ICCJ. Decizia nr. 7673/2012. Civil. Evacuare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7673/2012
Dosar nr. 64/1/2012
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 aprilie 2005 pe rolul Judecătoriei Medgidia, reclamanta SC M.C.P. SA a chemat în judecată pe pârâta SC F.M.E. SRL şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, pe calea ordonanţei preşedinţiale, să dispună evacuarea pârâtei din spaţiul comercial Restaurant N., în suprafaţă de 380 m.p., situat în Medgidia, judeţ Constanţa, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat instanţei să constate existenţa unui drept de creanţă egal cu valoarea îmbunătăţirilor aduse spaţiului comercial şi să dispună instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei până la plata integrală a sumei aferente, cu obligarea reclamantei pârâte la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi efectuate în cadrul litigiului.
Prin sentinţa civilă nr. 977 din 18 aprilie 2005, Judecătoria Medgidia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
La termenul de judecată din data de 31 august 2005, reclamanta a solicitat judecarea cauzei în baza dispoziţiilor de drept comun.
Prin sentinţa civilă nr. 7606/COM din 15 noiembrie 2006, Tribunalul Constanţa a admis cererea principală formulată de reclamantă, astfel cum a fost modificată, şi a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul comercial Restaurant N., în suprafaţă de 380 m.p., situat în Medgidia, judeţ Constanţa. A respins în tot, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9,4 RON în favoarea reclamantei.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâta SC F.M.E. SRL.
Prin decizia comercială nr. 20/COM din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat.
Pârâta SC F.M.E. SRL Medgidia a declarat recurs împotriva acestei hotărârii, iar prin decizia civilă nr. 858 din 24 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat, a casat decizia nr. 20/COM din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 154/COM din 11 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul declarat de pârâta SC F.M.E. SRL împotriva sentinţei civile nr. 7606/COM din 15 noiembrie 2006 a Tribunalului Constanţa şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea reconvenţională.
A constatat în favoarea apelantei un drept de creanţă în cuantum de 84.897 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse spaţiului comercial pe care l-a deţinut în chirie şi a respins cererea de evacuare a reclamantei şi cererea de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului ca fiind lipsite de obiect.
A obligat intimata la plata sumei de 6.000 RON către apelantă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta SC M.C.P. SA Medgidia a învestit instanţa de judecată la data de 11 aprilie 2005 cu cererea sa de evacuare a pârâtei SC F.M.E. SRL din spaţiul comercial situat în Medgidia, pentru lipsa titlului locativ.
La data de 13 aprilie 2005 a fost înregistrată cererea reconvenţională a pârâtei SC F.M.E. SRL prin care aceasta a solicitat să se constate un drept de creanţă reprezentat de contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului spaţiu comercial de către locatar, instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului până la plata integrală a contravalorii îmbunătăţirilor recunoscute de reclamantă prin proces-verbal, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel a constatat că, la momentul închiderii dezbaterilor în apel după casare, evacuarea apelantei SC F.M.E. SRL din spaţiul comercial situat în Medgidia, s-a realizat, fiind depus la dosar procesul-verbal de executare întocmit la data de 28 octombrie 2010 în cadrul Dosarului nr. 182/2010 al BEJ S.N.
Curtea de apel a constatat că, faţă de aducerea la îndeplinire a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 7606/COM/2006 a Tribunalului Constanţa, la momentul soluţionării apelului, cererea principală de chemare în judecată a rămas fără obiect, evacuarea fiind deja realizată.
În interdependenţă cu această evacuare din spaţiul litigios se află şi cererea apelantei de instituire a unui drept de retenţie, drept ce nu mai poate fi ocrotit prin intervenţia instanţei de judecată, cât timp titularul său a părăsit spaţiul asupra căruia solicitase instituirea retenţiei.
S-a mai reţinut că, prin decizia nr. 858 din 24 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că procesul-verbal încheiat la data de 21 iulie 2000 „probează dincolo de orice dubiu existenţa acordului proprietarului de la acel moment al spaţiului în litigiu cu privire la efectuarea lucrărilor în cauză şi respectiv la modul lor de compensare”, că acest proces-verbal „este opozabil intimatei SC M.C.P. SA Medgidia în calitate de succesoare cu titlu particular şi produce efecte juridice”, recomandându-se instanţei de apel să efectueze un supliment la raportul de expertiză în vederea stabilirii la momentul actual a valorii de circulaţie a îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu.
Apelanta a deţinut spaţiul comercial din Medgidia, în virtutea contractului de închiriere încheiat în anul 1996 cu SC H. SA, iar după divizarea locatarului, a fost încheiat un nou contract cu succesorul cu titlu particular al lui SC H. SA, intimata reclamantă SC M.C.P. SRL (contractul de închiriere din 05 noiembrie 2003).
Prescripţia dreptului la acţiune pentru sumele solicitate drept contravaloare a îmbunătăţirilor aduse unui spaţiu comercial începe să curgă de la momentul în care cel care deţine posesia spaţiului este chemat în judecată pentru evacuare, pentru că abia în acel moment el este ţinut să se apere, în scopul obţinerii pe cale judecătorească a drepturilor sale, până la acel moment necontestate.
Anterior expirării contractului de închiriere din anul 1996 încheiat cu SC H. SA, locatarul SC F.M.E. SRL a solicitat acordul locatorului pentru efectuarea unor investiţii asupra imobilului închiriat, constând în înlocuirea tâmplăriei de lemn cu tâmplărie de aluminiu, repararea magaziei din spatele restaurantului şi refacerea acoperişului restaurantului cu plăci de azbociment. Ulterior solicitării acestui acord, a fost încheiat un nou contract de închiriere cu SC H. SA, înregistrat în evidenţele proprietarului în 05 decembrie 1996, pe o durată de 5 ani, în interiorul căruia au fost efectuate îmbunătăţirile pentru care SC F.M.E. SRL a solicitat acordul şi care au fost inventariate prin procesul-verbal din 21 iulie 2000.
În contractul de închiriere încheiat anterior divizării SC H. SA, nu era prevăzută o clauză referitoare la păstrarea îmbunătăţirilor efectuate de chiriaş de către locator, fără nicio despăgubire din partea proprietarului fondului, astfel cum s-a inserat, ulterior, la art. 9, iar îmbunătăţirile au fost efectuate sub imperiul clauzelor contractuale stabilite între SC H. SA şi SC F.M.E. SRL.
Apelanta a beneficiat de acordul proprietarului spaţiului la momentul efectuării îmbunătăţirilor, iar succesoarea cu titlul particular a SC H. SA era ţinută să respecte drepturile şi obligaţiile asumate de autoarea sa, astfel că cererea de constatare a dreptului de creanţă, reprezentând contravaloarea acestor îmbunătăţiri, este fondată.
Prin suplimentul la raportul de expertiză tehnico imobiliară, efectuat în apel, s-a stabilit că, la momentul actual, valoarea de circulaţie a îmbunătăţirilor aduse spaţiului comercial în litigiu este în cuantum de 84.897 RON, sumă ce reprezintă pentru intimata-reclamantă SC M.C.P. SRL o îmbogăţire fără justă cauză, ce îndreptăţeşte apelanta la admiterea cererii sale reconvenţionale sub acest aspect.
Prin încheierea pronunţată la data de 25 aprilie 2012, Curtea de Apel Constanţa a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de pârâta SC F.M.E. SRL, în sensul că a obligat reclamanta SC M.C.P. SA la plata sumei de 11.680 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în loc de 6.000 RON şi a respins cererea pârâtei de lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 154/COM din 11 noiembrie 2011, ca nefondată.
Împotriva deciziei civile nr. 154/COM din 11 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta SC M.C.P. SA.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.:
În mod greşit instanţa de apel a reţinut existenţa acordului SC H. SA pentru efectuarea lucrărilor de către SC F.M.E. SRL, în condiţiile în care probele administrate în cauză în cele două cicluri procesuale, demonstrează fără niciun dubiu, că pârâta a fost constructor de rea-credinţă, efectuând acele lucrări fără acordul proprietarului şi fără autorizaţie de construcţie.
Intimata-pârâtă a prezentat abia în recurs două adrese din 14 martie 2002 şi din 20 mai 2002, înscrisuri întocmite pro causa.
Lucrările nu au fost înregistrate nici în contabilitatea proprie, nici în cea a lui SC H. SA, deşi această obligaţie legală este reglementată de art. 4 lit. a) din Legea nr. 15/1994.
Pe de altă parte, la data divizării SC H. SA şi a predării spaţiului către SC M.C.P. SA, s-a întocmit proiectul de divizare înregistrat la Oficiul Registrului Comerţului şi vizat de judecătorul delegat la data de 16 ianuarie 2002, iar în acest document oficial, valoarea contabilă a imobilului este de 78.531 RON. Este evident că aceasta era valoarea reală a clădirii, înregistrată în contabilitate la 16 ianuarie 2002, ulterior aşa-ziselor lucrări de îmbunătăţiri.
Recurenta arată că înţelege sa conteste autenticitatea înscrisurilor prezentate de intimata-pârâtă. Astfel, adresa din 20 mai 2002 a fost semnată de o persoană (B.M.) care nu avea calitatea de reprezentant al societăţii. În cazul în care lucrările pretinse a fi fost executate erau reale, acestea ar fi fost aprobate de A.G.A. prin bugetul de investiţii, singura autoritate care aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli al unei societăţi pe acţiuni, potrivit dispoziţiilor art. 110 din Legea nr. 31/1990.
Mai mult, chiar în conţinutul adresei din 03 noiembrie 2004, SC H. SA afirmă că SC F.M.E. SRL nu a prezentat niciun document din care să rezulte vreo valoare a investiţiilor efectuate, situaţie confirmată şi de procesul-verbal al A.G.A. din 02 aprilie 1999.
Se mai arată că cererea reconvenţională încalcă art. 5, art. 7 lit. a) şi art. 9 din contractul de închiriere din 05 noiembrie 2003 care are pentru părţi forţă obligatorie, întocmai ca şi legea, potrivit dispoziţiilor art. 969 C. civ.
Proces-verbal încheiat cu reprezentanţii SC H. SA nu este semnat şi nici ştampilat de reprezentanţii legali ai acestei societăţi, care avea în proprietate imobilul la acea dată. Pe de altă parte, la data divizării SC H. SA şi a înfiinţării SC M.C.P. SA, intimata avea posibilitatea să facă opoziţie la proiectul de divizare, în termen de 30 zile de la data publicării acestuia a M. Of., în conformitate cu dispoziţiile art. 242 şi art. 243 din Legea nr. 31/1990.
Intimata nu a depus la dosarul cauzei, în susţinerea cererii reconvenţionale, decât nişte chitanţe fiscale, care nu pot avea valoare probatorie, atâta timp cât nu sunt însoţite de documente contabile, devize şi facturi. Pe de altă parte, în mod corect tribunalul a reţinut faptul că lucrările efectuate de SC F.M.E. SRL nu sunt utile şi nu duc la sporirea patrimoniului intimatei reclamante atâta timp cât au fost realizate fără autorizaţie de construcţie, încălcându-se prevederile art. l din Legea nr. 50/1991 şi cele ale art. 11 şi 13 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, în vigoare la data efectuării construcţiilor.
Recurentul şi-a întemeiat aceste critici pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Astfel, la termenul de judecată din data de 02 noiembrie 2011, reclamanta SC M.C.P. SA a reziliat contractul de asistenţă juridică încheiat cu apărătorul care asigurase serviciile juridice până în acel moment şi a angajat un nou apărător, care a solicitat amânarea judecaţii pentru a putea pregăti apărarea. Instanţa de apel a respins cererea de amânare şi a acordat cuvântul pe fondul cauzei, dar a amânat pronunţarea, pentru a da posibilitatea apărătorului nou ales, să formuleze concluzii scrise.
În aceste concluzii scrise, apărătorul a invocat, ca o apărare de fond, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al pârâtei cu privire la pretenţiile constând în contravaloarea lucrărilor efectuate.
Instanţa de apel, fără să repună cauza pe rol, pentru a pune în discuţia contradictorie a părţilor aceasta apărare a intimatei-reclamante, se pronunţă asupra excepţiei, pe care o respinge în mod netemeinic şi nelegal. În aceste condiţii, instanţa de apel a încălcat principiile dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al oralităţii, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În speţă, a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune al pârâtei cu privire la pretenţiile constând în contravaloarea lucrărilor efectuate, deoarece aceste lucrări au fost realizate de SC F.M.E. SRL în perioada 1996-1997, iar procesul-verbal de recepţie a acestor construcţii a fost încheiat la data de 21 iulie 2000. Astfel, intimata putea să formuleze acţiune în pretenţii în termen de 3 ani de la această dată, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Or, intimata-pârâtă a solicitat acest lucru, pe cale reconvenţională, abia la data de 17 februarie 2005, cu depăşirea termenului general de prescripţie.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Criticile cuprinse în primul punct al motivelor de recurs vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate.
Aceste critici nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor, faţă de natura controlului judiciar care poate fi exercitat pe calea recursului şi care nu poate viza decât aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate.
Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Nu se poate considera că simpla indicare a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a unor dispoziţii din legi speciale ori reproducerea conţinutului acestora, transformă criticile formulate în unele de nelegalitate.
Cerinţele art. 3021 C. proc. civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, atât prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă, cât şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.
2. Motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.
La termenul de judecată din data de 02 noiembrie 2011, avocatul care acorda asistenţă juridică intimatei-reclamante SC M.C.P. SA a solicitat amânarea cauzei pentru studiul dosarului.
Curtea de apel a respins această cerere, faţă de prevederile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. şi, în condiţiile alin. (2) al aceluiaşi art., a amânat pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Prin concluziile scrise formulate, reclamanta SC M.C.P. SA a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile formulate de pârâtă pe calea cererii reconvenţionale.
Instanţa de apel a răspuns acestei excepţii prin considerentele deciziei pronunţate.
Recurenta susţine că soluţionarea excepţiei prin considerentele hotărârii, fără repunerea pe rol a cauzei pentru a se pune în discuţia părţilor această excepţie, reprezintă o încălcare a principiilor dreptului la apărare, al contradictorialităţii şi al oralităţii, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi casarea deciziei în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Este adevărat că modul de soluţionare al excepţiei încalcă principiile enunţate şi este de natură să producă recurentei o vătămare în sensul art. 105 C. proc. civ. Însă, nulitatea nefiind una expresă, astfel încât să fie aplicabile prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., partea care invocă nulitatea va trebui să dovedească atât vătămarea, cât şi faptul că ea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural.
Înalta Curte apreciază că, atâta timp cât prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a analizat prescripţia conform susţinerilor reclamantei cuprinse în concluziile scrise, a avut în vedere toate argumentele aduse de parte în sprijinul excepţiei formulate, iar soluţia pronunţată în privinţa acestei excepţii este, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, corectă, nu există o vătămare în măsură să atragă casarea hotărârii pronunţate de Curtea de apel.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul 167/1958: „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul de prescripţie extinctivă, aplicabil raporturilor civile obligaţionale este instituit de art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ: „Termenul prescripţiei este de 3 ani”.
Întrucât premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceea că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune. Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune”.
Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat ori contestat.
În aplicarea acestor reguli, prescripţia dreptului la acţiune prin care pârâta a solicitat plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse spaţiului pe care l-a deţinut cu titlu de chiriaş, începe să curgă din momentul în care locatarul şi-a manifestat intenţia de a înceta locaţiunea, prin formularea cererii în evacuare.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile formulate de pârâră pe calea cererii reconvenţionale.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga recurenta la 2.000 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M.C.P. SA împotriva deciziei civile nr. 154COM din 11 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta-reclamantă la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7671/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7669/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
