ICCJ. Decizia nr. 1094/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1094/2013
Dosar nr. 2726/2/2011
Şedinţa publică din 4 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 30 martie 2009, sub nr. 12977/3/2009, reclamanta C.C.C.C a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la restituirea preţului de achiziţie, la nivelul preţului de circulaţie pe piaţa imobiliară, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, al imobilului situat în Bucureşti, str. D., sectorul 2, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1997 între defunctul său tată, C.R. şi SC A. SA, conform Legii nr. 112/1995.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data achiziţionării imobilului de către autorul său, nu exista pe rolul instanţelor vreo acţiune în revendicare sau vreo notificare a foştilor proprietari, astfel că acesta a fost cumpărător de bună-credinţă.
În urma admiterii acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari, prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a dispus obligarea sa la restituirea în deplină proprietate şi posesie către aceştia a imobilului cumpărat de autorul său în baza Legii nr. 112/1995.
Faţă de această situaţie, reclamanta consideră că se impune despăgubirea sa la nivelul preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, în conformitate cu prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin Sentinţa civilă nr. 1540 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, sens în care a reţinut următoarele:
La data de 21 mai 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, prin care defunctul C.R. a dobândit de la SC A. SA dreptul de proprietate asupra imobilului din str. D., sector 2, cota indiviză de 18,56 din părţile de folosinţă comună şi 112, 10 mp teren situat sub construcţie.
Reclamanta este moştenitoarea defunctului cumpărător, potrivit certificatului de moştenitor din 14 iulie 2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 1431 din 16 februarie 2006, irevocabilă, pronunţată de Judecătoria sector 2 Bucureşti, a fost obligată reclamanta din prezentul litigiu de a lăsa numiţilor O.M.C. şi O.M.A., în deplină proprietate şi liniştită folosinţă, imobilul anterior menţionat.
În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că statul a vândut imobilul în timp ce pe rolul instanţei era introdus un proces de revendicare a locuinţei, astfel încât, a apreciat instanţa, la încheierea contractului nr. X/1997, cumpărătorul nu a fost de bună-credinţă, deoarece îi revenea obligaţia de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului cu minime diligenţe. A mai constatat instanţa că defunctul putea lua cunoştinţă că titlul statului era contestat şi că va contracta cu un neproprietar.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, text legal invocat de reclamantă în susţinerea cererii, „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Prin noţiunea de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare se are în vedere ipoteza anulării actului juridic, dar şi cea a admiterii acţiunii în revendicare, astfel cum rezultă din art. 20 alin. (2) din acelaşi act normativ.
În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile legale invocate de reclamantă, având în vedere că în considerentele sentinţei civile prin care s-a admis acţiunea în revendicare s-a reţinut lipsa bunei-credinţe a cumpărătorului, faptul că acesta a încheiat cu un neproprietar, precum şi existenţa unui alt proces de revendicare a imobilului la momentul încheierii contractului nr. X/1997, aspecte ce conduc la concluzia nerespectării cerinţelor Legii nr. 112/1995 cu ocazia perfectării actului exhibat de reclamantă.
Prin urmare, reclamanta nu este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului, nefiind întrunite cerinţele art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia civilă nr. 575A din 07 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul reclamantei şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 23.195.501 RON, actualizată în funcţie de rata inflaţiei până la momentul plăţii, reprezentând preţul din contract al imobilului, în valoare actualizată.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 50 din Legea nr. l 0/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ, introdus de asemenea prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („preţul de piaţă"), rezultă că singura raţiune a acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ce făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior, ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist.
Astfel cum se reţine din textul legal sus-menţionat, o condiţie pentru naşterea dreptului la despăgubiri constând în preţul de piaţă al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desfiinţat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privinţa caselor naţionalizate.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - o noţiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum în această materie şi „ineficacitatea" actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009 - se impunea ca instanţa să analizeze condiţia respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foştilor chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dreptul numai la restituirea preţului actualizat [ art. 50 alin. (2) ] .
Prin urmare, instanţa este chemată să distingă între o desfiinţare a contractului respectiv cauzată de «eludarea» prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului, inclusiv ca urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii acestuia, legea nedistingând sub acest aspect, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995. Această ultimă ipoteză se poate regăsi în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu respectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, dar sancţiunea nulităţii a intervenit totuşi ca urmare a eludării altor norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, numai această interpretare permiţând aplicarea noilor reglementări introduse prin Legea nr. 1/2009, potrivit celor deja prezentate.
Pe de altă parte, toată această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.
Nu pot fi deci primite susţinerile apelantei prin care se tinde la repunerea în discuţie a unor aspecte de fapt şi de drept tranşate definitiv şi irevocabil prin hotărâri judecătoreşti care îi sunt opozabile.
Or, în cauza de faţă, prin Sentinţa civilă nr. 1431 din 16 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului, prin Decizia civilă nr. l 107/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost obligată reclamanta din prezentul litigiu de a lăsa numiţilor O.M.C. şi O.M.A., în deplină proprietate şi liniştită folosinţă, imobilul cumpărat de autorul său în baza Legii nr. 112/1995, iar în considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a apreciat că la încheierea contractului din 21 mai 1997, cumpărătorul nu a fost de bună-credinţă, deoarece îi revenea obligaţia de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului cu minime diligenţe.
Aşadar, contrar opiniei apelantei, nu se mai poate analiza existenţa bunei-credinţe a părţilor contractante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, chestiune rezolvată prin hotărârile sus-menţionate. Se va stabili însă că aspectele referitoare la atitudinea subiectivă a cumpărătorului sunt relevante în cadrul prezentei analize, întrucât eludarea prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii actului juridic nu sunt o chestiune distinctă de aceea a relei-credinţe a părţilor, examinată prin sentinţa menţionată şi din perspectiva încălcării normelor cuprinse în Legea nr. 112/1995, neputându-se totodată omite nici împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după intrarea în vigoare a modificărilor aduse prin H.G. nr. 11/1997 Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20/1996, care precizau ce se înţelege prin imobile preluate de stat „cu titlu" şi care sunt consecinţele perfectării unui act asupra unui imobil cu o situaţie juridică incertă.
În consecinţă, este corectă aprecierea primei instanţe în sensul că reclamanta nu este îndreptăţită la încasarea unei despăgubiri la valoarea preţului de piaţă al imobilului, dar, pe de altă parte, observându-se şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată în cauză, urmează a se constata că situaţia de fapt reţinută o îndreptăţeşte totuşi pe reclamantă la primirea unor daune echivalente cu valoarea actualizată a preţului contractual.
În acest sens, tribunalul trebuia să facă aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia pârâtul datorează în acest caz „restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", având în vedere chiar sensul larg al noţiunii de „desfiinţare" reţinut în speţă prin raportare la Legea nr. 1/2009.
Astfel, ţinând seama şi de prevederile art. 129 C. proc. civ., ce consacră rolul activ al judecătorului în procesul civil, observând în acelaşi timp că nu pot fi ignorate consecinţele iremediabile ale respingerii în totalitate a acţiunii, printr-o interpretare restrictivă a pretenţiilor deduse judecăţii, asupra unui posibil demers judiciar ulterior vizând strict valorificarea creanţei, prescriptibile, la dezdăunări echivalente cu preţul contractual actualizat, Curtea a considerat că tribunalul trebuia să stabilească în acest cadru procesual cel puţin dreptul apelantei-reclamante la încasarea de la intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a unei sume de 23.195.501 RON, reprezentând preţul din contract al imobilului, care să fie actualizat în funcţie de rata inflaţiei până la momentul plăţii, dispunând pe acest aspect reformarea sentinţei apelate.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către ambele părţi.
I. Recurenta-reclamantă a invocat, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Fără a dezvolta separat aceste motive, recurenta a arătat că este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât tatăl său a achiziţionat imobilul respectând prevederile Legii nr. 112/1995, care nu stabileşte obligaţia cumpărătorului sau a vânzătorului de a întreprinde demersuri în vederea verificării dacă pe rolul instanţelor exista sau nu proces de revendicare. Cu toate acestea, vânzătorul, în speţă SC A. SA, a verificat acest lucru şi a constatat că, la data vânzării, nu exista niciun proces de revendicare pe rol, fapt confirmat ulterior şi prin adresa nr. A326/29 mai 2007, aflată la dosarul cauzei, foştii proprietari formulând acţiune în revendicare abia în anul 1999, Dosarul respectiv având numărul 2016/1999.
Rezultă, astfel, că au fost respectate în totalitate prevederile Legii nr. 112/1995.
Cumpărătorul a beneficiat de dispoziţiile unei legi care i-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat imobilul pe care îl ocupa în calitate de chiriaş, dobândind un bun în sensul art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional".
În atare condiţii, rambursarea preţului de piaţă al imobilului, conform Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, se impune din toate punctele de vedere.
Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia Raicu contra României, „trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat că echilibrul este atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este, în mod rezonabil, corelată cu valoarea „pecuniară" a bunului, aşa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată".
Situaţia la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului vizează situaţia persoanei care pierde bunul cumpărat de la stat în urma desfiinţării hotărârii judecătoreşti irevocabile într-o cale extraordinară, situaţie în care se găseşte şi prezenta cauză.
Mai mult decât atât, decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se referă la buna sau reaua credinţă (în mod nelegal reţinută în sarcina cumpărătorului), ci la apărarea dreptului de proprietate al persoanei, consfinţit de lege, care obligă la despăgubiri, conform legislaţiei actuale în vigoare.
Astfel, Legea nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001, a statuat prin art. 501 obligaţia Ministerului Finanţelor Publice să despăgubească pe foştii chiriaşi ce au achiziţionat locuinţele conform Legii nr. 112/1995 cu preţul actualizat la standardele internaţionale şi nu cu preţul actualizat în funcţie de rata inflaţiei, aşa încât în cauză se impunea acordarea preţului de piaţă al imobilului.
II. Recurentul-pârât a formulat, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele critici:
1. în mod nelegal, instanţa de apel a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat din contract, fără a avea în vedere că reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel restituirea preţului de circulaţie pe piaţa imobiliară, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Astfel, conform principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută a se pronunţa doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, părţile fiind cele care stabilesc cadrul procesual, obiectul şi limitele cererii de chemare în judecată.
Întrucât reclamanta a învestit instanţa cu cererea de chemare în judecată doar pentru restituirea preţului la valoarea de circulaţie a imobilului şi nicidecum preţul actualizat, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, nepronunţându-se numai în legătură cu ceea ce i s-a cerut şi în limitele a ceea ce i s-a cerut, conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Astfel, prin admiterea apelului reclamantei, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat al imobilului, deşi reclamanta nu a înţeles a-l solicita, aceasta solicitând doar valoarea de piaţă a imobilului.
2. În situaţia în care se va trece peste primul motiv de recurs, trebuie reţinută excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice
Astfel, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauza dedusă judecaţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, este un terţ faţă de acesta. Ministerul Finanţelor Publice are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să confere calitate procesuală pasivă în prezenta cauză Ministerului Finanţelor Publice, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză, actualizat cu indicele de inflaţie.
Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantei:
Cu titlu preliminar, este de observat că recurenta a invocat numai formal motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în înţelesul lui material (negotium juris).
În fapt, criticile recurentei vizează pronunţarea hotărârii recurate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi cu ignorarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, astfel că recursul se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă va fi analizat în continuare.
Art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, statuează că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Rezultă că legiuitorul condiţionează restituirea preţului de piaţă al imobilelor, către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de încheierea respectivelor contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţă.
În verificarea îndeplinirii acestei condiţii, instanţa de apel s-a raportat, în mod corect, la Sentinţa civilă nr. 1431 din 16 februarie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului, prin Decizia civilă nr. 107/2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin această sentinţă irevocabilă s-a admis acţiunea în revendicare formulată de foştii proprietari şi s-a dispus obligarea reclamantei din prezenta cauză să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul cumpărat de autorul său, în baza Legii nr. 112/1995, cu contractul de vânzare-cumpărare din 21 mai 1997. În considerentele sentinţei, s-a reţinut că statul a vândut apartamentul în timp ce pe rolul instanţei se afla procesul de revendicare intentat de foştii proprietari la data de 16 iulie 1996, că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 21 mai 1997, cumpărătorul nu a fost de bună-credinţă întrucât îi revenea obligaţia de a cunoaşte situaţia juridică a imobilului, or, cu minime diligenţe, ar fi putut cunoaşte că titlul statului era contestat şi că va contracta cu un neproprietar. În considerentele deciziei din recurs, prin care sentinţa a rămas irevocabilă, s-a reţinut, de asemenea, reaua-credinţă a cumpărătorului, întrucât acesta nu a făcut diligenţele necesare pentru a se asigura că imobilul, cel puţin aparent, era trecut în proprietatea statului cu titlu, premisă a aplicării Legii nr. 112/1995, precum şi că nu existau alte impedimente legale la vânzare, fiind reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, care prevedeau suspendarea procedurii de vânzare către chiriaşi până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererilor în revendicare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care imobilul supus vânzării făcea obiectul unei cereri de revendicare aflată pe rolul instanţelor, formulată de foştii proprietari.
Or, asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluţia asupra revendicării imobilului obiect al contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, se bucură de autoritate de lucru judecat ca şi dispozitivul, impunându-se unei judecăţi ulterioare care, chiar şi de o manieră incidentală readuce judecăţii acelaşi aspect.
Este vorba despre efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care presupune că ceea ce a stabilit o instanţă nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanţă ulterioară.
Aşa fiind, în actualul litigiu vizând pretenţiile derivate din admiterea acţiunii în revendicare, reclamanta nu poate pretinde că autorul său a fost de bună-credinţă la contractare şi că a achiziţionat imobilul cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar instanţa nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat [ art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. ] .
De aceea, toate susţinerile recurentei-reclamante în legătură cu buna-credinţă a autorului său şi respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului vin să ignore verificarea jurisdicţională realizată deja.
Fundamentându-şi soluţia pe ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat în litigiul anterior de revendicare, instanţele de fond au tras consecinţele juridice care se impuneau la speţă.
Astfel, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut, ceea ce înseamnă că ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.
Cum, în litigiul anterior de revendicare, în care reclamanta din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că autorul său a fost de rea-credinţă, încheind contractul de vânzare-cumpărare în timp ce pe rolul instanţelor se afla în curs de soluţionare acţiunea în revendicare a foştilor proprietari şi că astfel contractul s-a încheiat cu încălcarea interdicţiei de înstrăinare prevăzută de art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996, modificată prin H.G. nr. 11/1997, statuările pe aceste aspecte se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumţii absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute.
Altfel spus, având în vedere puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate în acţiunea în revendicare, reclamanta nu mai poate repune în discuţie în prezenta cauză problema respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi a poziţiei subiective a autorului său la momentul contractării, criticile formulate pe acest aspect neputând fi astfel primite.
În concluzie, faţă de elementele expuse anterior, rezultă că instanţele fondului au stabilit corect, ţinând seama şi de statuările jurisdicţionale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care vânzarea s-a realizat în timp ce pe rolul instanţelor se afla acţiunea în revendicare promovată de foştii proprietari, iar cumpărătorul a fost de rea-credinţă, putând cunoaşte, cu minime diligenţe, situaţia juridică a imobilului.
În consecinţă, reclamantei nu îi erau incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care să îi permită obţinerea preţului de piaţă al imobilului, ca efect al evicţiunii produse. Faţă de încheierea contractului cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanta este îndreptăţită numai la restituirea preţului actualizat plătit, conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după cum corect s-a reţinut şi prin decizia recurată.
Susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că este îndreptăţită la restituirea preţului de circulaţie al apartamentului, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este, de asemenea, neîntemeiată.
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Raicu contra României, pe care recurenta o invocă, nu este relevantă în speţă, întrucât circumstanţele din respectiva cauză şi cele din prezenta cauză sunt diferite.
Astfel, reclamanta Raicu era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credinţă la contractare, în timp ce autorul reclamantei din prezenta cauză a fost considerat de rea-credinţă la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile.
În plus, desfiinţarea hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma declanşării şi admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului părţii respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenţie, ceea ce nu este cazul în dosarul de faţă. Reclamanta nu se află în situaţia de a beneficia de o hotărâre irevocabilă care să constate buna-credinţă a autorului său la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce-l priveşte pe autorul său s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă în sens contrar.
Prin urmare, hotărârea Curţii Europene invocată nu sprijină pretenţiile reclamantei în sensul obţinerii preţului de piaţă al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.
Având în vedere considerentele prezentate, recursul reclamantei apare ca nefondat, astfel că în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
II. Cu privire Ia recursul pârâtului:
1. Contrar susţinerilor recurentului, prin obligarea sa la plata către reclamantă a preţului din contract, actualizat cu rata inflaţiei, Curtea de Apel nu a acordat ceea ce nu s-a cerut şi nu a încălcat astfel principiul disponibilităţii, criticile în acest sens nefiind fondate.
În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în despăgubiri pentru evicţiunea produsă prin admiterea acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Această lege reglementează modalitatea de despăgubire a proprietarilor ale căror contrate de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, atât în cazul în care încheierea contractelor s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1005, caz în care se acordă preţul de piaţă al imobilului), cât şi în cazul în care încheierea lor s-a făcut cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, caz în care se acordă preţul actualizat din contract [ art. 50 alin. (2) ] .
Ca atare, faptul că reclamanta a pretins despăgubiri la nivelul preţului de piaţă al imobilului şi că şi-a fundamentat pretenţia de despăgubire rezultând din evicţiunea produsă prin admiterea acţiunii în revendicare a foştilor proprietari pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu înseamnă că instanţa era ţinută de acest temei juridic şi că nu putea acorda despăgubiri la nivelul preţului actualizat din contract. Temeiul juridic indicat de parte nu leagă instanţa, care are obligaţia de a da calificarea legală corectă cererii, prin raportare la obiectul acesteia şi la motivele de fapt. Or, tocmai în acest sens a procedat instanţa de apel care, constatând că prin cererea dedusă judecăţii s-au solicitat despăgubiri pentru evicţiunea rezultând din admiterea acţiunii în revendicare a foştilor proprietari, a reţinut incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât timp contractul de vânzare-cumpărare desfiinţat prin admiterea acţiunii în revendicare fusese încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
În contextul arătat, nefiind vorba despre o schimbare a obiectului sau temeiului juridic al acţiunii, ci de calificarea juridică dată de instanţă cererii deduse judecăţii, nu se poate reţine că acordând reclamantei despăgubiri pentru evicţiune la nivelul preţului actualizat din contract, în temeiul dispoziţiilor legale în care se încadrează pretenţiile acesteia - art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut şi că astfel ar fi încălcat principiul disponibilităţii.
2. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice este nefondată.
Astfel, susţinerile recurentului-pârât privind lipsa calităţii sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicţiune nu pot fi primite, deoarece el nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea şi condiţiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 au caracter special faţă de dispoziţiile de drept comun în materie de evicţiune, prevăzute de art. 1337 şi urm. C. civ., şi, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept specialia generalibus derogant
Or, faţă de dispoziţiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că în ipoteza contractor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, chiriaşii-cumpărători au dreptul la restituirea preţului actualizat, iar art. 50 alin. (21) şi art. 501 din aceeaşi lege prevăd că în ipoteza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se restituie preţul de piaţă al imobilelor. Pentru ambele ipoteze, obligaţia de restituire revine Ministerului Finanţelor Publice, sens în care art. 50 alin. (3) prevede că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."
Rezultă că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/20015 Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului actualizat din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, şi în această calitate el se legitimează procesual pasiv în cauză.
Raportat la dispoziţiile enunţate, participarea în proces a Ministerului Finanţelor Publice nu se fundamentează pe ideea de culpă, ci pe calitatea acestuia de gestionar al fondului extrabugetar alimentat cu sumele de bani constând în preţul plătit de chiriaşii-cumpărători şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
În consecinţă, criticile recurentului-pârât privind lipsa calităţii sale procesuale pasive sunt nefondate, legitimarea sa procesuală pasivă justificându-se, în cauză, în temeiul legii speciale, respectiv a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de considerentele prezentate, recursul pârâtului apare ca nefondat, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C.C.C.C şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 575A din 7 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1051/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1096/2013. Civil → |
|---|
