Constatare nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare
| Comentarii |
|
I.C.C.J., secţia I civilă, decizia nr. 4717 din 23 octombrie 2013
Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia civilă, prin decizia nr. 1150/A din 7 iulie 2004 a admis apelul declarat de reclamanta P.G. împotriva sentinţei civile nr. 174 din 13 ianuarie 2004 pronunţată de Judecătoria Sibiu, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acţiunea civilă precizată. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între SC U. SA şi A.L.A. cu privire la apartamentul nr. 2 din imobilul înscris în CF Sibiu A+3 nr. top 1342/II şi a părţilor indivize comune de la A+9 în cotă de 19/100. A anulat încheierea de intabulare nr. 14182 de sub B18 din CF Sibiu. A înlăturat obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei P.G. şi în favoarea pârâţilor M.O. şi M.P. A respins, ca inadmisibil, apelul declarat de D.N. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care l-a obligat la plata, către intimaţii - pârâţi M., a sumei de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
S-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, fapt constatat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 585/1999 a Tribunalului Sibiu, hotărâre prin care s-a constatat şi nulitatea absolută a încheierii de intabulare nr. 2458/1962.
S-a reţinut că într-o atare situaţie, prin efectul respectivei sentinţe civile a avut loc o rectificare de carte funciară şi că litigiul soluţionat prin acea hotărâre judecătorească a fost notat în cartea funciară sub N15, astfel încât pârâţii din prezentul litigiu au fost avizaţi în legătură cu procesul.
Pornind de la prevederile art. 38 şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, s-a constatat că nu au relevanţă aprecierile instanţei de fond referitoare la buna credinţă a antecesoarei pârâţilor persoane fizice, din moment ce acţiunea în rectificarea cărţii funciare a fost admisă, după înscrierea acesteia fiind opozabilă terţelor persoane care au dobândit dreptul după înscriere.
Examinând şi condiţiile de valabilitate ale contractului de vânzare - cumpărare din 8 iulie 1999 a cărui nulitate s-a solicitat, s-a reţinut de către curtea de apel că acesta a fost încheiat cu fraudă la lege, fiind nul conform art. 948 C. civ.
S-a observat astfel că la data încheierii, în temeiul Legii nr. 112/1996, a respectivului contract, cumpărătoarea A.L.A. era în eroare cu privire la calitatea de proprietar al statului vânzător, însă buna sa credinţă nu a părut ca lipsită de îndoială, întrucât dobândind folosinţa în calitate de chiriaşă a apartamentului în anul 1984 cunoştea că acesta a fost preluat în mod abuziv de către stat şi că putea fi revendicat după 1989 de foştii proprietari.
Nu a fost constatată ca fiind incidentă nici excepţia prescripţiei dreptului la acţiune conform art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, invocată de Municipiul Sibiu prin Primar, în condiţiile în care cererea a fost formulată pe dreptul comun, fiind întemeiată pe art. 948 C. civ. şi Legea nr. 115/1938.
Pe aceleaşi considerente a fost respinsă şi excepţia tardivităţii promovării acţiunii, invocată de acelaşi pârât, constatându-se că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Referitor la apelul declarat de reclamantul D.N., s-a reţinut că este inadmisibil, în condiţiile în care respectiva parte a renunţat la judecată, conform art. 246 C. proc. civ., calea de atac împotriva încheierii prin care s-a constatat renunţarea fiind recursul şi nu apelul.
Soluţia curţii de apel a fost menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5378 din 17 iunie 2005, prin care s-au respins recursurile declarate de pârâţii M.O. şi P., SC U. SA şi Primăria municipiului Sibiu prin Primar împotriva deciziei nr. 1150/A din 7 iulie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.
S-a reţinut că analiza recursurilor arată existenţa unui motiv comun, întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., prin cele trei recursuri criticându-se, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a recunoscut pârâţilor Muscă calitatea de terţi dobânditori de bună - credinţă a imobilului. Or, instanţa de apel nu avea cum să recunoască acest aspect, atâta timp cât respectivii recurenţi nu au întreprins un minim de diligenţe, pentru a vedea dacă cumpără de la un proprietar adevărat şi dacă vânzătorul este de bună credinţă, în condiţiile în care cele mai sumare diligenţe le-ar fi dat posibilitatea aflării adevăratei situaţii juridice a imobilului. Oricum, în momentul intabulării contractului de vânzare - cumpărare, care s-a făcut ulterior datei de 13 iulie 1999 când reclamanţii au notat procesul în CF, pârâţii erau în mod evident de rea - credinţă, existenţa notării constituind pentru ei un semnal asupra caracterului litigios al bunului ce a format obiectul contractului.
Nu a fost primit nici al doilea motiv de recurs, anularea unei căi de atac având loc atunci când este promovată de o persoană fără vocaţie la declararea ei, ceea ce nu a fost cazul în speţă. S-a constatat că reclamantul D.N. avea calitate de parte în proces şi ar fi putut introduce orice cale de atac prevăzută de lege, dacă nu ar fi făcut declaraţia de renunţare la judecată, conform art. 246 C. proc. civ. Cum însă reclamantul a făcut o astfel de declaraţie, s-a reţinut că nu mai ataca în mod corect hotărârea, fiindu-i respins apelul ca inadmisibil.
Nici critica referitoare la primirea de despăgubiri de către reclamantă nu a fost găsită de Înalta Curte ca fiind întemeiată. Deşi reală, s-a constatat că această împrejurare nu poate avea efectele scontate de pârâţi atâta timp cât prin hotărârea irevocabilă s-a dispus anularea încheierii de intabulare operate în favoarea Statului Român şi restituirea imobilului de către SC U. SA.
Împotriva acestor decizii au formulat cerere de revizuire M.O.G. şi M.P., întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.
Au arătat că după soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarelor ce au avut ca obiect nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, au început procedura de restituire a sumelor de bani achitate la cumpărare, iar în această conjunctură au aflat că intimata P.G. a beneficiat de o dublă măsură reparatorie, respectiv, conform Hotărârii nr. 899 din 22 martie 2009 a Consiliului judeţean Sibiu, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1996, a încasat de la Statul Român suma de 212.422.149 lei, potrivit procesului verbal de evaluare din 30 martie 1998, obţinând concomitent, pe cale judecătorească, restituirea în natură.
Au precizat că prin adresa nr. 5407 din 31 ianuarie 2013 au primit în scris cele solicitate având certitudinea că intimaţii nu au procedat la restituirea sumelor încasate, acest înscris fiind actul nou de care înţeleg a se folosi în prezenta cauza, în lumina dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Au mai arătat că acţiunile în evacuare introduse de intimaţi au fost respinse pentru lipsa dovezii capacităţii procesuale active, ceea ce îi îndreptăţeşte a-şi pune întrebarea dacă în dosarul de fond privind restabilirea situaţiei anterioare, unde nu au fost parte, au existat acte care să facă această dovadă a calităţii de moştenitor.
Pentru acest considerent, dar şi pentru faptul că Primăria municipiului Sibiu prin Primar şi Direcţia finanţelor publice a judeţului Sibiu au fost în măsură să verifice şi să acţioneze conform dispoziţiilor legale, pentru a nu se întâmpina o pagubă în bugetul statului, au considerat a fi aplicabil art. 322 pct. 6 C. proc. civ.
Cererea de revizuire urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.
Conform dispoziţiilor art. 322 alin. (1) C. proc. civ., obiect al cererii de revizuire, inclusiv al celei întemeiată pe pct. 5 al articolului, cum este cazul în speţă, pot fi şi hotărârile date de instanţa de recurs atunci când evocă fondul.
Evocarea fondului de către instanţa de recurs, ca expresie a uneia din condiţiile prealabile de admisibilitate a cererii de revizuire, presupune ca raportului juridic dedus judecăţii să i se dea o altă dezlegare decât cea care fusese aleasă până în acel moment. Or, o astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care instanţa de recurs respinge recursul.
Condiţia ca hotărârea a cărei revizuire se cere să evoce fondul pricinii este impusă de caracterul acestei căi extraordinare de atac care este una de retractare, prin care se cere instanţei de judecată care a soluţionat fondul unui proces să revină asupra hotărârii atacate.
În speţa dedusă judecăţii, în mod evident, hotărârea instanţei de recurs, supusă revizuirii, prin care au fost respinse, ca nefondate, recursurile, nu a evocat fondul pricinii.
Prin urmare, în această situaţie nu mai poate fi analizat cazul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 5 teza întâi C. proc. civ., invocat de revizuenţi ca temei de drept, care stipulează că revizuirea se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, cererea fiind procedural inadmisibilă.
În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe pct. 6 al art. 322 C. proc. civ., se reţine că acesta nu poate fi primit.
Potrivit art. 322 pct. 6 C. proc. civ., revizuirea poate fi solicitată dacă „statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere”.
Se reţine astfel că menţionatul text de lege reglementează un caz în care lipsa de apărare sau apărarea cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere ar putea conduce la revizuirea unei hotărâri.
Se observă însă că revizuenţii nu se încadrează în această dispoziţie legală, întrucât nu îndeplinesc o condiţie vizată de text şi anume să se afle în categoria persoanelor vătămate prevăzute, respectiv „statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă”.
Prin urmare, acest motiv de revizuire, ce constituie o garanţie specială a dreptului la apărare, poate fi invocat doar de persoanele cărora legea a înţeles să le acorde protecţie deosebită, revizuenţii din cauză neregăsindu-se printre acestea.
Pentru toate aceste considerente, urmează a se respinge cererea de revizuire, ca nefondată.
Se va respinge, ca neîntemeiată şi cererea formulată de intimata P.G. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Se observă astfel că respectiva solicitare a fost făcută de către intimată prin notele de şedinţă depuse prin Serviciul registratură în 22 octombrie 2013, fără însă a se depune, în dovedirea cheltuielilor de judecată, înscrisuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de M.O.G. şi M.P. împotriva deciziei nr. 5378 din 17 iunie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, şi deciziei civile nr. 1150/A din 7 iulie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Respinge cererea formulată de intimata P.G. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2141/2013. Civil. Rezoluţiune contract.... | ICCJ. Decizia nr. 3145/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
