii prin echivalent la care este îndreptăţită reclamanta sunt cele prevăzute de art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, ori despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În ce priveşte procedura aplicabilă pentru acordarea despăgubirilor, s-a reţinut că aceasta este cea prevăzută de dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în conformitate cu care stabilirea cuantumului despăgubirilor este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care, pe baza raportului de evaluare întocmit de evaluatori autorizaţi, emite titlul final de despăgubire ce urmează a fi valorificat prin conversie în acţiuni emise de Fondul Proprietatea şi/sau după caz, în funcţie de opţiunea titularului, prin preschimbarea în titlu de plată.

Totodată, în considerentele deciziei nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău s-a reţinut că „în condiţiile normative speciale de acordare a despăgubirilor de către instituţia şi în modalitatea anterior arătată, nu poate fi primită cererea apelantei de a fi obligat intimatul la plata de despăgubiri prin echivalent bănesc, în cuantumul stabilit prin expertiza de evaluare efectuată în Dosarul nr. 1060/2004 al Curţii de Apel Bacău”. În considerentele deciziei din recurs nr. 5825/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că „nerespectarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurentă ca motiv de nelegalitate care-i încalcă dreptul la o reparaţie bănească, nesocotindu-i dreptul de proprietate sub forma naturii reparaţiei, nu subzistă unei analize pertinente. În speţă, raportat la situaţia juridică a imobilului, stabilită prin decizia de casare nr. 8107 din 12 octombrie 2006 – cea din primul ciclu procesual al cauzei, s.n. – s-a statuat cu caracter irevocabil că restituirea în natură a imobilului teren şi construcţii nu este posibilă, reclamanta având dreptul la alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, aşa încât forma măsurilor reparatorii stabilită ulterior de instanţă, în rejudecare, nu constituie un motiv de nelegalitate.”

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în contestaţia la Legea nr. 10/2001 i s-a recunoscut, cu putere de lucru judecat, dreptul la despăgubiri băneşti. Ceea ce i s-a recunoscut recurentei, în mod irevocabil şi, deci, cu putere de lucru judecat, este dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, respectiv al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Preluând constatările jurisdicţionale pe acest aspect din deciziile civile nr. 128 din 01 octombrie 2008 şi nr. 5825 din 20 mai 2009 ale Curţii de Apel Bacău şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel a dat în mod corect eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat al acestor hotărâri irevocabile, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., respectând astfel şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind intrarea sub puterea lucrului judecat nu doar a dispozitivului, ci şi a considerentelor hotărârii judecătoreşti.

Efectul pozitiv al lucrului judecat, ca prezumţie, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată.

Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate într-o nouă judecată.

Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Este ceea ce în mod corect a făcut şi curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziilor pronunţate în apel şi recurs, în ultimul ciclu procesual al contestaţiei la Legea nr. 10/2001, a dat eficienţă prezumţiei de lucru judecat, pe baza căreia a reţinut că a fost deja dezlegată chestiunea privind condiţiile de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei ca măsuri reparatorii prin echivalent.

Cum, în litigiul anterior, în care reclamanta din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că aceasta are dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, statuările pe acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumţii absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute de către reclamantă.

Pe cale de consecinţă, susţinerile recurentei în sensul că modalităţile de stabilire şi plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2007, nu-i sunt aplicabile, raportat la decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vin să ignore verificarea jurisdicţională realizată deja, care se regăseşte în considerentele deciziei civile nr. 128 din 01 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău şi ale deciziei nr. 5825 din 20 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De aceea, în mod legal curtea de apel nu a primit criticile formulate pe acest aspect, ci, dând eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, care se opune rediscutării chestiunii tranşate irevocabil într-un litigiu anterior, a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, preluând statuările în acest sens din considerentele hotărârilor susmenţionate, prin care a fost finalizat în mod irevocabil litigiul de contestaţie la Legea nr. 10/2001.

Principiul puterii lucrului judecat, recunoscut şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la considerentele hotărârii judecătoreşti irevocabile, presupune că ceea ce a stabilit o instanţă nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanţă ulterioară, astfel că aprecierile recurentei privind posibilitatea cenzurării în prezenta cauză a deciziilor civile nr. 128 din 01 octombrie 2008 şi nr. 5825 din 20 mai 2009, în sensul înlăturării considerentelor acestora potrivit cărora procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005 îi este aplicabilă pentru obţinerea de despăgubiri pentru imobilul litigios, sunt lipsite de fundament juridic. Sub acest aspect, nu are nicio relevanţă faptul că temeiul juridic al pretenţiilor din prezenta cauză rezidă în dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece contrar susţinerilor recurentei, aceste dispoziţii nu permit instanţei ca, într-o nouă judecată, să infirme constatările jurisdicţionale din judecata anterioară referitoare la aplicarea obligatorie a procedurii Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în vederea obţinerii măsurilor reparatorii în echivalent, după cum s-a stabilit şi prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cărei analiză se va face în cadrul ultimului motiv de recurs.

4. Critica prin care se impută curţii de apel că nu a reţinut încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii de către prima instanţă, faţă de faptul că aceasta nu a pus în discuţia părţilor excepţia pe care a soluţionat pricina, este nefondată.

Este adevărat că la termenul din 23 mai 2011, când s-a judecat pricina în primă instanţă, nu a fost prezentă nicio parte şi că la acest termen tribunalul a invocat, din oficiu, excepţia prematurităţii acţiunii, reţinând cauza în pronunţare pe această excepţie.

În condiţiile în care ambele părţi au lipsit de la judecată, nu era posibilă punerea efectivă în discuţia lor a excepţiei invocate din oficiu de către instanţă, ceea ce nu echivalează, însă, cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, cum eronat pretinde recurenta. Aceasta pentru că, în ipoteza în care lipsesc ambele părţi, dreptul la apărare şi contradictorialitatea sunt asigurate dacă părţile sunt legal citate şi, cel puţin una dintre ele, a solicitat judecarea cauzei în lipsă – art. 242 alin. (2) C. proc. civ., or aceste condiţii erau îndeplinite, în speţă, la termenul din 23 mai 2011. Astfel, pârâtul solicitase prin întâmpinare judecarea cauzei în lipsă, iar procedura de citare era legal îndeplinită cu ambele părţi – pârâtul avea termen în cunoştinţă, fiind prezent în instanţă, prin consilier juridic, la primul termen de judecată, conform menţiunilor din încheierea de şedinţă din 21 martie 2011; reclamanta fusese legal citată pentru termenul din 23 mai 2011, semnând personal de primirea citaţiei pentru acest termen, conform dovezii de citare de la dosarul de fond.

5. Criticile privind nelegala confirmare în apel a soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii, ca prematură, sunt nefondate.

În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune directă îndreptată împotriva statului român, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti în temeiul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, invocând, în esenţă, ineficienţa mecanismului de acordare de despăgubiri prevăzut de legea specială de reparaţie, cu trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Conform celor deja prezentate în analiza motivului de recurs de la pct. 3, instanţele anterioare au reţinut în mod corect că reclamantei i s-a recunoscut, în cadrul contestaţiei la Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv prin decizia nr. 128/2008 a Curţii de Apel Bacău, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că pentru a beneficia de despăgubirile acordate ca măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv, reclamanta trebuie să urmeze procedura prevăzută în acest sens de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Faptul că mecanismul pus la dispoziţie de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, respectiv Fondul Proprietatea, nu ar fi funcţional nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aşa cum urmăreşte reclamanta prin promovarea acţiunii în despăgubiri de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri şi modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.

O asemenea abordare nu încalcă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi nu generează neconcordanţe între Convenţie şi dreptul intern, întrucât jurisprudenţa instanţei europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce-i revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).

Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În acest sens sunt şi considerentele deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, sunt inadmisibile.

Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a fost publicată în M. Of. al României nr. 120/17.02.2012 şi, prin urmare, de la această dată ea este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., fiind astfel aplicabilă în cauză.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, apreciind asupra obligativităţii parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie pentru acordarea despăgubirilor, curtea de apel nu a încălcat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.

Fără a imputa reclamantei vreo culpă în neepuizarea procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care se datorează faptului că dosarul acesteia nu a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflându-se la Instituţia Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, cât timp parcurgerea acestei proceduri de stabilire şi plată a despăgubirilor este obligatorie şi ea nu a fost finalizată, în mod corect curtea de apel a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii, prin care se reclamă ineficienţa mecanismului de despăgubire reglementat de legea specială, este prematură.

De asemenea, tot în mod corect a apreciat curtea de apel asupra prematurităţii acţiunii şi din perspectiva hotărârii-pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, criticile pe acest aspect nefiind fondate.

Impactul hotărârii-pilot pronunţată de Curtea Europeană în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României asupra acţiunilor în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi ale art. 13 din Convenţie, a fost analizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.

Astfel, în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reţinut: „Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului după pronunţarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.

Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare” şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne” (parag. 233).

De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile”.

Faţă de aceste statuări în recurs în interesul legii, contrar susţinerilor recurentei, este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului, pe motiv de ineficienţă a mecanismului de despăgubire reglementat de legislaţia internă, mai înainte de împlinirea termenului acordat de Curtea Europeană, prin hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, tocmai în scopul adoptării de către statul român a unor măsuri menite a oferi un remediu adecvat tuturor celor afectaţi de legile speciale de reparaţie. Din acest punct de vedere, în mod legal instanţele anterioare au reţinut că acţiunea reclamantei este prematură, fiind formulată după data pronunţării hotărârii-pilot şi înainte de împlinirea termenului de graţie acordat statului român prin această hotărâre.

În contextul implementării hotărârii-pilot menţionate, a fost adoptată O.U.G. nr. 4/2012. Prin această ordonanţă, astfel cum a fost modificată prin Legea de aprobare nr. 117 din 4 iulie 2012, s-a prevăzut că emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, se suspendă până la data de 15 mai 2013, dată până la care statul român va adopta măsurile care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăţilor, astfel încât persoanele îndreptăţite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile şi predictibile, în conformitate cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, raportat la hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi la O.U.G. nr. 4/2012, statul român este obligat să definitiveze măsurile necesare pentru a face eficient actualul mecanism de acordare a despăgubirilor, în scopul garantării protecţiei efective a drepturilor enunţate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, până la data de 15 mai 2013. Pe cale de consecinţă, acţiunea în despăgubiri dedusă judecăţii anterior acestei date, îndreptată direct împotriva statului, prin care se reclamă ineficienţa actualului mecanism de acordare a despăgubirilor, apare ca prematură.

Pentru aceste considerente, care complinesc, în parte, motivarea din decizia recurată, în mod legal prin această decizie s-a confirmat soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii reclamantei, ca prematură.

În concluzie, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cazurilor de casare şi modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile formulate de reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de aceasta împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 septembrie 2011 şi deciziei civile nr. 70 din 2 noiembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta N.A. împotriva încheierii de şedinţă din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamţ.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 21 septembrie 2011 şi deciziei civile nr. 70 din 2 noiembrie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 7638/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 7632/2012. Civil. Legea 10/2001. Anulare act,... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 7604/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7632/2012. Civil. Legea 10/2001. Anulare act, pretenţii. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7638/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7643/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 7677/2012. Civil. Marcă. Recurs