ICCJ. Decizia nr. 778/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 778/2012
Dosar nr. 1478/101/2010
Şedinţa din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 5 martie 2010 sub nr. 1478/101/2010, reclamantul N.M. a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P. şi D.G.F.P. Mehedinţi, solicitând obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale şi morale pentru reclamant în cuantum de 1.000.000 euro şi la cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii a arătat că în ziua de 18 iunie 1951 familia sa a fost deportată din comuna Salcia, judeţul Mehedinţi, în localitatea Zagna-Vădeni, judeţul Brăila, pe un câmp, un ţăruş reprezentând locul de domiciliu, că familia a fost nevoită să doarmă sub cerul liber până când şi-au săpat un bordei în pământ şi apoi au construit din chirpici o colibă cu două încăperi acoperită cu stuf; că au locuit în colibă aproape 5 ani, înfruntând o sărăcie cumplită, frigul, mizeria şi bolile, inclusiv febra tifoidă şi că reclamantul s-a născut în Zagna-Vădeni.
A mai arătat reclamantul că familia sa era înstărită, avea pământ, case, animale, păsări, unelte agricole, stupi, mobilier de lux.
A învederat că în anul 1956 familia a primit acceptul de a pleca din localitatea Zagna-Vădeni, însă nu au putut reveni în localitatea de domiciliu, astfel că au locuit încă 5 luni la Maglavit, la familia T.D.
De asemenea, reclamantul a arătat că la revenirea în localitatea Salcia nu au mai găsit bunurile, iar casa era ocupată de sediul miliţiei, ei locuind până în anul 1972 într-o magazie construită în aceeaşi curte cu casa şi abia în 1972 şi-au putut relua proprietatea imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 307 din 14 iunie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a D.G.F.P. Mehedinţi, a respins acţiunea civilă formulată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate şi a respins acţiunea formulată de reclamantul N.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P. - D.G.F.P. Mehedinţi, precum şi cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a făcut trimitere la expunerea de motive a Legii nr. 221/2009 şi, în raport de acestea, a concluzionat că legiuitorul a urmărit acoperirea prejudiciului moral suferit de cei supuşi condamnărilor politice, necuprinzând în această categorie de despăgubiri şi pe cei supuşi măsurilor administrative cu caracter politic, pentru care nu s-a prevăzut posibilitatea acordării daunelor morale.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 94 din 14 februarie 2011, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile, ordonanţele, regulamentele în vigoare care au fost declarate neconstituţionale, îşi încetează efectele după 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile a căror neconstituţionalitate s-a constatat, sunt suspendate de drept.
În raport de dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, Decizia care a declarat neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Instanţa de apel a arătat că Decizia este general obligatorie, opozabilă „erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare Decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluţionare, sau care se vor soluţiona în viitor.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziţia din lege declarată neconstituţională nu se mai aplică, instanţa învestită cu soluţionarea unei acţiuni căreia i se aplicau dispoziţiile declarate neconstituţionale, continuând soluţionarea cauzei, are obligaţia să nu aplice în cauză dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale.
În speţă, dispoziţiile pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea nu mai sunt aplicabile, întrucât contravin Constituţiei, astfel că acţiunea pentru plata daunelor morale formulată de reclamant este neîntemeiată, putând fi acordate însă ca măsuri reparatorii despăgubirile la care se referă art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 221/2009, dar acestea nu fac obiectul prezentei acţiuni.
De altfel, s-a reţinut că acoperirea prejudiciului cauzat sub forma daunelor morale a făcut obiectul mai multor legi cu caracter reparatoriu, respectiv Decretul - Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Astfel, instanţa de apel a arătat că prin Hotărârea nr. 422 din 12 februarie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Mehedinţi de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a stabilit o indemnizaţie lunară în cuantum de 428 lei.
În plus, acestei indemnizaţii i se adaugă alte înlesniri care au caracter reparatoriu şi care sunt prevăzute expres de lege: scutire de plata impozitelor şi a taxelor locale, asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar atât în tratament ambulatoriu, cât şi pe timpul spitalizărilor, 12 călătorii gratuite anual pe Calea Ferată Română cu clasa I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, transport urban gratuit cu mijloace de transport în comun, aparţinând societăţilor cu capital de stat sau privat (art. 8 din Decretul - Lege nr. 118/1990), etc.
Instanţa de apel a mai reţinut că, de aceste drepturi au beneficiat şi părinţii reclamantului, atât sub aspectul indemnizaţiei lunare, cât şi al celorlalte facilităţi prevăzute, care toate cuantificate au o valoare apreciată ca îndestulătoare şi echitabilă pentru acoperirea unui prejudiciu moral greu de cuantificat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.M., fără să indice vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că măsura administrativă privind deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan la care a fost supus împreună cu familia sa face obiectul de reglementare a Legii nr. 221/2009 şi îi conferă dreptul de a solicita despăgubiri morale.
Totodată, recurentul a arătat că de prevederile Legii nr. 221/2009 beneficiază şi persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990.
În acest sens, recurentul a apreciat că drepturile acordate în baza acestui decret nu sunt suficiente pentru repararea prejudiciului moral suferit, considerând că tocmai de aceea legiuitorul a adus o măsură reparatorie prin apariţia Legii nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, recurentul a arătat că aceasta produce efecte numai pentru viitor şi nu se aplică în speţa de faţă.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de altfel, a fost soluţionat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Contrar susţinerilor recurentului, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.M. împotriva deciziei nr. 94 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 775/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 763/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
