ICCJ. Decizia nr. 896/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 896/2012
Dosar nr. 4805/2/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 459 din 05 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 24318/3/2007, în urma declinării competenţei soluţionării cauzei prin sentinţa civilă nr. 3935 din 06 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, a fost respinsă acţiunea precizată formulată de reclamanţii P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. şi C.A.G., în contradictoriu cu pârâţii P.M.B. prin P.G. şi SC C. SA, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, respingându-se, totodată, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active.
A fost admisă acţiunea precizată formulată de aceiaşi reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta M.M., dispunându-se obligarea pârâtei să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, apartamentul nr. 15 situat în imobilul din Bucureşti, str. P-ţa Mihail Kogălniceanu.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că prin încheierea din 7 noiembrie 2007 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor P.M.B. prin P.G., şi SC C. SA, astfel încât a respins, în consecinţă, acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, tribunalul a reţinut că prin apărările aduse în susţinerea excepţiei, aceasta apare ca o veritabilă chestiune de fond ce implică analizarea a valabilităţii titlului statului pentru a se putea stabili dacă bunul respectiv a ieşit sau nu în mod valabil din patrimoniul autorilor reclamanţilor.
În ceea ce priveşte problema dacă instanţa poate sau nu să analizeze valabilitatea titlului statului, tribunalul a reţinut, în primul rând, că în cauză reclamanţii au invocat dispoziţiile de drept comun în materia apărării dreptului de proprietate, precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în al doilea rând, că dispoziţiile art. 2 au un caracter exemplificativ şi, oricum, Legea nr. 10/2001 nu interzice analizarea modalităţii preluării imobilului de către stat. Art. 2 vorbeşte de preluare abuzivă, fără a face distincţia între preluare fără titlu şi preluare fără titlu valabil, noţiuni juridice direct aplicabile într-o astfel de cauză.
Pe de altă parte, instanţa a fost cea care a calificat acţiunea ca având un singur capăt de cerere, ceea ce, coroborat cu valoarea obiectului cererii de chemare în judecată astfel calificată, a dus la declinarea competenţei.
În aceste condiţii, dacă ar fi considerat că acţiunea introductivă presupune două capete distincte, chiar dacă unul ar fi fost inadmisibil, pârâta ar fi trebuit să invoce aceste susţineri în cadrul recursului îndreptat împotriva hotărârii de declinare şi nu în faţa instanţei învestite ca urmare a declinării.
De asemenea, tribunalul a apreciat că simplul fapt că problema analizării valabilităţi titlului statului nu poate fi făcută ca urmare a existenţei unui capăt distinct de cerere nu înseamnă că nu poate fi analizată în cadrul acţiunii în revendicare. Dacă s-ar adopta poziţia contrară ar însemna că, de exemplu, constatarea unei situaţii de fapt care este inadmisibilă ca si cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., să nu poată fi reţinută în cadrul unei acţiuni în realizare. Cu atât constatarea existenţei/inexistenţei unui drept trebuie să fie făcută în cadrul prezentei acţiuni.
Mai mult, prin Decizia civilă nr. 810/2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a reţinut tocmai nevalabilitatea titlului statului pentru a putea face aplicarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Dincolo de aceste argumente de drept intern, prin hotărârea V.G.V. contra României, C.E.D.O. a reţinut că neanalizarea pe fond a unui mijloc de apărare vizând neconstituţionalitatea unor decrete de preluare a imobilului reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., o astfel de analiză fiind decisivă pentru a se stabili caracterul ilegal/legal al transferului dreptului de proprietate.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că se impune analizarea valabilităţii titlului statului.
În acest sens, având în vedere puterea de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 810/2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, tribunalul a constatat că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a făcut fără titlu valabil, astfel încât imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului reclamanţilor şi deci, al reclamanţilor; neindicarea acestui bun în certificatul de moştenitor nu este relevantă, având în vedere că certificatul de moştenitor face dovada întinderii masei succesorale până la proba contrară.
În ceea ce priveşte problema admisibilităţii acţiunii în revendicare, inclusiv asupra incidenţei în cauză a Legii nr. 10/2001, instanţa s-a pronunţat prin încheierea din 07 noiembrie 2007, găsindu-şi aplicabilitatea Decizia LIII a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie doar cu privire la modul de interpretare a art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu şi cu privire la aplicabilitatea sau nu a art. 480 C. civ.
Stabilirea caracterului de bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. are în primul rând importanţă pentru a se stabili competenţa C.E.D.O. de a soluţiona o anumită plângere.
În prezenta cauză instanţa nu a negat dreptul de proprietate al pârâtei, aceştia neavând doar un drept de creanţă, astfel cum susţine pârâta, ci, constatând că ambele părţi justifică un titlu valabil de proprietate, urmează ca, prin procedeul comparării acestora, să se determine care ar fi mai bine caracterizat.
Pe de altă parte, principiul proprietăţii aparente, cât şi buna credinţă şi deci, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu îşi găsesc aplicabilitatea în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare prin compararea de titluri, conducând doar la menţinerea valabilităţii titlului pârâţilor şi făcând astfel posibilă compararea de titluri.
Mai mult izvorul dreptului de proprietate al pârâtei îl reprezintă contractul de vânzare cumpărare încheiat şi nu chiar legea, deoarece modul de dobândire al dreptului de proprietate îl reprezintă convenţia încheiată în aplicarea unor dispoziţii legale care permiteau şi stabileau condiţiile în care se pot încheia astfel de contracte.
În contextul comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, s-a apreciat că titlurile pârâţilor nu sunt preferabile în considerarea modului în care a fost reglementată problema acordării de reparaţii persoanelor deposedate abuziv şi pentru a asigura stabilitatea circuitului civil. Dispoziţiile art. 480 C. civ., au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată şi de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condiţiile Legii nr. 10/2001 tribunalul a constatat că această lege, datorită procedurii greoaie, neclare şi ineficiente, cât şi a faptul că F.P. nu funcţionează în mod eficient, nu poate conduce la o reparaţie rapidă şi efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.
Mai mult, în mod constant, C.E.D.O. a obligat la restituirea în natură a bunului, reţinându-se că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparaţie efectivă a încălcării dreptului de proprietate, chiar şi atunci când bunul nu se mai afla în posesia statului. Concluzia nu poate fi decât una singură şi anume că inclusiv C.E.D.O. consideră că cea mai bună reparaţie a abuzului este aceea a restituirii bunului. Urmează ca, la rândul său, pârâta să-şi reglementeze propriile raporturi cu vânzătorul izvorâte din încheierea contractului de vânzare cumpărare şi pierderea ulterioară a bunului în condiţiile dreptului comun aplicabil în această materie.
Concluzia tribunalului a fost aceea că Legea nr. 10/2001 nu acordă preferinţă dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, trebuind să se de-a prevalenţă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate şi apărării eficiente a acestuia.
În ceea ce priveşte compararea propriu-zisă a titlurilor părţilor, pe lângă cele reţinute, tribunalul a constatat că titlul reclamanţilor provine de la adevăratul proprietar, fiind mai vechi, în timp ce titlul pârâţilor, ulterior, provine de la un neproprietar.
La data de 24 iunie 2008, pârâta M.M. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 30 iunie 200.
Prin Decizia civilă nr. 228/ A din 09 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins excepţia autorităţii lucrului judecat şi a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta – pârâtă M.M. împotriva sentinţei menţionate.
Prin Decizia civilă nr. 2835 din 07 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de pârâta M.M. împotriva acestei decizii, pe care a casat-o şi a trimis, în consecinţă, cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, apreciind că la motivarea deciziei nu au fost respectate dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel nerăspunzând punctual criticilor formulate.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sub nr. 4805/2/2010, iar prin Decizia civilă nr. 97 din 30 februarie 2011, această instanţă a admis apelul formulată de apelanta – pârâtă M.M.; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Examinând motivele de apel referitoare la excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii în revendicare şi excepţia inadmisibilităţii acestei acţiuni, Curtea a constatat că susţinerile apelantei pârâte sunt corecte, în sensul că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecăţii acţiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
Este adevărat că legea specială nu tratează raporturile dintre foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaş. În concepţia sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obţine de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condiţiile dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii, cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin Decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008.
Din această decizie se desprind elementele pe care instanţa, învestită cu o acţiune în revendicare, trebuie să le analizeze în concret, ţinând cont de particularităţile cauzei: existenţa unui bun în sensul C.E.D.O. în patrimoniul reclamantului, neconvenţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 în speţa dedusă judecăţii, securitatea şi stabilitatea circuitului juridic civil, astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ce aparţine altei persoane, de asemenea, protejat de lege.
Prima cerinţă referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantului este esenţială pentru a stabili dacă mai prezintă utilitate sau nu incursiunea instanţei în privinţa celorlalte chestiuni. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanţilor de a formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni rezidă în existenţa unui bun în patrimoniul reclamanţilor, în sensul Convenţiei. Această concepţie promovată de instanţa supremă prin Decizia pronunţată în interesul legii porneşte de la natura care i se atribuie acţiunii în revendicare în actualul context legislativ şi anume aceea de remediu procedural, până la intervenţia legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficienţe de ordin legislativ şi instituţional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001şi care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparaţii echitabile, în ceea ce priveşte cuantumul şi timpul până la momentul efectiv al plăţii.
În ceea ce priveşte chestiunea existenţei unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanţilor, Curtea, analizând întregul probatoriu al cauzei, a reţinut că aceştia beneficiază de o hotărârea judecătorească definitivă, reprezentată de Decizia civilă nr. 810/2005 a Tribunalului Bucureşti, prin care s-a reţinut caracterul nevalabil al titlului statului, cu consecinţa faptului că preluarea abuzivă a imobilului, realizată în baza Decretului nr. 92/1950, nu a transferat în mod legal decât posesia imobilului în stăpânirea statului, dreptul de proprietate conservându-se în patrimoniul foştilor proprietari.
Aşa cum rezultă din relaţiile furnizate de P.M.B., reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, P-ţa M Kogălniceanu, notificarea fiind soluţionată prin Hotărârea nr. 1599/1998 în sensul acordării de despăgubiri în sumă totală de 229033200 lei (ROL) pentru apartamentele nr. 4-18 şi camerele 4 şi 5, suma acordată reprezentând plafonul maxim de valoarea totală stabilită de comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 de 722750198 lei (ROL).
Reclamanţii au uzat şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, notificarea fiind soluţionată favorabil prin dispoziţia nr. 4329/2005 emisă de P.G.M.B., în sensul restituirii în natură a imobilului, cu excepţia apartamentelor deja înstrăinate în baza dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, printre care figurează şi apartamentul în litigiu.
Această decizie a fost completată ulterior prin Dispoziţiile nr. 9015/2007 şi 10974/2008, prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 7, 9 şi 17, în urma constatării pe cale judiciară a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de foştii chiriaşi în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, dându-se astfel eficienţă dispoziţiilor art. 45 coroborate cu dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că reclamanţii, în calitate de succesori a fostului proprietar al imobilului preluat abuziv, le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului atât prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă cât şi prin intermediul actelor administrative de acordare a măsurilor reparatorii, în conformitate cu dispoziţiile celor două legi speciale de reparaţie edictate de legiuitor în materia restituirii proprietăţilor imobiliare, trecute abuziv în proprietatea statului în perioada regimului comunist, Curtea, faţă de prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., a apreciat că aceştia se pot prevala de un bun în sensul Convenţiei.
Pentru a stabili conţinutul concret al noţiunii de bun, care se află în patrimoniul reclamanţilor şi care le legitimează demersul judiciar întreprins în acest dosar, confirmând totodată şi admisibilitatea unei astfel de acţiuni, prin raportare la cele expuse anterior cu privire la această chestiune, Curtea a considerat necesară examinarea şi a celorlalte criterii statuate de Decizia nr. 33/2008, precum şi de soluţia la care face referire instanţă supremă în cadrul aceleaşi decizii, în situaţia în care ambele părţi pot invoca protecţia dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., având în vedere şi conţinutul larg conferit de jurisprudenţa C.E.D.O. noţiunii de bun.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, Curtea a apreciat că prin cele expuse anterior, referitoare la existenţa unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanţilor, s-a răspuns implicit acestei critici a apelantei.
Atât timp cât s-a constatat pe cale judiciară, cu caracter definitiv şi irevocabil, nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, la momentul naţionalizării, a avut loc un transfer ilicit al posesiei bunului, titularul iniţial al dreptului conservând calitatea de proprietar al imobilului.
Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deşi abrogate în prezent, aceste dispoziţii legale, deoarece principiul pe care îl consacrau, şi anume cel al legalităţii, este încă deplin aplicabil, în situaţiile în care s-a tranşat asupra valabilităţii titlului statului.
Faptul că în testamentul olograf depus la dosar, se menţionează că defunctul I.P. instituie legată universală pe G.A., lăsându-i toată averea inclusiv despăgubirile la care eventual va avea dreptul pentru bunurile naţionalizate, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care voinţa testatorului a fost de a lăsa legatarei dreptul la măsuri reparatorii cuvenite pentru bunurile de care a fost deposedat abuziv de către statul comunist.
Având în vedere că acţiunea în revendicare este acceptată drept un remediu pentru disfuncţionalităţile sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care permite să se dea prioritate C.E.D.O. (dacă reclamantul se poate prevala de existenţa unui bun în sensul C.E.D.O., însă cu respectarea tuturor criteriilor impuse de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008), Curtea a apreciat că reclamanţii au legitimitatea procesuală activă să solicite valorificarea pretenţiilor lor pe calea procedurală aleasă, a acţiunii de drept comun.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei civile nr. 810/2005 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1758/2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către apelantă, s-a constatat că are putere de lucru judecat în cauză, în sensul că nu este permisă reanalizarea valabilităţii titlului de proprietate al intimatelor, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 112/1995.
Pe cale de consecinţă, apelanta pârâtă, ca titulară a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, se poate prevala de existenţa unui bun în sensul C.E.D.O.
Aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, reclamanţii intimaţi au de asemenea un bun în sensul Convenţiei. Având în vedere că specific mecanismului de soluţionare a acţiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, în cazul în care acţiunea în revendicare are ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, stabilirea preferabilităţii titlului unei părţi făcându-se cu luarea în considerare şi a celorlalte criterii din Decizia civilă nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii.
În situaţia în care imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 iar instanţa de judecată a confirmat validitatea contractului, obiectul revendicării se converteşte într-o pretenţie de despăgubiri, nemaiexistând posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului.
Practic, în cazul reclamanţilor, reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., prin noţiunea de bun se protejează dreptul de creanţă al acestora, care are ca obiect valoarea reală de circulaţie a apartamentului înstrăinat, în condiţiile în care sistemul reparator al Legii nr. 10/2001 a fost calificat de instanţa de contencios european în materia drepturilor omului, ca fiind ineficient (cauzele K., F.) acesta reprezentând şi argumentul principal pentru care instanţa de apel a apreciat că Legea nr. 10/2001 este neconformă Convenţiei.
Astfel, reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru apartamentele care nu au fost restituite, deoarece au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, despăgubiri care se acordă în condiţiile titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv prin intermediul F.P., capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deşi acţiunile F.P. au fost cotate la Bursă, până în prezent nu există nicio dovadă că acest fond ar fi început sa funcţioneze de o maniera care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează C.E.D.O. în hotărârea pronunţată în cauza F. contra R. În orice caz, listarea la bursă a F.P. reprezintă o iniţiativă de eficientizare a sistemului reparator instituit de Legea nr. 10/2001, aspect căruia instanţa de apel înţelege să-i dea relevanţa cuvenită în actualul context legislativ.
În ceea ce priveşte posibilitatea reclamantului de a obţine despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv prin intermediul unei acţiuni în justiţie, Curtea constată că practica judiciară a validat certitudinea acestui demers procedural, devenind în aceste condiţii o modalitate legală şi reală pentru fostul proprietar de a obţine o reparaţie echitabilă, care să răspundă principiului proporţionalităţii atât sub aspectul cuantumului despăgubirii, cât şi din punctul de vedere al timpului de acordare a acesteia.
Această soluţie se impune şi în considerarea celorlalte criterii impuse de Decizia Înaltei Curţi, în sensul că în acest mod se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege şi se respectă protecţia şi valoarea conferită de legiuitor bunei credinţe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.
Curtea a avut în vedere şi faptul că reclamanţii au uzat de căile de reparaţie puse la dispoziţie de legislaţia specială, formulând notificări atât în temeiul Legii nr. 112/1995, cât şi în baza Legii nr. 10/2001 şi au obţinut măsurile reparatorii conform prevederilor acestora. Astfel, în privinţa apartamentelor înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 şi pentru care, actualmente, sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 nu poate oferi garanţia plăţii despăgubirilor atât din punct de vedere al modalităţii de plată (despăgubiri băneşti sau acţiuni la F.P.) cât şi a perioadei de timp până la primirea efectivă a acestor reparaţii, care trebuie să răspundă cerinţei de echitate, Curtea a constatat că reclamanţii au mijloace procedurale legale pentru valorificarea dreptului de creanţă, constând în despăgubiri la valoarea de piaţă, motiv pentru care a considerat fondată critica apelantei pârâte pe acest aspect.
Curtea a reţinut, totodată, că, în cadrul criteriilor speciale stabilite de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, o importanţă aparte se acordă bunei credinţe a fostului chiriaş cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, Înalta Curte făcând trimitere la cele statuate de C.E.D.O. în cauza R. Această concepţie este în acord cu soluţia dată de Legea nr. 10/2001 în ipoteza în care chiriaşul se dovedeşte a fi de bună credinţă, iar contractul sau de vânzare cumpărare s-a consolidat fie prin expirarea termenului de prescripţie pentru constatarea nulităţii absolute fie prin respingerea irevocabilă a acţiunii cu acest obiect.
Având în vedere că excepţia dobânditorului de bună credinţă cu titlu oneros reprezintă o aplicare a teoriei proprietarului aparent, ce conduce la validarea actului de înstrăinare, Curtea a apreciat că a răspuns tuturor chestiunilor invocate de pârâtă în susţinerea ultimului motiv de apel.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele.
Motivarea instanţei de apel se referă doar la apărările apelantei-parate, în sensul că admiterea acţiunii în revendicare este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al apelantei-pârâte şi securităţii raporturilor juridice, fără a analiza obiectul acţiunii în revendicare şi raportându-se doar la jurisprudenţa C.E.D.O.
Instanţa trebuia să aibă în vedere că acţiunea în revendicare prin comparare de titluri a fost promovată tocmai din cauza nerespectării raporturilor juridice şi a dreptului de proprietate.
Recurenţii-reclamanţi sunt proprietarii apartamentului în litigiu, sunt titularii unui drept de proprietate ca urmare a nevalabilităţii transferului de proprietate către stat.
Principiul proprietăţii aparente, cât şi buna credinţă, deci, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu îşi găsesc aplicabilitatea în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare prin compararea de titluri, conducând doar la menţinerea valabilităţii titlului pârâţilor şi făcând astfel posibilă compararea de titluri.
Mai mult, izvorul dreptului de proprietate al pârâţilor îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare încheiat, nu chiar legea.
Aşadar, buna credinţă nu poate constitui un criteriu de preferinţă în cadrul unei acţiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în acest sens fiind aplicabilă şi jurisprudenţa relevantă a C.E.D.O., în care s-au pus in discuţie situaţii litigioase similare ca vânzarea unei părţi a bunului reclamanţilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal şi împiedica pe aceştia să beneficieze de dreptul lor, fără acordarea de despăgubiri.
Dispoziţiile art. 480 C. civ., au menirea de a apăra dreptul de proprietate privat şi de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia. Or, referitor la posibilitatea acoperirii prejudiciului în condiţiile Legii nr. 10/2001, din cauza procedurii greoaie, neclare şi ineficiente, cât şi a faptului că F.P. nu funcţionează în mod eficient, nu poate conduce la o reparare rapidă şi efectivă a prejudiciului cauzat prin preluarea abuziva a bunului, o astfel de reparare efectivă putându-se face doar prin restituirea în natură a bunului.
Mai mult, în mod constant, C.E.D.O. a obligat la restituirea în natură a bunului, reţinându-se că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparare efectivă a încălcării dreptului de proprietate, chiar şi atunci când bunul nu se mai află în posesia statului.
Legea nr. 10/2001 nu acordă nicăieri preferinţă dobânditorului imobilului de la stat în contra adevăratului proprietar, trebuind să se dea prevalenţă principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate şi apărării eficiente a acestuia.
Reţinând că imobilul în litigiu a trecut cu titlul valabil în proprietatea statului şi recunoscând implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al recurenţilor-reclamanţi, trebuie constatat că aceştia deţin un bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O., iar prin vânzarea imobilului către chiriaşi s-a realizat o privare a recurenţilor reclamanţi de proprietatea lor.
În cazul comparării de titluri, trebuie luat în considerare că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar recurenţii-reclamanţi îşi păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situaţie, nu se poate susţine că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane.
Chiar dacă legea este un mod de dobândire a proprietăţii, această naştere ex lege a dreptului cumpărătorului nu s-ar putea face decât în detrimentul dreptului adevăratului proprietar deposedat de statul comunist, căci nu pot exista doi proprietari asupra aceluiaşi bun (cu excepţia coproprietăţii).
Aşadar, a da câştig de cauză chiriaşului cumpărător şi a constata că el este proprietar, înseamnă negarea dreptului de proprietate asupra imobilului al celui deposedat de statul comunist, deci confiscarea proprietăţii de la adevăratul proprietar. Acesta şi-ar pierde dreptul de proprietate ca efect al Legii nr. 10.2001 (sau al Legii nr. 112/1995, în funcţie de legea considerată ca reprezentând izvorul dreptului cumpărătorului), concomitent cu constituirea în favoarea cumpărătorului chiriaş a dreptului de proprietate.
Nu se poate susţine că această expropriere a proprietarului deposedat de statul comunist nu operează, întrucât acestuia i-ar fi recunoscut dreptul la despăgubiri consacrat de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Dreptul la despăgubiri este un drept de creanţă, distinct de însuşi dreptul de proprietate, drept real, care se exercita direct asupra bunului. Substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente reprezintă întocmai o expropriere şi este chiar definiţia exproprierii data de Constituţia României, adică lipsirea de dreptul de proprietate ca drept real şi acordarea în schimb a unei compensaţii băneşti sau de altă natură.
Or, instanţa este datoare să interpreteze Legea nr. 10/2001 în mod sistematic, prin raportare la normele juridice superioare ca forţă juridică într-un mod care să respecte principiul fundamental al respectării dreptului de proprietate, iar daca se constată totuşi că această interpretare coroborată nu este posibilă, în aplicarea legii nu poate da relevanţă interpretării unei norme juridice dintr-o lege care contravine principiilor fundamentale consacrate în convenţiile internaţionale la care România este parte şi în Constituţie, au conchis recurenţii – reclamanţi.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Motivele de recurs vizează modul de soluţionare, de către instanţa de apel, a cererii în revendicare a unui imobil preluat fără titlu de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, susţinându-se, în esenţă, că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil celui al pârâtei, reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Premisa acestor motive este reprezentată de existenţa unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor, constând în dreptul de proprietate asupra imobilului, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, în contradictoriu cu unitatea administrativ – teritorială.
Înalta Curte constată că, deşi reclamanţii deţin un „bun", în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.L.F., această împrejurare nu este suficientă pentru admiterea cererii în revendicare, avându-se în vedere conţinutul noţiunii de „bun", astfel cum a fost conturat chiar în jurisprudenţa instanţei europene.
Instanţa de apel a procedat corect raportându-se, în evaluarea temeiniciei cererii în revendicare, la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi dreptul comun în materia revendicării, Codul civil, cât şi aspectul criteriilor de soluţionare a unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Decizia dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării apelului, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
În acest context, instanţa de apel a constatat că, deşi, ca regulă, nu există posibilitatea unei opţiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codul civil, totuşi, trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În mod corect, instanţa de apel a apreciat că „bunul" deţinut de reclamanţi rezidă într-un drept de creanţă, astfel cum le-a fost recunoscut în procedura Legii nr. 10/2001, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, reclamanţii nu au un drept la restituirea bunului, care să susţină pretenţiile părţii în acţiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.
Distincţia între dreptul la restituire şi dreptul la despăgubiri se regăseşte tranşant în cauza A. şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificaţii ale noţiunii de „bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudenţa sa.
Astfel, se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. şi P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, invocată prin motivele de recurs, în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de „bun".
Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilităţii exercitării dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunurilor lor vândute de stat unor terţi care le ocupau în calitate de chiriaşi, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A.M. şi alţii, hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).
S-a apreciat că reclamanţii au chiar un „bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza P., paragrafe 83 – 87, precum şi în cauza P., paragraf 33).
Dacă s-ar fi menţinut această practică a Curţii, ar fi trebuit să se aprecieze, în speţă, că recunoaşterea, în cauza de faţă, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamanţilor, nefiind necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună restituirea bunului.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată hotărârea curţii europene pronunţată în ultima cauză românească soluţionată, dată fiind importanţa deosebită a hotărârii, pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată tocmai de aplicarea în cauza A. a procedurii hotărârii, pilot, prin instituirea în sarcina S.R. a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A., măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (paragraf 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Se observă că instanţa de contencios european nu a mai condiţionat recunoaşterea existenţei unui „bun" în patrimoniul titularului de nefuncţionalitatea F.P., ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
De altfel, nu s-a mai făcut referire la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea şi plata despăgubirilor cuvenite titularilor din cauze identice sau similare celor soluţionate de către instanţa europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care S.R. este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca şi despăgubirile neachitate până la acest moment.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamanţii nu au un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, contrar susţinerilor acestuia, situaţie în care Înalta Curte constată că recurenţii nu pot invoca în mod eficient garanţiile art. 1 din Protocolul 1.
Raţionamentul juridic expus prin prezenta decizie, întemeiat pe Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii şi pe jurisprudenţa C.E.D.O., nu echivalează cu o nouă expropriere a reclamanţilor, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, întrucât repararea prejudiciului creat prin deposedarea abuzivă de către stat anterior anului 1989 se poate face exclusiv în condiţiile legii speciale, din moment ce reclamanţii nu au un drept la restituire recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar legea specială nu prevede posibilitatea restituirii în natură în cazul unui imobil înstrăinat chiriaşului – cumpărător, al cărui titlu a fost confirmat pe cale judecătorească, respingându-se cererea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare.
Astfel, reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de C.E.D.O. prin hotărârea – pilot.
Reclamanţii neavând un drept la restituire care să-i îndreptăţească la redobândirea posesiei, este inutilă evaluarea, din perspectiva motivelor de recurs, a cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanţii P.D.A., T.A.M., G.(N.)O.C., P.I.R., C.A.G. împotriva deciziei nr. 97/ A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 862/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 619/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
