ICCJ. Decizia nr. 862/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 862/2012
Dosar nr.1840/115/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 21 aprilie 2010, S.I., S.N., H.D., HG, H.N., C.S., S.A., B.T., B.I., I.E. şi S.D., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro daune materiale, care să fie împărţite moştenitorilor lui S.T. (tatăl şi respectiv bunicul lor) după ramura descendentă, precum şi plata a câte 500.000 euro pentru fiecare copil sau pentru ramura descendentă a copiilor decedaţi, reprezentând daune morale.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că la 10 iunie 1950, tatăl şi bunicul lor a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 49/1950, dată de Tribunalul Militar Timişoara, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, la pedeapsa de 6 ani închisoare, fiind supus unor adevărate torturi fizice şi psihice care i-au cauzat decesul la scurt timp după eliberarea din penitenciar.
Pe perioada detenţiei, se mai arată, i-au fost confiscate toate uneltele şi produsele agricole şi 40.000 bucăţi de cărămidă arsă.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Caraş-Severin prin sentinţa civilă nr. 1526 din 23 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă l-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor S.N. şi S.I., echivalentul în lei a sumei de 5.000 euro, pentru fiecare în parte iar pentru ceilalţi reclamanţi, echivalentul în lei, la data efectuării plăţii, a sumei de 2.500 euro, pentru fiecare în parte.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că autorul reclamanţilor a suferit o condamnare cu caracter politic, fiind privat de libertate în intervalul 17 februarie 1949 - 15 februarie 1955, averea fiindu-i confiscată iar pe perioada detenţiei soţia acestuia împreună cu cei 7 copii au fost obligaţi să locuiască într-o singură cameră din curtea casei.
Prin Decizia nr. 70 din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins apelul reclamanţilor şi admiţând apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins acţiunea, reţinând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1991 şi ale art. 147 din Constituţie.
În cauză au declarat recurs în termen legal reclamanţii care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţin în esenţă că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunţării unei soluţii în primă instanţă.
Recursul se priveşte ca nefondat urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nune al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului constituţionalităţii legilor, a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, Decizia din apel a fost pronunţată la 25 ianuarie 2011, dată la care, urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs, ultra-activitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 330 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.N., H.D., HG, H.N., S.A., B.T., B.I., I.E., S.D. şi S.I. împotriva deciziei nr. 70 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 909/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 896/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
