ICCJ. Decizia nr. 1042/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1042/2013

Dosar nr. 3266/63/2006*

Şedinţa publică din 28 februarie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 252 din 29 iunie 2009, Tribunalul Dolj - Secţia civilă a respins contestaţia reclamantului M.A.T.I., a admis, în parte, contestaţia reclamanţilor B.T., T.E.G., B.M.M., P.G., P.M. şi S.G.D., a anulat în parte decizia nr. 111 din 30 mai 2006 emisă de pârâtul Spitalul Universitar CF Craiova, a dispus restituirea în natură a imobilului clădire-spital, fost „Sanatoriu Dr. Marin Băculescu" şi a terenului pe care este amplasat acesta, în suprafaţă de 983,33 mp, cu obligaţia menţinerii destinaţiei imobilului pe o perioadă de 5 ani, a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferenţa de teren de 2 256,67 mp şi pentru construcţia demolată.

În fapt, în baza Decretului nr. 302/1948 privind naţionalizarea întreprinderilor sanitare particulare a fost preluat, de la autorul reclamanţilor, imobilul situat în Craiova, fosta str. Ştirbei Vodă, măsura fiind pusă în executare conform proceselor-verbale de predare-preluare din 02 noiembrie 1948 şi din 24 decembrie 1948. În cuprinsul acestor acte s-a consemnat că imobilul era compus din clădirea sanatoriului, cu două corpuri şi o dependinţă - clădire de cărămidă acoperită cu tablă şi un teren în suprafaţă de 3 240 mp.

Imobilul a intrat iniţial în patrimoniul Ministerului Sănătăţii, ulterior naţionalizării edificându-se de către stat, pe terenul preluat, mai multe construcţii noi, clădirea fostului sanatoriu „Dr. Marin Băculescu" fiind extinsă prin adăugarea unor noi suprafeţe construite şi prin realizarea unor lucrări de consolidare. Imobilele construcţii au devenit actuala unitate sanitară Spitalul Universitar CF Craiova. Prin protocolul de predare-preluare din 23 noiembrie 2001, acesteia i-a fost transmis în administrare şi terenul aferent Spitalului şi Policlinicii CFR Craiova, în suprafaţă totală de 4 225, 80 mp.

Reclamanţii au formulat notificarea nr. 3663/N/2001, soluţionată de către pârât prin decizia contestată, în sensul recunoaşterii calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor B.T., T.E.G., B.M.M., P.G., P.M. şi S.G.D.

Această decizie a fost considerată nelegală în ce priveşte forma măsurilor reparatorii acordate reclamanţilor. Astfel, toate cele trei expertize de specialitate efectuate de experţii desemnaţi de instanţă, au concluzionat că suprafeţele adăugate pe verticală şi orizontală la clădirea fostului sanatoriu nu depăşesc 100% din aria desfăşurată a acestuia la data naţionalizării. Primul raport a stabilit un procent al suprafeţelor nou adăugate de 86,69%, cel de-al doilea raport, de 31,35%, iar ultimul, de 71,58%, astfel că potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001 se impune retrocedarea clădirii spital, cu obligaţia instituită de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Nu poate fi primită apărarea pârâtului, în sensul că în aria desfăşurată a corpurilor noi adăugate, sanatoriului, trebuia inclusă şi suprafaţa policlinicii. Policlinica reprezintă o construcţie cu totul nouă, cu parter plus 6 nivele, cu intrare separată, care nu poate fi considerată în niciun caz doar corp nou adăugat celui al sanatoriului, construcţia fiind distinctă de acesta şi unită cu sanatoriul numai printr-o pasarelă la nivelul etajului I.

Construcţia menţionată în procesul-verbal de predare din anul 1948 ca având destinaţia de „dependinţă", construită din cărămidă acoperită cu tablă „complet deteriorată", nu se mai regăseşte în prezent pe terenul preluat, în locul său fiind edificată o altă construcţie, astfel încât pentru această construcţie, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. b) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a impus şi restituirea suprafeţei de teren pe care este amplasată construcţia spitalului, respectiv 983,33 mp, reprezentând amprenta la sol a clădirii, conform schiţei anexe la raportul de expertiză, coroborată cu schiţa anexă la protocolul de predare-primire încheiat între CNCF "CFR" SA - Regionala CFR Craiova, anexa la inventarul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al statului.

Pentru diferenţa de teren, nu se poate dispune restituirea în natură, întrucât aceasta constituie în prezent curtea interioară a spitalului, dar şi a policlinicii, este ocupată parţial de construcţii autorizate edificate ulterior, poziţionate în zone şi pe laturi diferite ale terenului - bloc alimentar, staţie oxigen, morgă, laborator patologic, depozit, garaje - şi asigură accesul la aceste construcţii.

Drept urmare, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru diferenţa de teren ce nu se restituie în natură, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent.

Cât priveşte întinderea terenului preluat de la autorul reclamanţilor, în niciunul din actele doveditoare ale dreptului de proprietate depuse la dosar nu este menţionată o suprafaţă de teren mai mare decât cea de 3 240 mp, înscrisă în procesul-verbal de predare-primire din 24 decembrie 1948. În ordonanţa de adjudecare din 31 iulie 1936, terenul este menţionat ca având suprafaţa de 2 940 mp.

Prin decizia civilă nr. 327 din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, a respins acţiunea reclamanţilor, a respins apelul reclamanţilor, ca nefondat.

Curtea a reţinut că, prin restituirea în natură a construcţiei spital, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nu se pot restitui în natură construcţiile cărora le-au fost adăugate noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează 100% din aria desfăşurată iniţial.

Dispoziţiile art. 19 alin. (2) din lege prevăd că nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzute la alin. (1) acea construcţie căreia i-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a suprafeţei preluate, astfel că se restituie în natură foştilor proprietari suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii imobilului la stat.

Din analiza coroborată a celor trei expertize efectuate la tribunal şi a actelor de la data preluării, s-a constatat că sanatoriul era o construcţie cu parter, pivniţă şi o mansardă sau etaj. Primul expert a reţinut că parterul avea suprafaţa de 774 mp, pivniţa avea suprafaţa de 117 mp şi mansarda avea 293 mp, în total suprafaţa desfăşurată iniţială fiind de 1184 mp. Al doilea expert a concluzionat că suprafaţa totală desfăşurată a clădirii era de 1662 mp, deoarece parterul avea 774 mp, pivniţa avea 117 mp şi etajul 771 mp. Cel de-al treilea expert a reţinut o suprafaţă desfăşurată iniţială de 1153 mp (127 mp pivniţa, 751 mp parterul şi 274 mp etajul). Concluziile sale sunt conforme cu cele expuse în expertiza extrajudiciară depusă la filele 2 şi urm. din volumul II al dosarului tribunalului.

Din analiza comparativă a lucrărilor s-a reţinut o suprafaţă desfăşurată iniţială a clădirii cuprinsă între 1153 mp şi 1184 mp.

La clădirea iniţială s-au executat lucrări de adăugire a unor noi corpuri şi de extindere a celor existente, experţii stabilind că lucrările au constat în: refacerea subsolului (pivniţa având în prezent 104 mp, potrivit primului şi celui de-al doilea expert, şi 93 mp, potrivit expertului S.); construirea unui corp la nord, cu parter şi etaj (care are în prezent 376 mp, potrivit primelor două expertize şi 367 mp, potrivit celui de-al treilea expert); construirea unui etaj peste clădirea fostului sanatoriu, cu o suprafaţă de 458 mp, potrivit celui de-al treilea expert şi 481 mp, potrivit măsurătorilor primului expert; edificarea unor construcţii noi, lipite de spital, cu destinaţia de grup electrogen cu suprafaţa de 20,56 mp şi tomograf cu suprafaţa de 40 mp. Alăturat spitalului a fost edificată o clădire pentru policlinică, având 6 etaje.

Astfel, suprafaţa actuală desfăşurată a spitalului este cuprinsă între 1002 mp, cât s-a stabilit prin primul raport de expertiză, şi 978 mp, cât s-a stabilit prin ultima lucrare. Alăturat spitalului şi având legătură directă cu acesta, s-a construit şi un grup alimentar cu suprafaţa de 157 mp. S-a apreciat că această construcţie face parte din spital, cât timp în toate schiţele anexe figurează ca fiind lipită de clădirea principală şi prin destinaţia sa deserveşte indispensabil spitalul. Adăugând suprafaţa grupului alimentar, rezultă o suprafaţă desfăşurată actuală între 1159 mp (măsurătorile primului expert) şi 1136 mp (potrivit măsurătorilor din lucrarea celui de-al treilea expert), ceea ce ar reprezenta o cotă procentuală de 86%.

Tribunalul a făcut o greşită analiză a probelor şi a aplicat greşit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte includerea policlinicii în construcţiile adăugate în raport cu forma iniţială, considerând eronat că aceasta constituie un corp suplimentar cu utilizare independentă de cea a suprafeţei preluate.

Policlinica reprezintă un edificiu cu subsol, parter, 6 etaje, fiind legat de clădirea spitalului printr-o pasarelă şi prin subsol, iar prin adăugarea suprafeţei sale desfăşurate, se depăşeşte procentul de 100% impus de lege şi nu se poate dispune restituirea în natură.

Policlinica nu poate fi considerată construcţie corp suplimentar cu utilizare independentă, întrucât între policlinică şi spital există interdependenţă funcţională, modul de organizare a spitalului şi de desfăşurare a activităţii medicale fiind legat de utilizarea policlinicii pentru internarea bolnavilor şi tratarea lor ulterior externării.

Apărarea reclamanţilor referitoare la independenţa celor două corpuri de clădire datorită sensului diferit al termenilor de spital şi policlinică, nu poate fi argument în respingerea apelului pârâtului, deoarece, dincolo de sensul literar al termenilor, instanţa trebuia să aibă în vedere modul în care sunt construite cele două corpuri, modul în care sunt utilizate, ceea ce constituie un aspect de fapt, diferit de la o speţă la alta.

S-a dovedit că policlinica face parte integrantă din spital din punct de vedere funcţional, că este legată constructiv de clădirea principală şi că este inclusă în structura organizatorică a acestuia, conform organigramei aprobate prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 1520 din 15 decembrie 2008.

Mai mult, în clădirea cu 6 etaje a policlinicii funcţionează anumite cabinete sau structuri care deservesc direct spitalul şi anume: staţia de sterilizare a spitalului, laboratorul de analize medicale, baza de tratament, laboratorul de radiologie, centrala termică, biroul de evidenţă medicală, aparatul administrativ, ceea ce consolidează ideea că policlinica nu funcţionează independent, ci în strânsă legătură cu spitalul.

Ca urmare, incluzând şi clădirea policlinicii în suprafaţa desfăşurată actuală a clădirii ce a fost preluată de la autorul reclamanţilor, s-a constatat că, potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001, nu se poate dispune restituirea în natură, construcţiile adăugate la clădirea iniţială depăşind 100%.

Pentru a respinge apelul reclamanţilor, curtea a reţinut că, la data preluării imobilului, exista pe teren o construcţie anexă cu destinaţia de magazii şi şopron de trăsuri, în suprafaţă de 360 mp, aflată în stare avansată de degradare, care a fost demolată. Pe locul acesteia s-a edificat în baza unei autorizaţii de construire din anul 1967 o construcţie cu suprafaţa de 273,40 mp, cu destinaţia de magazie, laborator anatomie, laborator patologie, radiologie.

Critica apelanţilor-reclamanţi în sensul că această construcţie s-a edificat cu materiale rezultate din demolarea vechilor magazii, ceea ce ar impune restituirea, a fost considerată nefondată. Din raportul expertului S. a rezultat că actuala construcţie are structura şi fundaţii de beton, zidărie din cărămidă, tavan din beton armat, şarpantă şi grinzi de lemn, învelitoare din tablă, tâmplărie din lemn, metal şi PVC, instalaţii electrice, apă, canal, gaze şi încălzire centrală. Mai mult, în procesul-verbal din 24 decembrie 1948 se identifică dependinţa ca fiind clădire din cărămidă acoperită cu tablă, complet deteriorată.

În condiţiile în care actuala construcţie a fost edificată la circa 20 ani de la data preluării, când clădirea existentă atunci era complet deteriorată şi faţă de materialele din care este executată, este evident că nu se putea recupera din demolări beton pentru fundaţii şi structură, beton armat pentru tavan, grinzi din lemn şi alte materiale. Aşadar, actuala anexă reprezintă o construcţie nouă, diferită de cea demolată, caz în care nu se poate dispune restituirea în natură către proprietari, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 fiind corect aplicate de tribunal.

Au fost considerate nefondate criticile referitoare la întinderea suprafeţei de teren ce se impunea a se restitui. Cum soluţia primei instanţe de restituire în natură a construcţiei spitalului a fost schimbată, iar întregul teren este ocupat de construcţii şi de căi de acces către acestea, fiind necesar bunei funcţionări a instituţiei, restituirea în natură nu poate fi dispusă în raport de prevederile din Legea nr. 10/2001, deoarece terenul solicitat nu este liber.

Acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 3240 mp este în concordanţă cu actele depuse la dosar.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea din actele normative sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

În speţă, în procesul-verbal de predare-primire din 24 decembrie 1948, este înscrisă aceeaşi suprafaţă de 3240 mp, iar din ordonanţa de adjudecare din 31 iulie 1936, care constituie titlul autorului pentru teren, a rezultat o suprafaţă de 2940 mp.

Susţinerea apelanţilor-reclamanţi în sensul că actuala amplasare a terenului nu a suferit modificări în timp, ceea ce ar crea o prezumţie de proprietate asupra întregii suprafeţe, nu este în spiritul dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, cât timp nici din actele de proprietate şi nici din anul de preluare nu rezultă că autorul a avut suprafaţa solicitată de apelanţi.

Prin decizia civilă nr. 1472 din 18 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut că restituirea în natură a clădirii spital face parte din obiectul cererii de chemare în judecată, aşa încât, având în vedere şi această pretenţie la pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii reclamanţilor, instanţa de apel a respectat limitele cererii deduse judecăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Pentru a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu, instanţa era obligată, în raport de prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, să stabilească dacă acest imobil a suferit adăugiri (pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială), care este natura acestora (noi corpuri sau corpuri suplimentare de sine stătătoare) şi procentul cu care eventualele corpuri noi adăugate depăşesc suprafaţa desfăşurată iniţial.

S-a reţinut, pentru determinarea câmpului de aplicare a art. 19 alin. (1) că se impune corelarea acestui text cu norma de la alin. (2), care prevede că, în situaţia imobilelor-construcţii cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie, în natură, suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului.

Instanţa de apel a reţinut, pe baza rapoartelor de expertiză că, la clădirea iniţială, s-au executat lucrări de adăugire a unor noi corpuri şi de extindere a celor existente, constând în: refacerea subsolului; construirea unui corp la nord, cu parter şi etaj; construirea unui etaj peste clădirea fostului sanatoriu; edificarea unor construcţii noi, lipite de spital, cu destinaţia grup electrogen şi tomograf; edificarea, alăturat spitalului, a unei clădiri cu destinaţia de policlinică, având 6 etaje.

Referitor la policlinică, s-a reţinut că aceasta nu constituie corp suplimentar de sine stătător în înţelesul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci ea trebuie inclusă în construcţiile adăugate în raport cu forma iniţială a clădirii preluate, deoarece între cele două corpuri de clădire există interdependenţă constructivă, policlinica fiind legată de clădirea spitalului "printr-o pasarelă şi prin subsol", precum şi interdependenţă funcţională.

Existenţa subsolului comun al celor două corpuri de clădire (cel iniţial, cu destinaţia de spital şi cel nou, cu destinaţia de policlinică) nu a fost, însă, justificată de instanţa de apel cu trimitere la probele administrate şi nici nu rezultă din expertizele efectuate în cauză.

Or, este esenţial de ştiut dacă cele două corpuri în discuţie au subsol comun, pentru că un atare element constructiv este de natură a face diferenţa dintre corpuri noi adăugate, în sensul art. 19 alin. (1) şi corpuri suplimentare de sine stătătoare, în sensul art. 19 alin. (2), indicând posibilitatea ca cele două corpuri să fie edificate pe o fundaţie comună, ceea ce ar înlătura orice dubiu cu privire la existenţa unei singure construcţii.

Cu ocazia rejudecării, s-a dispus a se lămuri situaţia de fapt referitoare la interdependenţa constructivă dintre policlinica şi spital, mai exact care sunt elementele de legătură constructivă dintre policlinica şi clădirea-spital, dacă policlinica este legată de clădirea spitalului şi prin subsol, respectiv dacă cele două corpuri de construcţii au fundaţie comună.

S-a dispus a se proceda la completarea probatoriului prin efectuarea unui supliment de expertiză sau a unei noi expertize tehnice construcţii, care să aibă în vedere toate înscrisurile probatorii administrare de părţi în legătură cu edificarea policlinicii, inclusiv autorizaţia pentru executare lucrări nr. 46 din 20 februarie 1976 şi memoriul tehnic justificativ pentru lucrările de organizare şantier pentru investiţiile Policlinica şi Staţionar Craiova.

În funcţie de situaţia de fapt stabilită, instanţa de trimitere urmează a aprecia asupra legalităţii sentinţei de fond, din perspectiva dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, identificând care dintre alin. (1) şi (2) ale acestui text legal este aplicabil speţei, sens în care va avea în vedere şi explicitarea conţinutului acestora de la pct. 19.1 şi pct. 19.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

În măsura în care se va reţine şi o interdependenţă funcţională între cele două corpuri de clădire, instanţa de trimitere va trebui să explice relevanţa acesteia în delimitarea ipotezelor pe care le reglementează alin. (1) şi (2) din art. 19 al Legii nr. 10/2001, prin raportare la prevederile acestor alineate, dar şi la prevederile pct. 19.1 şi pct. 19.2 din Normele de aplicare unitară a legii.

Prin decizia civilă nr. 358 din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa, în sensul că, a respins acţiunea reclamanţilor, a respins apelul reclamanţilor B.M.M., P.M., S.G.D., respectiv reclamanţilor moştenitori B.T., P.G.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Din concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în completare, necontestate, a rezultat că policlinica şi corpul de sud al spitalului sunt independente din punct de vedere constructiv, neavând fundaţie comună, între cele două clădiri existând doar rosturi de tasare şi dilatare.

Este evident că existenţa unei fundaţii comune poate fi pusă în discuţie doar în ipoteza în care au fost edificate corpuri noi de clădire pe verticală, nu şi în situaţia în care acestea s-au adăugat pe orizontală, ulterior preluării abuzive.

Cu privire la caracterul de corpuri suplimentare de sine stătătoare, această noţiune se analizează în raport de posibilitatea utilizării funcţionale independente faţă de construcţia iniţială.

În cauză, între policlinică şi spital există interdependenţă funcţională, ambulatoriul de specialitate făcând parte integrantă din spital, aspect evidenţiat inclusiv de organigrama aprobată prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 1520 din 15 decembrie 2008, cele două corpuri de clădire fiind legate din punct de vedere constructiv, prin pasarelă şi prin subsol.

În plus, în clădirea cu 6 etaje a policlinicii funcţionează cabinete sau structuri care deservesc direct spitalul: staţia de sterilizare, laboratorul de analize medicale, baza de tratament, laboratorul de radiologie, centrala termică, biroul de evidenţă medicală,şi aparatul administrativ, ceea ce înseamnă că policlinica face parte integrantă din spital, şi nu are o funcţionare independentă.

Curtea a apreciat, astfel că policlinica nu reprezintă un corp suplimentar de sine stătător, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, şi ca atare, foştii proprietari nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a construcţiei deţinută în proprietate la data preluării de către stat, întrucât dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente.

Ulterior preluării abuzive a bunului imobil din patrimoniul autorului reclamanţilor, cu destinaţia de sanatoriu, compus din parter, pivniţă şi etaj, au fost edificate adăugiri de noi corpuri şi extinderi a celor existente, constând în: refacerea subsolului, construirea unui corp de nord, compus din parter şi etaj; construirea unui etaj peste clădirea fostului sanatoriu; edificarea unor construcţii noi cu destinaţia de grup electrogen şi tomograf; edificarea unei clădiri cu destinaţia de policlinică, având 6 etaje; construirea unui grup alimentar, lipit de clădirea principală. Experţii desemnaţi în fazele procesuale anterioare au concluzionat, în sensul că aria însumată a tuturor acestor construcţii edificate ulterior preluării abuzive depăşeşte 100/% din suprafaţa desfăşurată iniţial.

Având în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost explicitate prin Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora nu se pot restitui în natură acele construcţii cărora, prin transformările survenite, în raport cu forma iniţială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă 100% raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării, reclamanţii sunt exceptaţi de la restituirea în natură, fiind îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ce priveşte anexa edificată pe o suprafaţă de tren de 360 mp, care, anterior trecerii în proprietatea statului, avea destinaţia de magazie şi şopron de trăsuri, reconstruită în anul 1967, cu destinaţia actuală de magazie, laborator anatomie, laborator patologie şi radiologie, faţă de concluziile raportului de expertiză întocmit de exp. tehnic S., rezultă că aceasta reprezintă o construcţie nouă, diferită total de cea demolată, aspect care o exclude de la restituirea în natură, potrivit art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Susţinerea apelanţilor-reclamanţi, potrivit căreia noua construcţie s-ar fi edificat prin folosirea materialelor recuperate din vechea construcţie, nu poate fi primită, având în vedere starea avansată de degradare a acesteia, menţionată în procesul-verbal de preluare din 2 noiembrie 1948.

Întinderea suprafeţei de teren preluată de la autorul reclamanţilor a fost reţinută corect ca fiind de 3240 mp. Această concluzie este concordantă cu menţiunile din procesul verbal de predare-primire din 24 decembrie 1948, iar reclamanţii, cărora le revenea sarcina unei eventuale probe contrare, nu au produs dovezi în sensul celor susţinute prin motivele de apel.

Faptul că, în prezent, expertul a identificat o suprafaţă mai mare, de 4225 mp, ca făcând parte din incinta spitalului, nu poate justifica acordarea de măsuri reparatorii în raport cu actuala întindere a terenului, fiind verosimilă ideea că limitele proprietăţii au suferit modificări în timp.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 24 alin. (1) din legea specială, potrivit cărora, în absenţa oricăror probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau aceasta a fost pusă în executare.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat cerere de recurs la data de 16 decembrie 2011, reclamanţii B.M.M., P.M., S.G.D., P.G. şi B.T. - decedat, continuat de moştenitorul său B.G.A., prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut - art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - s-a susţinut pe acest temei încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este cel care stabileşte limitele judecaţii.

Prin art. 129 alin. (6) C. proc. civ. se statuează că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecaţii.

La termenul de judecata din 02 februarie 2009, reclamanţii au înţeles să-şi restrângă acţiunea şi să renunţe la cererea de restituire în natura a suprafeţei de teren de 703.62 mp si a construcţiilor aferente acestei suprafeţe, respectiv policlinica, bloc alimentar, morga/staţie oxigen, grup electrogen şi tomograf, considerând ca aceste construcţii au fost edificate de pârât, cu obţinerea tuturor autorizaţiilor impuse de lege.

Total suprafaţa construcţii desfăşurate, 3.656,64 mp, pentru care nu au mai solicitat retrocedarea in natura.

În contextul in care reclamanţii au înţeles sa renunţe la cererea de restituire în natura a acestei suprafeţe de teren şi a construcţiilor aferente acestei suprafeţe iar apelul intimatei vizează numai aceasta clădire, instanţa de apel a încălcat, prin soluţia pronunţata, principiul disponibilităţii.

Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanţa de apel a soluţionat cauza ignorând însăşi esenţa Legii nr. 247/2005 şi a Legii nr. 10/2001, caracterul sacru si intangibil al dreptului de proprietate şi principiul de baza al legii de retrocedare, restituirea in natura a imobilelor.

Instanţa de apel a aplicat în mod incorect dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi le-a dat acestora o interpretare proprie, ignorând un aspect de esenţa şi anume principiul interpretării legii in spiritul şi in litera sa.

Este incorecta afirmaţia instanţei de apel, potrivit căreia experţii desemnaţi în fazele procesuale anterioare au concluzionat în sensul ca aria însumata a tuturor acestor construcţii edificate ulterior preluării abuzive depăşeşte 100% din suprafaţa desfăşurată iniţial. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a consemnat în Decizia nr. 1472 din 18 februarie 2011 că toate cele trei expertize de specialitate efectuate de experţii au concluzionat ca suprafeţele adăugate pe verticala şi orizontala la clădirea fostului sanatoriu nu depăşesc 100% din aria desfăşurata la acesta la data naţionalizării, astfel ca, potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001 se impune retrocedarea clădirii spital, cu obligaţia instituita de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Iniţial, instanţa de apel adaugă si clădirea policlinicii la suprafaţa desfăşurată actuală a clădirii si constată că nu se poate dispune restituirea în natură, construcţiile adăugate la clădirea iniţială depăşind 100%. Nu se arată în baza cărui probatoriu instanţa a ajuns la aceasta concluzie şi ce relevanta mai aveau expertizele existente la dosar şi necontestate in apel de către intimata. Procentul reprezentând corpuri adăugate pe orizontala sau pe verticala la clădirea sanatoriului nu pot fi în cel mai rău caz decât media de suprafeţe nou adăugate, stabilita de cele trei expertize, adică 63,20%.

Reparaţia capitală la sanatoriu nu se circumscrie ipotezei prevăzute la art. 19.1 din Legea nr. 10/2001, respectiv adăugări de corpuri noi pe orizontala sau verticala. De asemenea, conform aceluiaşi art. 19.2. nu se circumscriu ipotezei prevăzute de 19.1 corpurile suplimentare cu utilizare independenta.

Normelor la Legea nr. 10/2001, publicate M.O nr. 324 din 14 mai 2003, cu privire la teren, instituie în favoarea proprietarilor prezumţia de preluare abuziva în cazul in care imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului, după data invocată ca fiind data preluării bunului, fără însă sa existe acte doveditoare de preluare.

În conformitate cu înscrisurile şi cu rezultatele tuturor experţilor terenul descris în Ordonanţa din 1936 şi suprafaţa de teren actual ocupata de Spitalul Clinic CF Craiova se suprapun. În conformitate cu schiţa obţinută de la Arhivele Primăriei Craiova, rezultă că proprietatea şi-a păstrat limitele istorice.

Recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei si cu privire la căile de acces şi servituţile de trecere, in raport cu prevederile Legii nr. 10/2001, precum si cu prevederile art. 755 si urm. C. civ.

Cercetarea la fata locului din data de 26 martie 2009 a evidenţiat faptul ca Policlinica şi Sanatoriul au intrări complet separate, direct din str. Ştirbei Voda, dublate de o cale de rulare auto. În plus, policlinica dispune de o ieşire suplimentară, dependentă la curtea interioara a Spitalului şi la clădirile accesorii. Terenul nu este afectat de servituţi legale sau amenajări de utilitate publică, aşa cum sunt ele descrise de art. 10.1. şi 10.3. din Normele metodologice la Legea nr. 10/2001.

În cauză, nu se pune problema unor servituţi legale, ci a unei servituţi de trecere, neprevăzută de Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, ca impediment la retrocedare.

Au invocat nelegalitatea deciziei şi cu privire la imobilul având destinaţia dependinţa în raport cu prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001. În mod greşit, instanţele anterioare au considerat ca pentru imobilul având destinaţia de "dependinţa" nu s-a făcut dovada susţinerilor, în sensul ca noul corp de clădire amplasat pe locul fostei "dependinţe", demolată ulterior preluării abuzive, ar fi fost construit cu materiale recuperate de la construcţia veche.

În realitate, construcţia clădire anexa care includea spălătorie, arhiva, garaj, autoambulanțe depozit de utilaj a fost reconstruita pe vechiul amplasament, pe acelaşi amplasament, prin recuperări de materiale. În susţinerea argumentelor sunt chiar înscrisuri depuse chiar de parată, memoriul general din 22 iulie 2967 si procesul-verbal din 09 septembrie 1980.

Recursul este nefondat.

Instanţa nu a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut şi pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat deja această chestiune, sub puterea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., reţinând în cuprinsul deciziei de casare că restituirea în natură a clădirii spital face parte din obiectul cererii de chemare în judecată, aşa încât, având în vedere şi această pretenţie la pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a respectat limitele cererii deduse judecăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Faptul că recurenţii-reclamanţi au renunţat la cererea de restituire în natură a policlinicii, prin precizarea de acţiune făcută la data de 02 februarie 2009, nu a împiedicat instanţa să reţină, sub motiv că şi-ar depăşi limitele investirii, faptul că şi policlinica constituie un corp adăugat clădirii iniţiale, care face corp comun cu aceasta şi care trebuie luat în calcul la stabilirea procentului ce depăşeşte aria desfăşurată iniţial.

Instanţa supremă a statuat totodată că, pentru a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură a imobilului preluat de stat de la autorii reclamanţilor, instanţa era obligată, în raport de prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, să stabilească dacă acest imobil a suferit adăugiri (pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială), care este natura acestora (noi corpuri sau corpuri suplimentare de sine stătătoare) şi procentul cu care eventualele corpuri noi adăugate depăşesc suprafaţa desfăşurată iniţial.

Pentru situaţia imobilelor-construcţii cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie, în natură, suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului.

Pentru aceasta, în mod explicit, în vederea determinării corecte a formei de reparaţie cuvenite reclamanţilor, s-a cerut instanţei de fond să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă imobilul-construcţie preluat de stat de la autorii reclamanţilor a suferit ulterior modificări, respectiv dacă i-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau pe verticală, în raport de forma iniţială, corpuri noi şi dacă acestea reprezintă sau nu corpuri suplimentare de sine stătătoare, iar în măsura în care nu sunt de sine stătătoare, care este procentul reprezentând aria lor desfăşurată, raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării.

Din concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în completare, necontestate, respectiv înscrisurile administrate în cauză, s-a stabilit, pe de o parte, că policlinica şi corpul de sud al spitalului sunt independente din punct de vedere constructiv, neavând fundaţie comună, şi, pe de altă parte, că noţiunea de corpuri suplimentare de sine stătătoare se analizează în raport de posibilitatea utilizării funcţionale independente faţă de construcţia iniţială.

S-a constatat astfel că între policlinică şi spital există interdependenţă funcţională, ambulatoriul de specialitate făcând parte integrantă din spital, aspect evidenţiat de organigrama aprobată prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 1520 din 15 decembrie 2008. În plus, în clădirea cu 6 etaje a policlinicii funcţionează cabinete sau structuri care deservesc direct spitalul: staţia de sterilizare, laboratorul de analize medicale, baza de tratament, laboratorul de radiologie, centrala termică, biroul de evidenţă medicală,şi aparatul administrativ, ceea ce înseamnă că policlinica face parte integrantă din spital, şi nu are o funcţionare independentă.

În raport de situaţia de fapt, pe deplin stabilită în cauză, s-a apreciat corect că policlinica nu reprezintă un corp suplimentar de sine stătător, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, şi ca atare, recurenţii-reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a construcţiei deţinută în proprietate la data preluării de către stat, întrucât dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente.

S-a stabilit totodată că ulterior preluării abuzive a bunului imobil din patrimoniul autorului reclamanţilor, cu destinaţia de sanatoriu, au fost edificate adăugiri de noi corpuri şi extinderi a celor existente - constând în refacerea subsolului, construirea unui corp de nord, compus din parter şi etaj; construirea unui etaj peste clădirea fostului sanatoriu; edificarea unor construcţii noi cu destinaţia de grup electrogen şi tomograf; edificarea unei clădiri cu destinaţia de policlinică, având 6 etaje; construirea unui grup alimentar, lipit de clădirea principală - aria însumată a tuturor acestor construcţii depăşind 100 % din suprafaţa desfăşurată iniţial.

S-au avut în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost explicitate prin Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora nu se pot restitui în natură acele construcţii cărora, prin transformările survenite, în raport cu forma iniţială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă 100% raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării, ceea ce înseamnă că recurenţii-reclamanţi sunt exceptaţi de la restituirea în natură, fiind îndreptăţiţi la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cât timp situaţia cauzei pendinte se suprapune uneia din ipotezele prescrise de Legea nr. 10/2001, pentru care s-a şi stabilit o soluţie legală expresă, nu se mai poate susţine că instanţa de apel ar fi soluţionat cauza ignorând însăşi esenţa Legii nr. 247/2005 şi a Legii nr. 10/2001, dar şi caracterul sacru si intangibil al dreptului de proprietate şi principiul de baza al legii de retrocedare, restituirea in natura a imobilelor.

Este corecta afirmaţia instanţei de apel, potrivit căreia experţii desemnaţi în fazele procesuale anterioare au concluzionat în sensul ca aria însumata a tuturor construcţiilor edificate ulterior preluării abuzive depăşeşte 100% din suprafaţa desfăşurată iniţial, întrucât instanţa a adăugat si clădirea policlinicii la suprafaţa desfăşurată actuală a clădirii si a constatat corect că nu se poate dispune restituirea în natură, construcţiile adăugate la clădirea iniţială depăşind 100%.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat interpretarea greşită a probelor administrate pe aspectul stabilirii întinderii suprafeţei de teren preluată de către stat de la autorii lor şi a construcţiilor adăugate clădirii preluate, cu consecinţe în planul determinării procentului cu care acestea depăşesc aria desfăşurată iniţial.

Trebuie precizat încă o dată că interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8) şi nici a altuia dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. Aceasta deoarece, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunţarea deciziei atacate.

Prin urmare, se impune ca încă o dată să se precizeze expres că toate criticile prin care recurenţii aduc în discuţie probele administrate, tinzând la reaprecierea acestora în vederea determinării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, nu mai pot fi cercetate în recurs.

Criticile referitoare la întinderea suprafeţei de teren preluată de la autorul reclamanţilor nu pot fi primite, cât timp, pe de o parte, suprafaţa reţinută de 3240 mp este concordantă cu menţiunile din procesul verbal de predare-primire din 24 decembrie 1948, iar, pe de altă parte, reclamanţii, cărora le revenea sarcina unei eventuale probe contrare, nu au produs dovezi în sensul celor susţinute prin motivele de recurs.

Faptul că, în prezent, expertul a identificat o suprafaţă mai mare, de 4225 mp, ca făcând parte din incinta spitalului, nu poate justifica acordarea de măsuri reparatorii în raport cu actuala întindere a terenului, fiind verosimilă ideea că limitele proprietăţii au suferit modificări în timp.

În mod corect, sub acest aspect au fost avute în vedere dispoziţiile art. 24 alin. (1) din legea specială, potrivit cărora, în absenţa oricăror probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau aceasta a fost pusă în executare.

Prezumţia de proprietate instituită de lege priveşte suprafeţele din actele de preluare, în absenţa unor probe contrarii, iar nu situaţia de fapt a imobilului existentă în prezent, cum susţin recurenţii-reclamanţi.

Nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate a deciziei cu privire la anexa edificată pe o suprafaţă de teren de 360 mp, care, anterior trecerii în proprietatea statului, avea destinaţia de magazie şi şopron de trăsuri, reconstruită în anul 1967, cu destinaţia actuală de magazie, laborator anatomie, laborator patologie şi radiologie, faţă de situaţia de fapt pe deplin stabilită de instanţa anterioară - aceasta reprezintă o construcţie nouă, diferită total de cea demolată - respectiv dispoziţiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Cum soluţia primei instanţe de restituire în natură a construcţiei spitalului a fost schimbată, iar întregul teren este ocupat de construcţii şi de căi de acces către acestea, fiind necesar bunei funcţionări a instituţiei, restituirea în natură nu poate fi dispusă în raport de prevederile din Legea nr. 10/2001, deoarece terenul solicitat nu este liber.

Este motivul pentru care nu sunt întemeiate criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la servituţile de trecere şi la semnificaţia lor la stabilirea modalităţii concrete de restabilire a situaţiei anterioare pentru foştii proprietari sau moştenitorii acestora, în privinţa terenului în litigiu.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.M.M., P.M., S.G.D., P.G. şi B.T. - decedat, continuat de moştenitorul său B.G.A. împotriva deciziei nr. 358 din 15 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova - Secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1041/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1046/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1005/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 1041/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1046/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1051/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1094/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs