ICCJ. Decizia nr. 909/2012. Civil. Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 909/2012
Dosar nr. 1887/105/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul D.N. a chemat în judecată pe pârâta SC C. PRAHOVA SA, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a hotărârii AGEA din 5 aprilie 2009.
S-a arătat în motivarea acţiunii că nu s-a făcut o convocare legală a acţionarilor la şedinţa adunării extraordinare şi i-a fost încălcat dreptul la informarea corectă deoarece nu s-a publicat textul integral al măsurilor care se iau. S-a susţinut că mutarea sediului social în Bucureşti reprezintă o modificare substanţială a actului constitutiv al societăţii şi producătoare de consecinţe juridice deosebite pentru toţi acţionarii.
Prin sentinţa nr. 31 din 11 octombrie 2010 a Tribunalului Prahova, a fost respinsă excepţia tardivităţii formulării excepţiei lipsei de interes, invocată de către reclamant, a fost admisă excepţia lipsei de interes a reclamantului invocată de către pârâtă şi a respins acţiunea formulată de reclamantul D.N., în contradictoriu cu pârâta SC C. PRAHOVA SA, obligând reclamantul să plătească pârâtei suma de 52.403,16 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că din procesul-verbal al adunării generale extraordinare a acţionarilor SC C. PRAHOVA SA din data de 5 aprilie 2009, rezultă că reclamantul a fost prezent la lucrările adunării, că a votat împotriva hotărârii de mutare a sediului, din lecturarea procesului-verbal rezultă că au fost prezentate considerentele economice şi manageriale de alegere a spaţiului în Bucureşti, că în materialul prezentat consiliul de administraţie a analizat profesional şi a aprofundat considerentele economice-financiare şi de dezvoltare strategică de mutare a sediului, deşi a participat la această şedinţă, acţionarul D.N. nu a invocat faptul că adunarea ar fi nelegal constituită, dincuprinsul procesului-verbal reiese că reclamantul a refuzat să primească materialele despre AGA care i-au fost oferite în mod preferenţial şi pe mai multe căi, reţinându-se că la ora 1125 acesta a părăsit sala de şedinţă şi ulterior a reintrat, că reclamantul cu ocazia exprimării votului nu a ţinut să precizeze motivele prin care apreciază că-i sunt lezate interesele economico-financiare, deşi ar fi avut această posibilitate şi ar fi putut supune discuţiei acţionarilor prezenţi, simpla depunere a unui contract de închiriere şi a bilanţului din 31 decembrie 2009 raportate la data de 5 aprilie 2009 când a avut loc şedinţa AGA nu pot fi apreciate ca justificând un interes legitim de către reclamant în promovarea acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul D.N., arătând că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (4) din statut, art. 141 alin. (3), (4) şi (5) şi art. 145 din Legea nr. 31/1990 în ceea ce priveşte convocarea acţionarilor şi pe de altă parte apelantul are interese personale ce au fost prejudiciate prin hotărârea AGEA, prin care s-a mutat sediul unei societăţi de tradiţie din Prahova într-o cameră din Bucureşti, în situaţia în care majoritatea acţionarilor sunt din Prahova, în perioada februarie 2009 – noiembrie 2010, pârâta a plătit fără sens chirie de 19340 lei, pentru sediul din Bucureşti, acţionarul semnificativ având o pagubă personală de 4000 Euro, bilanţul financiar contabil pe 2009 dovedeşte o pierdere de 2,51 miliarde lei faţă de anii anteriori, iar argumentele considerate de instanţă că ar justifica schimbarea sediului, sunt de-a dreptul hilare.
Prin Decizia nr. 5 din 24 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de reclamantul D.N. împotriva sentinţei nr. 31 din 11 octombrie 2010 pronunţate de Tribunalul Prahova, a anulat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea fondului.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut că instanţa de fond a concluzionat în mod greşit că apelantul nu are interesul să promoveze o acţiune în constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGEA din 5 aprilie 2009, făcând trimitere la dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, întrucât reclamantul D.N. a investit tribunalul cu o acţiune ce are ca obiect constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGEA din 5 aprilie 2009, ce este reglementată de dispoziţiile art. 132 alin. (3) din Legea societăţilor comerciale, nefiind necesară dovedirea unui interes personal, ci a celui general.
Instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. a fost anulată sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă cererea de suspendare vremelnică a executării sentinţei apelate, ca rămasă fără obiect şi s-a luat act de renunţarea apelantului la judecata cererii de ordonanţă preşedinţială.
Prin cererea înregistrată la 1 februarie 2011, apelantul D.N. a solicitat completarea dispozitivului deciziei sus-menţionate în sensul restituirii cauţiunii în cuantum de 500 lei achitată conform recipisei CEC depusă în original la dosar.
Prin Decizia nr. 17 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti a fost respinsă cererea apelantului, reţinându-se că în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 2812 C. proc. civ., întrucât nu s-a solicitat restituirea cauţiunii nici prin cererea de suspendarea executării vremelnice şi nici ulterior când părţile au pus concluzii în şedinţa publică din 24 ianuarie 2011.
Astfel, instanţa nu a omis a se pronunţa asupra cererii incidentale, privind restituirea cauţiunii în cuantum de 500 lei, nu a fost investită cu o astfel de cerere, astfel că cererea de completare a fost respinsă iar D.N. a fost obligat potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. la 400 lei cheltuieli de judecată, reprezentând parte din onorariul apărătorului ales, fiind micşorat onorariul raportat la complexitatea cererii.
Împotriva deciziei nr. 5 din 24 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti a formulat recurs pârâta SC C. PRAHOVA SA criticând-o sub următoarele aspecte.
1. Hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în cauză fiind incidente dispoziţiile art.304 pct. 5 C. proc. civ.
Cu toate că societatea a indicat trei adrese unde aştepta să-i fie comunicate actele de procedură, instanţa de apel a dispus comunicarea tuturor actelor de procedură la vechiul sediu al societăţii, astfel încât aceasta a fost în imposibilitate de a lua cunoştinţă despre primul şi singurul termen de judecată stabilit în cadrul dosarului de apel. Societatea recurentă consideră că i s-a provocat astfel o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată decât prin anularea hotărârii date cu nesocotirea dispoziţiilor legale imperative aplicabile.
2. Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În mod corect Tribunalul Prahova a apreciat că interesul afirmat de reclamantul D.N. în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată nu este legitim şi personal, mutarea sediului societăţii în altă localitate neafectând în niciun fel drepturile şi obligaţiile acestuia.
Intimatul reclamant nu a făcut dovada că, prin hotărârea adoptată de adunarea generală, i-a fost lezat vreun drept subiectiv recunoscut de lege, de natură a atrage nulitatea absolută a hotărârii atacate.
Pretinsele motive de nulitate invocate de intimatul reclamant, dincolo de împrejurarea că sunt neîntemeiate, fiind contrazise de toate înscrisurile aflate la dosar, nu constituie cauze de natură a atrage nulitatea absolută a hotărârii AGEA din data de 5 aprilie 2009.
Forţa obligatorie a hotărârilor adunării generale adoptate cu respectarea prevederilor legale şi statutare îşi are suportul juridic în actul constitutiv al fiecărei societăţi comerciale, acesta reprezentând un veritabil contract prin care acţionarii s-au obligat unul faţă de altul dar şi faţă de societate şi care instituie principiul majorităţii manifestărilor de voinţă individuale pentru luarea unei hotărâri valabile.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Societatea recurentă a fost citată la sediul din Ploieşti atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de apel. La soluţionarea cauzei în primă instanţă, societatea a fost reprezentată de avocat.
Recurenta a solicitat să i se comunice actele de procedură la sediul ales numai odată cunotele scrise depuse la dosarul de fond. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova a fost comunicată societăţii recurente la sediul din Ploieşti, dar aceasta nu a arătat că nu ar fi primit-o şi nici nu a cerut recomunicarea acesteia.
Pentru termenul din 24 ianuarie 2011, dată la care au avut loc dezbaterile în apel, societatea recurentă a fost legal citată în Ploieşti,judeţul Prahova. În acelaşi sens, a fost comunicată Decizia recurată la sediul din Ploieşti, iar recurenta nu a solicitat recomunicarea acesteia şi nu a arătat că nu i-a fost comunicată.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea nefiind dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Nu se poate reţine că societăţii recurente i s-a provocat o vătămare ce nu poate fi altfel înlăturată decât prin anularea hotărârii date de instanţa de apel.
De altfel şi pentru soluţionarea cererii de completare a dispozitivului deciziei pronunţate în apel formulată de către D.N., recurenta SC C. PRAHOVA SA a fost citată tot în Ploieşti,pentru termenul din 14 februarie 2011, termen la care societatea a fost reprezentată de avocat.
Astfel, primul motiv de recurs este nefondat.
În ceea ce priveşte critica privind incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi aceasta este nefondată.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că interesul reclamantului de a promova acţiunea în constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGEA din 5 aprilie 2009, este legitim, fiind prevăzut de art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi garantat de dispoziţiile constituţionale – art. 21, scopul investirii instanţei fiind acela de a proteja interesul general, în condiţiile în care se susţine încălcarea unor dispoziţii legale imperative, cum sunt cele privind convocarea adunării, neîndeplinirea cvorumului legal, neînscrierea măsurilor pe ordinea de zi, nerespectarea dreptului la informare.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 „când se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată şi de orice persoană interesată”.
Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. anulând sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Intimatul D.N. a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de dispoziţiile Legii nr. 202/2010 în sensul că hotărârea judecătorească pronunţată în cauzele privind nulitatea hotărârilor AGA pot fi atacate numai cu recurs, iar acesta se judecă la Curtea de Apel.
Înalta Curte a apreciat această excepţie ca fiind o apărare pe fondul cauzei, însă aceasta nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Aspectele învederate de către intimat în ceea ce priveşte Legea nr. 202/2010 nu sunt incidente în speţa de faţă. Aceasta deoarece sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată la 11 octombrie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, şi este supusă căilor de atac în vigoare la acel moment, respectiv apelul, iar Decizia pronunţată de Curtea de Apel este supusă recursului. Dispoziţiile Legii nr. 202/2010 vor fi aplicabile sentinţei ce se va pronunţa după 25 octombrie 2010, astfel că numai aceste sentinţe privind anularea hotărârilor AGA vor avea drept cale de atac recursul.
Faţă de aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de SC C. PRAHOVA SA împotriva deciziei nr. 5 din 24 ianuarie 2011 urmează a fi respins ca nefondat.
Reclamantul apelant a formulat recurs împotriva deciziei nr. 17 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, criticând-o sub următoarele aspecte.
1. Hotărârea este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a legii, în cauză subzistând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin admiterea apelului, instanţa a desfiinţat sentinţa şi a respins cererea de suspendare vremelnică ca rămasă fără obiect, astfel că era obligată să se pronunţe şi asupra accesoriului, respectiv restituirea cauţiunii.
Potrivit art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., „cauţiunea se eliberează de îndată”, situaţie care exclude necesitatea de a se formula o astfel de cerere în mod expres.
2. Hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind rezultatul unei aplicări greşite a legii şi a schimbat înţelesul cererii deduse judecăţii, în cauză subzistând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În mod greşit a fost obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată faţă de dispoziţiile art. 2813 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora „părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea sau completarea hotărârii”.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 7231 alin. (3) C. proc. civ.: „cauţiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit în cauză nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluţionat fondul cauzei. Cu toate acestea, cauţiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea părţii adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate”.
Din interpretarea acestui text de lege nu rezultă că instanţa are obligaţia de a se pronunţa din oficiu asupra restituirii cauţiunii, fără a exista o cerere a celui îndreptăţit în acest sens.
Pe de altă parte, recurentul nu a formulat o cerere de restituire a cauţiunii, ci o cerere de completare a dispozitivului deciziei pronunţată în apel.
Curtea de Apel a reţinut în mod corect faptul că cererea este neîntemeiată, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., întrucât instanţa nu a omis a se pronunţa asupra unei cereri, această cerere de restituire a cauţiunii nefiind formulată de către recurent.
În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 2813 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a apelantului, care a solicitat completarea dispozitivului deciziei, fără să existe o cerere asupra căreia instanţa a omis să se pronunţe.
Faţă de aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de D.N. împotriva deciziei nr. 17 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.N. împotriva deciziei nr. 17 de la 14 februarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC C. PRAHOVA SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 5 de la 24 ianuarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 912/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 866/2012. Civil. Constatare nulitate act... → |
|---|
