ICCJ. Decizia nr. 1051/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1051/2013
Dosar nr. 5395/1/2012
Şedinţa publică din 28 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la data de 18 noiembrie 2003, contestatorii G.I.A. şi G.M., în contradictoriu cu SC A. SA Găeşti şi Agenţia Domeniilor Statului, au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 97 din 29 septembrie 2003, solicitând anularea acesteia, obligarea pârâtei SC A. SA Găeşti la restituirea în natură a imobilului situat în comuna Morteni, judeţ Dâmboviţa; în subsidiar, obligarea pârâtelor să emită decizie care să cuprindă oferta de măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma titlurilor de valoare nominală folosite în procesul de privatizare.
Prin sentinţa civilă nr. 278 din 23 februarie 2005, Tribunalul Dâmboviţa a admis contestaţia, a anulat decizia nr. 97 din 29 septembrie 2003 a pârâtei SC A. SA Găeşti, a obligat pârâta să restituie în natură imobilele - construcţii, respectiv clădirea administrativă, formată din 2 apartamente a câte 4 camere fiecare, anexă, magazie de cereale şi fostul grajd, actualmente magazie, conform raportului de expertiză întocmit de expert G.F., şi suprafaţa de 5000 mp curţi-construcţii, conform raportului de expertiză întocmit de expert A.E.G., a respins contestaţia faţă de pârâta Agenţia Domeniilor Statului.
În fapt, s-a reţinut că imobilele în litigiu au fost preluate, cu titlu, în baza Decretului nr. 83/1949, acestea intrând ulterior, în parte, în patrimoniul pârâtei.
Astfel, s-a apreciat că este întemeiată contestaţia, cu privire la acele imobile care au rămas în patrimoniul SC A. SA Găeşti. Celelalte construcţii aflate în incinta societăţii, identificate în raportul de expertiză, au fost edificate după preluarea imobilelor, o parte din aceste active fiind înstrăinate, prin licitaţie publică, şi adjudecate de terţe persoane.
Prin decizia civilă nr. 18 din 06 februarie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, a constatat că apelanţii - contestatori au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele construcţii, grajd de porci şi remiză, care nu se mai regăsesc în natură, şi pentru suprafaţa de 17.772 mp teren, care a fost licitată numitului D.G., urmând ca restituirea în natură să se dispună doar pentru suprafaţa de 56.556 mp, conform expertizei M.E. efectuată în apel, pe lângă cei 5.000 mp restituiţi în natură de prima instanţă, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, ţinând cont şi de faptul neagravării situaţiei în propria cale de atac.
S-au avut în vedere dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pe temeiul cărora urmează să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, acest act normativ acoperind prin domeniul său de reglementare şi terenurile din intravilanul localităţilor care până la intrarea în vigoare a legii nu au fost restituite persoanelor îndreptăţite.
Referitor la terenul în suprafaţă de 79328 mp, menţionat în adresa nr. 2672/2003 a Primăriei comunei Morteni, s-a reţinut că o parte din acesta a fost licitat şi intabulat de D.G., motiv pentru care urmează să se restituie în natură doar suprafaţa de 56556 mp, pentru diferenţa de 17772 mp, apelanţii urmând să primească despăgubiri prin echivalent.
Prin decizia civilă nr. 773 din 29 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul Agenţiei Domeniilor Statului, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Potrivit art. 315 C. proc. civ., instanţa de recurs a stabilit ca instanţa să determine persoana căreia îi incumbă obligaţia de restituire în natură sau prin echivalent, ţinând seama de regimul juridic al imobilelor în litigiu şi de legile de reparaţie incidente în cauză.
Prin decizia civilă nr. 324 din 28 iunie 2007, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul contestatorilor, a schimbat în parte sentinţa, a obligat SC A. SA Găeşti, prin lichidator, la achitarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilele-construcţii grajd pentru porci şi remisă, conform expertizei N.R., şi pentru suprafaţa de teren de 17.772 mp, conform expertizei M.E., şi la restituirea în natură a suprafeţei de 56.556 mp teren, conform expertizei M.E., a respins acţiunea faţă de intimata Administraţia Domeniilor Statului, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Prima instanţa nu a analizat toate actele de la dosar, respectiv adresa nr. 2672/2003 a Primăriei Comunei Morteni, din care rezultă că, în intravilanul comunei, figurează înscrisă numai suprafaţa de 79.328 mp, cu diferite categorii de folosinţă, unitatea deţinătoare fiind SC A. SA Găeşti.
Raportul de expertiză întocmit de expert M.E., necontestat de pârâţi, a identificat ca fiind deţinută de pârâta SC A. SA Găeşti, societate în faliment, suprafaţa de 79323 mp, din terenul preluat de la familia G. şi C., situat în intravilanul localităţii, cu diverse categorii de folosinţă, şi care poate fi restituită în natură.
Terenul extravilan nu a mai făcut obiectul contestaţiei, el fiind deja restituit în baza Legii nr. 18/1991, conform proceselor-verbale de punere în posesie din data de 17 octombrie 2006.
În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 8.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Pentru imobilele-construcţii demolate, potrivit titlului VII din Legea nr. 247/2005 care modifică şi completează Legea nr. 10/2001, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Referitor la terenul în suprafaţă de 79.328 mp - atestat de adresa nr. 2672/2003 a Primăriei comunei Morteni, respectiv expertiza efectuată în apel de către expert M.E. - s-a reţinut că suprafaţa de 17.772 mp a fost licitată de D.G., fiind deja intabulată în cartea funciară, motiv pentru care s-a dispus restituirea în natură doar a suprafeţei de 56.556 mp, pe lângă suprafaţa deja restituită de instanţa de fond, anume 5.000 mp. Pentru suprafaţa de teren de 17.772 mp, apelanţii-reclamanţi urmează să primească despăgubiri prin echivalent.
Deşi apelanţii au solicitat restituirea întregii suprafeţe de teren de 79.328 mp, aceştia nu au înţeles să formuleze recurs împotriva deciziei date în apel, în prima fază procesuală, prin care li s-a reconstituit în natură doar suprafaţa de 56.556 mp teren, astfel încât a acorda mai mult cu ocazia rejudecării apelului, ar însemna agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, situaţie incompatibilă cu dispoziţiile procesuale în materie civilă.
În cauză, s-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit rapoartelor de expertiză, suprafaţa de teren ce poate fi restituită în natură este de 56.556 mp, teren intravilan, identificat conform expertizei M.E., şi suprafaţa de 5.000 mp teren curţi-construcţii, identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert A.E.G. (restituită deja în natură prin sentinţa primei instanţe).
Această suprafaţă de teren nu aparţine Agenţiei Domeniilor Statului, ci unităţii deţinătoare, respectiv pârâtei SC A. SA Găeşti, astfel cum rezultă din rapoartele de expertiză întocmite în cauză. Chiar dacă societatea-pârâtă se află în lichidare, aceasta nu înseamnă că terenul aflat în proprietatea sa a trecut în proprietatea Agenţiei Domeniilor Statului, din raportul de expertiză întocmit de expert M.E. rezultând că terenul a trecut doar în administrarea acesteia.
Pentru restul suprafeţei de 17.772 mp, s-a apreciat că urmează a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât acest teren nu mai poate fi restituit în natură, el trecând în proprietatea unei alte persoane fizice, D.G., prin licitaţie, fiind intabulat deja în cartea funciară.
Prin decizia civilă nr. 7440 din 26 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei SC A. SA Găeşti, prin lichidator judiciar, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
S-a reţinut, în esenţă, că stabilirea faptelor este atributul instanţelor de fond, respectiv că obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile constituie una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va avea a stabili, motivat în drept şi în fapt, care este natura juridică actuală a imobilelor în litigiu şi care este legea de reparaţie aplicabilă acestora, aspecte în raport de care se poate stabili căreia dintre pârâte îi revine obligaţia de restituire în natură ori de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001.
Referitor la măsurile reparatorii prin echivalent, s-a precizat că acestea se propun de entităţile deţinătoare şi se acordă de stat în cadrul procedurii prevăzută prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În raport de limitele investirii, instanţele aveau a identifica terenurile care au aparţinut autorilor reclamanţilor şi care sunt în litigiu în prezenta cauză, de a verifica dacă pentru acestea s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în baza legilor funciare, reclamanţilor sau altor persoane, şi/sau, după caz, de a clarifica dacă terenurile se află în posesia pârâtelor şi cu ce titluri le deţin, adică de a stabili dacă pârâtele au calitatea de unităţi deţinătoare, în sensul că pot dispune cu privire la aceste terenuri măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Din lucrările dosarului rezultă şi faptul că, reclamanţilor, le-au fost retrocedate anumite terenuri în baza legilor funciare - adeverinţa din 19 februarie 2008 a Primăriei comunei Morteni, potrivit căreia reclamanţilor le-a fost deja reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafaţă de 249,00 ha teren.
Instanţa de apel trebuia să motiveze în baza căror dovezi a statuat că pârâta deţine în proprietate şi suprafaţa de 56.556 mp pe care a fost obligată să o restituie în natură, reclamanţilor, dar şi considerentele de fapt şi de drept pentru care a apreciat că această pârâtă, trebuie să achite, reclamanţilor, măsuri reparatorii prin echivalent pentru celelalte imobile reţinute în dispozitiv.
Prin decizia civilă nr. 207 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, a constatat că apelanţii-reclamanţi mai sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 17.772 mp, identificat prin raportul de expertiză P.I., întocmit în apel, după casare, a respins acţiunea faţă de intimata Administraţia Domeniilor Statului, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Reclamanţii au primit suprafeţele de teren, aşa cum s-a dispus prin hotărârea pronunţată la prima instanţă şi împotriva căreia, în primul ciclu procesual, apelanta a nu a formulat apel sau recurs.
Cât priveşte restul de teren pretins, s-a reţinut că, potrivit actelor depuse şi a menţiunilor făcute de către expert, acesta nu se află în patrimoniul societăţii pârâte, ci eventual în administrarea comunei Morteni.
Prin concluziile scrise, apelanţii-reclamanţi au arătat că înţeleg să nu mai solicite obligarea societăţii intimate la plata despăgubirilor, ci doar la restituirea suprafeţei de 56 ha teren şi 6,5 curţi-construcţii, din care 17.772 mp au fost vânduţi abuziv de către intimată lui D.G.
Prin decizia nr. 578 din 02 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echidistant al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Hotărârea recurată cuprinde şi motive contradictorii, în sensul că s-a reţinut, pe de o parte, cu privire la terenul în suprafaţă de 17772, că ar face parte din suprafaţa de 6,5 ha teren, urmând ca pentru această suprafaţă raporturile juridice să fie reglementate cu Primăria comunei Morteni, iar, pe de altă parte, s-a reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 17772 mp, în contradictoriu cu pârâta SC A. SA Găeşti.
Prin decizia civilă nr. 49 din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I civilă a respins apelul contestatorilor, ca nefondat.
În temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificare, prin care au solicitat restituirea imobilului, construcţii şi teren aferent, reprezentând “Ferma şi plantaţia G.”, menţionându-se în cuprinsul acesteia că imobilul este compus din teren în suprafaţă de 2 ha (aferent construcţiilor existente).
S-a specificat totodată că ferma avea un total de 185 ha, din care 58 ha, arabil şi vie, 125 ha, pădure şi 2 ha curte aferentă construcţiilor.
Ulterior, s-a formulat o altă notificare, nr. 112 din 12 noiembrie 2011, prin care autoarea contestatorilor, C.E.D., a solicitat restituirea imobilului compus din 50 ha teren, cunoscut sub numele “M.V. – C.”, situată pe raza comunei Morteni.
Prin decizia nr. 97 din 25 septembrie 2003, pârâta SC A. SA a respins notificările, pentru următoarea motivaţie: suprafaţa de 183 ha nu face obiectul Legii nr. 10/2001; nu s-a depus schiţa cadastrală şi nici expertiza topometrică; nu s-a dovedit dreptul de proprietate, respectiv că imobilele, grajd, hambar şi siloz nu se află în posesia societăţii, iar imobilul casă nu este evidenţiat în procesul-verbal de preluare din 20 aprilie 1949.
Prin sentinţa civilă nr. 278 din 23 februarie 2005, Tribunalul Dâmboviţa a obligat pârâta să restituie reclamanţilor imobilul clădire administrativă, conform expertizei G.F., şi suprafaţa de 5000 mp curţi-construcţii, potrivit expertizei A.E., motivat de faptul că numai aceste bunuri se aflau în patrimoniul SC A. SA.
În ce priveşte calitatea contestatorilor de persoane îndreptăţite la restituire pentru bunurile ce au făcut obiectul notificărilor nr. 19/2001 şi nr. 112/2002, instanţa a reţinut că s-a probat o atare calitate în persoana acestora. Prin actele de stare civilă şi certificatele de moştenitor depuse la dosarul cauzei, reclamanţii au făcut dovada calităţii de moştenitori de pe urma defuncţilor M.G., D.G. şi C.E.D.
În drept, au fost avute în vedere prevederile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte bunurile pentru care s-au formulat cele două notificări, s-a constatat că pentru suprafaţa de 50 ha, solicitată de către C.E.D., s-a făcut dovada că, la data de 1 martie 1944, aceasta a primit prin donaţie de la fostul său soţ, D.D.G., 50 ha, teren cultură, situat în moşia V., teren care făcea parte dintr-o suprafaţă mai mare de 80 ha pe care donatorul o primise la rândul său, tot cu titlu de donaţie, în anul 1935, de la tatăl său, D.G.
Pentru suprafaţa de 185 de ha teren, menţionată în notificarea nr. 19/2001, ce reprezenta “Ferma şi plantaţia G.”, s-a constatat din adresa nr. 1905/2001 emisă de primăria Morteni că, în perioada 1948-1949, M.G. figura în registrul agricol cu 154 ha teren arabil, iar procesul-verbal din 1949 atestă împrejurarea că s-a preluat de la aceasta, suprafaţă de 155,2 ha teren, reprezentând 119, 75 ha pădure, 22 ha arabil, 0,75 ha grădini de zarzavat, 4 ha plantaţii pomi, 4 ha fâneaţă, 2 ha lucernă şi 2,50 ha vie, plus construcţii.
Terenurile de 50 ha, respectiv 185 ha, solicitate prin notificările nr. 19/2001 şi nr. 112/2002, au făcut obiectul Legii nr. 18/1991, pe parcursul soluţionării prezentei cauze, contestatorilor, le-a fost reconstituit dreptul de proprietate. Astfel, urmare demersurilor efectuate, s-a reconstituit dreptul de proprietate, după cum urmează: 50 ha teren extravilan, pentru D.C., prin titlul de proprietate din 20 martie 2007, 30 ha teren în extravilanul comunei Morteni, pentru D.G., conform titlului de proprietate din 20 august 2007, 50 ha teren intravilan în comuna Morteni, păşune şi arabil, pentru M.G., conform titlului de proprietate din 20 martie 2007 şi 119 ha pădure, pentru M.G., conform titlului de proprietate.
Din cuprinsul acestor acte, rezultă că autorilor contestatorilor li s-a reconstituit suprafaţa de 50 ha pentru E.C. şi 199 ha (119 ha, pădure şi restul, arabil şi păşune) de pe urma defunctei M.G. (169 ha) şi a fiului său, D.G. (30 ha).
Pentru notificarea nr. 112/2002 privind pe D.C., din moment ce s-a probat că suprafaţa de 50 ha, solicitată de aceştia în temeiul Legii nr. 10/2001, i-a fost restituită pe parcursul soluţionării prezentei cauze, conform legilor fondului funciar, este evident că nu se mai justifică acordarea către contestatori a altor măsuri reparatorii, deoarece s-ar ajunge la o dublă dezdăunare a acestora.
Aceeaşi este situaţia şi în privinţa suprafeţei de 185 ha, vizată de prima notificare, reprezentând Ferma şi moşia G. S-a probat că s-a reconstituit familiei G. dreptul de proprietate pentru 119 ha pădure şi 80 ha teren arabil şi păşune în baza Legii fondului funciar.
Pe calea acţiunii de faţă, nu li se mai poate restitui o altă suprafaţă de teren, câtă vreme sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care statuează că nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar, nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Deşi din cuprinsul raportului de expertiză P.M, întocmit în dosarul nr. 4036/38/42/2005 al Curţii de Apel Ploieşti, acesta a concluzionat că reclamanţii mai sunt îndreptăţiţi la 56 ha teren agricol şi 6,5 ha teren curţi construcţii, susţinerile sale nu pot fi primite. Expertul a reţinut că, în anul 1945, M.G. avea 233 ha teren (120 ha pădure şi 113 ha curţi construcţii şi agricol), D.G. avea 30 ha şi D.G. (D.C.E.) 50 ha, iar acestora li s-a reconstituit 249 ha. Chiar dacă în anul 1945, M.G. figura în Registrul Agricol cu 233 ha teren, câtă vreme în perioada 1948-1949, aceasta mai figura doar cu 154 ha teren, respectiv doar suprafaţa de 155,2 ha i-a fost preluată de către stat prin procesul-verbal din 1949, se justifica restituirea numai a acestei suprafeţe, lucru care, de altfel, s-a realizat în procedura legii fondului funciar.
A da curs acestei precizări a expertului, înseamnă a se depăşi cadrul pretenţiilor formulate prin notificarea nr. 19/2001, care s-a limitat doar la suprafaţa de 185 ha teren şi nicidecum la 233 ha teren, urmând a se acorda părţilor ceva ce nu au solicitat şi pentru care nu au urmat procedura legală, lucru care nu este posibil.
Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la aprecierea reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată.
În acest sens, art. 129 alin. (6) C. proc. civ. prevede că în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, neputând depăşi limitele obiectului fixat prin acţiunea introductivă.
Din moment ce prin notificarea nr. 19/2001, contestatorii au susţinut că moşia avea 185 ha teren (pentru care acestora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în procedura fondului funciar, astfel cum s-a expus anterior), este evident că pretenţia lor a vizat doar această suprafaţă şi, în atare context, a da eficienţă precizărilor expertului înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii.
Susţinerile SC A. SA Găieşti, sub acest aspect, sunt întemeiate şi susţinute de probele administrate, astfel încât pentru suprafeţele de 185 ha şi 50 ha ce au făcut obiectul notificării nr. 19/2001 şi nr. 112/2002 nu se mai impune acordarea de măsuri reparatorii.
Referitor la suprafaţa de 2 ha teren, aferentă conacului, şi construcţiile aflate pe acesta, astfel cum s-a expus anterior prin sentinţa primei instanţe, s-a dispus deja restituirea de către SC A. SA Găieşti a 5000 mp teren şi a construcţiilor existente, realizându-se şi predarea acestor bunuri către contestatori, conform procesului-verbal de punere în posesie din 24 martie 2007.
Din fosta moşie G., în proprietatea pârâtei SC A. SA Găieşti, s-a aflat, pe raza comunei Morteni, conform anexei la certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18 decembrie 1997, doar suprafaţa de 22772 mp şi o serie de construcţii. În condiţiile în care deja s-a restituit în natură suprafaţa de 5000 mp, plus construcţiile existente, iar pentru construcţiile demolate, prin cererea expresă depusă la instanţa de apel, în ciclul procesual anterior, contestatorii, conform principiului disponibilităţii, au învederat că nu mai înţeleg să solicite despăgubirile deoarece societatea este în faliment, rămâne în discuţie problema suprafeţei de 17772 mp (22772 mp - 5000 mp).
Cert este că această suprafaţă a fost adjudecată la data de 06 martie 2002, împreună cu construcţiile aflate pe ea, de numitul D.G., care, de altfel, şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra bunurilor respective.
Potrivit art. 516 C. proc. civ. prin actul de adjudecare proprietatea unui imobil care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar, iar acest text determină cu rigoare efectele pe care le produce actul de adjudecare în calitatea sa de titlu de proprietate. În baza actului de adjudecare a avut loc transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu de la societatea pârâtă la D.G., iar ca efect al adjudecării, a operat transferul dreptului de proprietate.
În atare situaţie, respectivul teren nu se mai află în proprietatea SC A. SA Găieşti, actul de adjudecare nu a fost anulat, dobânditorul bunului nu figurează ca parte în dosarul de faţă, iar reclamanţii au menţionat expres atât cu ocazia cuvântului în fond (prin apărătorul acestora) cât şi prin notele scrise că solicită doar restituirea sa în natură.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 02 august 2012, reclamanţii G.I.A. şi G.M., prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa a apreciat în mod eronat situaţia juridică a suprafeţei de teren de 17.772 mp, statuând că aceasta a fost înstrăinată în mod legal către o persoana fizică, D.G., în condiţiile în care s-au încălcat dispoziţiile art. 46 alin. (1) si (4) din Legea nr. 10/2001, ajungându-se la concluzia eronată că recurenţii n-au calitatea de persoane îndreptăţite pentru acordarea de masuri reparatorii pentru această suprafaţă de teren.
Aspectele privitoare la vânzarea efectuată de A. SA in cadrul licitaţiei publice a suprafeţei de teren către această persoană fizică, sunt eronate, cât timp s-a reţinut că aceasta a obţinut o suprafaţă liberă de sarcini. Instanţa de apel trebuia să constate că recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 17.772 mp, însă fără a dispune obligarea societăţii la acordarea acestora, întrucât o atare măsura nu ar putea fi adusă la îndeplinire.
Din motivele de recurs care au determinat casarea deciziei nr. 324 din 28 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti şi din probatoriul administrat rezulta că această entitate nu mai deţine în prezent suprafaţa de teren de 17.772 mp, astfel că în mod eronat a fost obligată să acorde măsuri reparatorii pentru aceasta suprafaţă.
În prezent, din motivarea deciziei recurate nu mai rezultă nici faptul că recurenţii-reclamanţi sunt persoane îndreptăţite.
Din motivele de recurs formulate de SC A. SA şi din notele scrise care au dus la casarea deciziei nr. 324 din 28 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, rezultă că dosarul de insolvenţă al societăţii era finalizat încă de la data formulării recursului, toate bunurile acesteia fiind valorificate în favoarea creditoarei cu garanţii, BCR Târgovişte fiind în imposibilitate de a asigura achitarea vreunei măsuri reparatorii.
În ceea ce priveşte aceasta suprafaţă de teren, în cauză, nu exista decât posibilitatea constatării înstrăinării abuzive de către societatea intimată, respectiv a dreptului recurenţilor-reclamanţi la restituirea în natură, prin aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 46 alin. (1) şi (4) din lege.
Acest principiu enunţat de art. 1 alin. (1) din lege este întărit şi de prevederile art. 7 alin. (1) şi ale art. 9 alin. (1), din interpretarea acestor texte rezultând că măsurile reparatorii prin echivalent pot fi acordate numai atunci când, prin dispoziţii exprese, se interzice sau este imposibilă restituirea în natură.
Or, în acest caz restituirea în natură este imposibilă, instanţele recunoscând în trecut calitatea recurenţilor-reclamanţi de persoane îndreptăţite la restituire în natură a terenului, singurul impediment fiind acela al înstrăinării abuzive a terenului, cu încălcarea prevederilor imperative ale Legii nr. 10/2001.
Recursul este nefondat.
Prin decizia civilă nr. 7440 din 26 noiembrie 2008, respectiv decizia civilă nr. 578 din 02 februarie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile şi a trimis cauza spre rejudecare, statuând în mod explicit că stabilirea faptelor este atributul instanţelor de fond, respectiv că hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate, cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele administrate în cauză, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile constituind una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Astfel, instanţa de apel a avut de cercetat şi stabilit, motivat în drept şi în fapt, natura juridică actuală a imobilelor în litigiu, legea de reparaţie aplicabilă acestora, aspecte în raport de care se putea stabili, eventual, căreia dintre pârâte îi revine obligaţia de restituire în natură ori de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în procedura Legii nr. 10/2001.
În raport de limitele investirii prin notificări, prin cererea de chemare în judecată şi apoi prin apel, instanţele aveau a identifica terenurile care au aparţinut autorilor reclamanţilor şi care sunt în litigiu în prezenta cauză, de a verifica dacă pentru acestea s-a reconstituit sau nu dreptul de proprietate în baza legilor funciare, reclamanţilor sau altor persoane, şi/sau, după caz, de a clarifica dacă terenurile se află în posesia pârâtelor şi cu ce titluri le deţin, adică de a stabili dacă pârâtele au calitatea de unităţi deţinătoare, în sensul că pot dispune cu privire la aceste terenuri măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
S-a precizat totodată că stabilirea cărei legi de reparaţie este incidentă raportului juridic dedus judecăţii, legilor funciare sau Legii nr. 10/2001, nu se realizează pe cale de deducţie logică sau numai prin interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, ci se verifică în concret, în raport cu regimul juridic al fiecărui teren şi de menţiunile din titlurile de proprietate emise deja părţilor, în procedura Legii nr. 18/1991 sau a Legii nr. 1/2000.
În raport de îndrumările obligatorii ale instanţei supreme, instanţa anterioară a reţinut că, în temeiul Legii nr. 10/2001, contestatorii au formulat notificarea nr. 19/2001, prin care au solicitat restituirea imobilului, construcţii şi teren aferent, reprezentând “Ferma şi plantaţia G.”, cu menţiunea că imobilul este compus din teren în suprafaţă de 2 ha, aferent construcţiilor existente.
S-a specificat totodată că ferma a avut un total de 185 ha, din care 58 ha arabil şi vie, 125 ha pădure şi 2 ha curte aferentă construcţiilor.
Prin notificarea nr. 112 din 12 noiembrie 2011, autoarea contestatorilor, C.E.D., a solicitat restituirea imobilului compus din 50 ha teren, cunoscut sub numele “M.V. – C.”, situată pe raza comunei Morteni.
Prin sentinţa civilă nr. 278 din 23 februarie 2005, Tribunalul Dâmboviţa a obligat pârâta să restituie reclamanţilor imobilul clădire administrativă, conform expertizei G.F., şi suprafaţa de 5000 mp curţi - construcţii, motivat de faptul că numai aceste bunuri se aflau la SC A. SA.
Instanţa de apel, respectând întru totul cadrul legal de investire şi valorificând probatoriul administrat, a constatat că terenurile de 50 ha, respectiv 185 ha, solicitate prin notificările nr. 19/2001 şi nr. 112/2002, au făcut obiectul Legii nr. 18/1991, pe parcursul soluţionării cauzei pendinte, contestatorilor, reconstituindu-se dreptul de proprietate, astfel: 50 ha teren extravilan, pentru D.C., prin titlul de proprietate din 20 martie 2007, 30 ha, teren în extravilanul comunei Morteni, pentru D.G., conform titlului de proprietate din 20 august 2007, 50 ha, teren intravilan în comuna Morteni, păşune şi arabil, pentru M.G., conform titlului de proprietate din 20 martie 2007 şi 119 ha pădure, pentru M.G., conform titlului de proprietate.
A rezultat astfel că, recurenţilor-reclamanţi, li s-a reconstituit suprafaţa de 50 ha, pentru E.C. şi 199 ha (119 ha, pădure şi restul, arabil şi păşune) de pe urma defunctei M.G. (169 ha) şi a fiului său, D.G. (30 ha).
În aceste condiţii, concluzia fermă a instanţei anterioare a fost aceea că, pe calea acţiunii de faţă, nu li se mai poate restitui, contestatorilor, nici o altă suprafaţă de teren.
S-au avut în vedere, în mod corect, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, care statuează că nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de apel a avut în vedere, cum era şi firesc, şi împrejurarea că pretenţiile formulate prin notificarea nr. 19/2001, au vizat suprafaţa de 185 ha teren şi nicidecum suprafaţa de 233 ha teren, ceea ce înseamnă necesitatea respectării principiului disponibilităţii în procesul civil.
S-au respectat astfel dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, neputând depăşi limitele obiectului fixat prin acţiunea introductivă.
S-a clarificat totodată şi o altă împrejurare de fapt, anume că în proprietatea pârâtei SC A. SA Găieşti, s-a aflat, pe raza comunei Morteni, conform anexei la certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18 decembrie 1997, doar suprafaţa de 22772 mp şi o serie de construcţii.
În condiţiile în care deja s-a restituit în natură suprafaţa de 5000 mp, s-a stabilit şi faptul că suprafaţa de 17772 mp a fost adjudecată la data de 06 martie 2002, de numitul D.G., care şi-a şi intabulat dreptul de proprietate, cu toate efectele prescrise de art. 516 C. proc. civ. - prin actul de adjudecare proprietatea unui imobil care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar, iar acest text determină cu rigoare efectele pe care le produce actul de adjudecare în calitatea sa de titlu de proprietate.
În atare situaţie, s-a apreciat corect că respectivul teren nu se mai află în proprietatea SC A. SA, ceea ce înseamnă că nu mai poate fi configurată în sarcina acesteia nici o obligaţie de restituire în natură sau echivalent.
Instanţa de apel nu putea să constate că recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii pentru suprafaţa de teren de 17.772 mp, teren identificat în raportul de expertiza întocmit in apel după casare, fără însă a dispune obligarea SC A. SA la acordarea acestora, întrucât o astfel de măsura nu poate fi justificată de niciuna din dispoziţiile legii speciale şi nici de situaţia de fapt a cauzei pendinte, pe deplin stabilită, şi necontestată.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate sub aspectul situaţiei juridice a suprafeţei de teren de 17.772 mp, întrucât pentru toate imobilele preluate în patrimoniul statului, obiect al celor două notificări, recurenţii-recurenţi le-a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, respectiv Legea nr. 10/2001, fiind îndreptăţită concluzia instanţei anterioare, conform căreia, pe calea acţiunii pendinte, nu li se mai poate restitui, contestatorilor, nici o altă suprafaţă de teren.
Este motivul fundamental pentru care, din motivarea deciziei recurate, nu mai rezultă faptul că recurenţii-reclamanţi au calitatea de persoane îndreptăţite în privinţa acestui teren.
De altfel, în circumstanţele cauzei pendinte, instanţa de apel a reţinut poziţia consecventă a recurenţilor-reclamanţii - exprimată în mod explicit cu ocazia cuvântului în fond (prin apărătorul acestora), respectiv prin notele scrise - în sensul că solicită doar restituirea terenului în natură, nu şi prin echivalent.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.I.A. şi G.M. împotriva deciziei nr. 49 din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1046/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1094/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
