ICCJ. Decizia nr. 1091/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1091/2013
Dosar nr. 2566/62/2010
Şedinţa publică din 4 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, la data de 29 octombrie 2007, sub nr. 7785/62/2007, reclamanta B.E. C.A. Braşov a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:
- să se constate că imobilul situat în Braşov, str. B.R., înscris iniţial în CF nr. X Braşov, cu nr. top. X, a fost preluat de stat fără titlu valabil;
- să se dispună revenirea la situaţia anterioară de carte funciară evidenţiată în CF nr. X Braşov la B+68 şi B+144, prin radierea înscrierii de la B+330 din CF nr. X Braşov şi de la B+10 din CF nr. Y Braşov;
- să se dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilele situate în Braşov, str. B.R., înscrise în CF nr. Y Braşov, cu nr. top.Y şi Z.
În motivare, reclamanta a arătat a fost proprietara tabulară a imobilului revendicat, pe care statul l-a preluat în anul 1979, în baza Decretului nr. 218/1960 şi Decretului nr. 712/1966.
Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului nu este valabil, întrucât actele normative de preluare erau contrare dispoziţiilor art. 481 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 34 pct. 1 din Decretul nr. 115/1938.
Prin cererea completatoare formulată la data de 03 martie 2008, reclamanta a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov prin primar.
Prin Sentinţa civilă nr. 217/S din 18 iunie 2008 Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Economiei şi Finanţelor pentru Statul Român; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român; a respins acţiunea, astfel cum a fost completată.
Pentru a respinge acţiunea dedusă judecăţii, tribunalul a reţinut că întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie, care este Legea nr. 10/2001, iar imobilele în litigiu intră sub incidenţa acesteia, reclamanta nu poate deroga de la această reglementare, fiind obligată să urmeze procedura şi termenele prevăzute de legea specială.
Prin Decizia civilă nr. 138/Ap din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut aplicarea în cauză a legii speciale, şi anume O.U.G. nr. 92/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase şi necesitatea parcurgerii procedurii prealabile obligatorii prevăzută de acest act normativ.
Prin Decizia civilă nr. 7816 din 30 septembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă decizii şi a dispus casarea ei şi a sentinţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În motivarea deciziei, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Reclamanta a învestit prima instanţă cu o cerere de chemare în judecată a statului prin autorităţile sale, prin care a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului, revenirea la situaţia anterioară de carte funciară şi restituirea bunului litigios, cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Soluţionând cererea dedusă judecăţii în raport de un alt temei juridic - Legea nr. 10/2001 - decât cel invocat şi cu a cărui judecată fusese sesizată instanţa şi în condiţiile în care nu a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor incidenţa actului normativ special de reparaţie în materie, prima instanţă a încălcat nepermis atât principiul disponibilităţii procesuale ce guvernează judecata procesului civil [ art. 129 alin. (6) C. proc. civ. ] , dar şi pe cel al contradictorialităţii, neregularităţi procedurale a căror constatare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii astfel pronunţate.
Refuzând însă judecata cererii introductive (care cuprindea, aşa cum s-a arătat mai sus, trei capete de cerere), calificată grosso modo ca fiind o cerere în revendicare, inadmisibilă în opinia instanţei după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra primelor două capete de cerere ale cererii de chemare în judecată, distincte, care au caracter de sine stătător, omisiune ce atrage, de asemenea, nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate şi impune casarea acesteia.
Cu încălcarea prevederilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale a procedat instanţa refuzând, de plano, verificarea temeiniciei pretenţiilor deduse în justiţie, pe considerentul incidenţei unui alt act normativ în materie.
Existenţa actului normativ special invocat de prima instanţă (Legea nr. 10/2001), respectiv de cea de apel (O.U.G. nr. 92/2000) nu exclude verificarea, în raport de datele concrete ale fiecărei cauze, a exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, verificări cerute a fi efectuate în cauză şi nesocotite de cele două instanţe.
Este adevărat că dreptul de acces prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţie nu este absolut şi că se pretează la limitări implicit admise, însă acestea trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauza Golder contra Marea Britanie).
Prin urmare, în raport de neregularităţile procedurale constatate, sancţionate cu nulitatea actului de procedură pronunţat în atare condiţii şi în scopul analizării cererii reclamantei (cât priveşte revendicarea bunului) prin raportare nu numai la actul normativ special în materie (O.U.G. nr. 92/2000), dar şi în raport de normele convenţionale evocate de parte în cererile adresate instanţelor, recursul reclamantei se impune a fi admis, cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 364/S din 21 octombrie 2011, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta B.E. C.A. Braşov în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov prin Primar şi în consecinţă:
A constatat că imobilul situat în Braşov, str. B.R., înscris iniţial în CF nr. X Braşov, nr. top. X, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil.
A obligat pe pârâţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în CF nr. Y Braşov, nr. top.Y şi Z.
A respins celelalte pretenţii ale reclamantei. Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele: Imobilul înscris în CF nr. X Braşov, nr. top. X, situat în Braşov, str. B.R., a aparţinut reclamantei, conform evidenţelor de carte funciară.
În anul 1979, în baza Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, iar apoi imobilul a fost trecut în CF nr. Y Braşov.
Ulterior, imobilul a fost dezmembrat în trei loturi: cu nr. top. Y cu suprafaţa de 30 mp; cu nr. top. A cu suprafaţa de 30 mp; cu nr. top. Z cu suprafaţa de 84 mp.
Imobilului cu nr. top. nou A i s-a schimbat ramul de cultură în teren pentru construcţii, iar celelalte au rămas neschimbate.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză, rezultă că terenul cu nr. top. nou Z, în suprafaţă de 84 mp, este liber de construcţii şi este înconjurat pe două laturi de trotuar, pe o latură de un alt teren şi pe altă latură de un bloc, iar terenul cu nr. top. nou Y, în suprafaţă de 30 mp, este liber de construcţii şi este înconjurat pe o latură de trotuar, pe o latură de bloc, pe o latură de alt teren şi pe ultima latură de clădirea în care funcţionează Inspectoratul Teritorial de Muncă Braşov.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, valabilitatea titlului statului asupra imobilelor preluate depinde de respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării.
Analizând actele pe baza cărora Statul Român a preluat imobilul în litigiu, se constatată că art. 3 din Decretul nr. 218/1960 prevede că dreptul la orice acţiune având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat, înainte de data publicării decretului, în posesia statului, fie fără nici un titlu, se prescrie în termen de 2 ani de la data când a avut loc intrarea în posesie. Totodată, confiscarea proprietăţilor se făcea fără despăgubire.
Decretul nr. 712/1966 reprezintă o dovadă că nici legiuitorul din acea epocă nu a crezut în legalitatea Decretului 218/1960 şi, încălcând şi mai flagrant principiile de drept şi prevederile constituţionale, consfinţeşte abuzul început prin Decretul nr. 218/1960, în sensul că statuează că bunurile ce se încadrează în prevederile art. 3 din decretul înainte menţionat, aflate în posesia statului, sunt considerate proprietate de stat de la data intrării în posesie a statului.
Prin urmare, ambele decrete contravin Constituţiei României din 1965, legilor organice şi tratatelor internaţionale la care România era parte, astfel că aceste decrete nu conferă statului un titlu de proprietate.
Aceste decrete contravin şi prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În consecinţă, Statul Român nu deţine un titlu valabil asupra imobilului cu nr. top. X.
Aşa cum s-a arătat anterior, imobilul teren a fost dezmembrat, iar o parte a acestuia, lotul cu nr. top. A, este afectat de construcţii.
Reclamanta nu a înţeles să revendice acest lot de teren, ci a revendicat numai terenurile cu nr. top. Y şi Z. Aceste terenuri sunt libere, neafectate de construcţii sau alte detalii de sistematizare.
Comparând titlurile de proprietate invocate de părţile în litigiu asupra acestor loturi de teren, rezultă că pârâţii nu au un titlu de proprietate, ci s-au înscris în cartea funciară în baza unui act abuziv, iar reclamanta are un drept de proprietate anterior, preferabil celui invocat de pârâţi.
În atare situaţie, cererea reclamantei de revendicare a terenurilor cu nr. top. Y şi Z este întemeiată, raportat la prevederile art. 480 şi 481 C. civ.
Reclamanta a solicitat revenirea la situaţia anterioară de carte funciară evidenţiată în CF nr. X Braşov la B+68 şi B+144, prin radierea înscrierii de la B+330 din CF nr. X şi de la B+10 din CF nr. Y.
Înscrierile la care s-a solicitat a se reveni vizează întreg imobilul cu nr. top. X, însă acest imobil a fost dezmembrat şi numai două loturi din cele rezultate în urma dezmembrării au constituit obiect al revendicării.
În cauză nu a fost criticată dezmembrarea efectuată, nu s-a solicitat desfiinţarea acesteia, astfel că deşi s-a constatat că titlul statului asupra întregului imobil cu nr. top. X nu este valabil, nu se poate dispune revenirea la situaţia anterioară de carte funciară, deoarece în această manieră s-ar aduce atingere beneficiarilor construcţiei edificată în parte pe terenul cu nr. top.A, imobil teren ce nu a fost revendicat.
Radierea înscrierilor de la B+10 din CF nr. Z şi de la B+330 din CF nr. X nu poate fi dispusă, deoarece acestea au fost urmate de alte înscrieri a căror radiere nu s-a solicitat.
În consecinţă, cererea de revenire la situaţia de carte funciară anterioară preluării imobilului de către stat nu este întemeiată. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile. Prin Decizia civilă nr. 47/Ap din 27 aprilie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Braşov şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în CF nr. Y Braşov, nr. top.Y, în suprafaţă de 30 mp; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei; a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de reclamanta B.E. C.A. Braşov.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a apreciat că în rejudecarea cauzei trebuie pornit de la statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în decizia de casare, a stabilit obligaţia instanţei de a verifica, în raport de datele concrete ale cauzei, exigenţele impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi de a analiza cererea de chemare în judecată prin raportare nu numai la actul normativ special în materie, O.U.G. nr. 92/2000, dar şi în raport de normele invocate de reclamantă.
Astfel, Curtea de Apel a reţinut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi are ca obiect imobilul situat în Braşov, str. B.R., înscris iniţial în CF nr. X Braşov, nr. top. X. Acesta a fost preluat de Statul Român în baza Decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, fiind ulterior dezmembrat în trei parcele, din care nr. top. Y, în suprafaţă de 30 mp, şi nr. top. Z, în suprafaţă de 84 mp, formează obiectul prezentei cauze. Aceste suprafeţe au fost trecute în CF nr. Y Braşov.
În ce priveşte modul de preluare a imobilului, curtea a reţinut că potrivit art. 3 din Decretul nr. 218/1960, dreptul la orice acţiune având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a unui bun intrat înainte de data publicării decretului în posesia statului, fie fără nici un titlu, fie în cadrul procedurii prevăzute de Decretul nr. 111/1950, se prescrie prin doi ani, socotiţi de la data când a avut loc intrarea în posesie.
Textul instituie un caz de prescripţie extinctivă, aplicabil dacă a avut loc un act de intrare în posesie a statului prin dobândirea a două elemente, şi anume „corpus" şi „animus sibi habendi". Numai că intrarea în posesie şi producerea efectului de prescripţie presupune ca posesia să fie utilă, adică neviciată prin violenţă morală.
În speţă, preluarea bunului nu s-a făcut prin titlu, ci prin obstrucţionarea proprietarului prin măsuri de autoritate excesivă, transformate în violenţă morală, menţinută până în anul 1989, când a avut loc schimbarea regimului politic. Această situaţie de fapt a însemnat imposibilitatea revendicării bunului de către fostul proprietar în timpul regimului comunist.
Ca atare, raportat la exigenţele art. 3 din Decretul nr. 218/1960 şi faţă de cerinţa ca posesia să fie utilă, s-a reţinut că nu a avut loc o intrare în posesie a statului, care să poată justifica un titlu valabil de preluare.
Pe de altă parte, Decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 nu au respectat prevederile Constituţiilor din 1952 şi din 1965 cu privire la proprietate, ele contravenind şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
Întrucât în ierarhia actelor normative, atât Constituţia, cât şi C. civ., ca lege organică, au prioritate, urmează ca cele două decrete enunţate mai sus să nu aibă aplicabilitate, astfel că bunurile ce au format obiectul acestora pot fi revendicate de adevăraţii proprietari sau de moştenitorii acestora.
Ca urmare, comparând titlurile de proprietate prezentate de părţi cu privire la terenurile în litigiu, curtea a reţinut că pârâţii nu justifică nici un titlu de proprietate şi sunt înscrişi în cartea funciară în baza unui act abuziv, în timp ce reclamanta are un drept de proprietate anterior, preferabil celui invocat de pârâţi.
În aceste condiţii, preluarea imobilului de către Statul român reprezintă o privare de bun, care combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauzele Gabriel contra României, Străin contra României şi Pădurar contra României.
În cauza Gabriel contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat faptul că, constatarea ilegalităţii naţionalizării bunului are ca efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului său.
În speţa de faţă, a fost întocmit raportul de expertiză din 8 aprilie 2011 de către expertul G.A., care a fost completat în apel cu noi obiective. Din cuprinsul acestuia, rezultă că suprafaţa de 83 mp, cu nr. top. Z, se identifică cu teren liber de construcţii, în timp ce suprafaţa de 30 mp, cu nr. top. Y se identifică cu o platformă betonată pe care se face accesul la blocul de locuinţe de pe str. I.R. şi accesul la clădirea Inspectoratului Teritorial de Muncă Braşov.
Întrucât amplasamentul imobilului de la nr. top. Z nu este afectat de existenţa unor amenajări subterane şi este liber de construcţii, poate fi restituit în natură.
În schimb, amplasamentul imobilului cu nr. top. Y serveşte accesului la blocul de locuinţe de pe str. I.R. şi accesului în clădirea Inspectoratului Teritorial de Muncă Braşov, neputând fi restituit în natură.
În ce priveşte apelul formulat de reclamantă, curtea a reţinut că în cauza de faţă aceasta a revendicat numai terenurile cu nr. top. Z şi Y, fără a solicita şi restituirea terenului de la nr. top. A, care este afectat de construcţii. Însă înscrierile din CF nr. X de la B+68 şi B+144, la care reclamata solicită a se reveni, vizează întregul imobil cu nr. top. X, astfel că rectificarea de CF astfel cum a fost formulată de reclamantă afectează şi înscrierile asupra unui nr. top. care nu formează obiectul investirii instanţei şi cu privire la care nu se poate dispune a efectua modificări la foaia de proprietate, după cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Pentru aceste considerente, s-a apreciat că numai apelul pârâtului Municipiul Braşov este întemeiat, urmând să fie admis, nu şi apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantei, care vor fi respinse.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
În motivarea cererii, recurentul a arătat că hotărârea pronunţată în cauză, ca urmare a rejudecării dosarului, raportat la dispoziţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nelegală, întrucât instanţa nu a apreciat corect apărările formulate în cauză, probatoriul ce a fost administrat, incidenţa cu prioritate a legilor speciale de revendicare, faţă de dreptul comun.
Motivarea instanţei nu poate fi luată în considerare, în condiţiile în care se aplică cu prioritate procedura specială aplicabilă acestor imobile.
Abordarea instanţei de judecată este teoretică, fără raportare concretă la speţa dedusă judecaţii. Instanţa s-a limitat să menţioneze că titlul de preluare nu este valabil, fără a se preciza conjunctura în care a fost preluat acest teren. Instanţa nu a manifestat rol activ în clarificarea problemelor de fapt şi raportarea acestora la temeiurile de drept aplicabile.
Astfel, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului litigios şi au fost respinse celelalte pretenţii.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Cap. l pct. 2 din H.G. nr. 250/2007:
„Prezintă relevanţă deosebită pentru domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 respectarea exigenţelor art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, potrivit căruia:
Art. 1
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuţii ori amenzi."
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Protocolul adiţional al Convenţiei, statelor semnatare ale acestuia, între care şi România, li se recunoaşte dreptul de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general.
În recunoaşterea acestui drept, România a adoptat O.U.G. nr. 92/2000, Legea nr. 10/2001, legi speciale prin care a instituit o procedură specială, evident necesară pentru a clarifica în interes general şi a nu se perpetua situaţia juridică incertă a imobilelor ce constituie obiectul acestor acte normative.
Prin urmare, adoptarea lor de către legiuitor nu este în contradicţie cu principiile dreptului intern şi a celui comunitar, câtă vreme atât amintitul protocol european, cât şi Constituţia României permit adoptarea unor astfel de legi, prin care nu se aduce atingere substanţei dreptului şi nu este împiedicată exercitarea dreptului la acţiune, ci procedura este una specială, cu termene de decădere în cazul în care nu a fost urmată - „specialia generalibus derogant".
Pe de altă parte, potrivit alin. (1) al art. 1 al protocolului sus-arătat, este garantat dreptul de proprietate al unui subiect de drept existent la momentul semnării protocolului, respectiv la ratificarea acestuia de către România prin Legea nr. 30/1994.
Cum la data ratificării protocolului, dreptul de proprietate al reclamantei nu era actual, acesta trebuia valorificat prin cadrul legislativ creat de stat, respectiv în baza dispoziţiilor legii speciale.
Pe cale de consecinţă, nu se poate aprecia că cererile formulate în desconsiderarea dispoziţiilor de ordine publică ar constitui o încălcare a dreptului de acces la un tribunal, conform art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţele au greşit admiţând în parte acţiunea reclamantei, ignorându-se prevederile actelor normative speciale.
Acţiunea este inadmisibilă în considerarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, precum şi a practicii judiciare constante în această materie. Ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea imobilelor preluate de stat, cu consecinţa despăgubirii. Acest act normativ a epuizat toate posibilităţile de revendicare a imobilelor ce fac obiectul său, în cadrul unor proceduri speciale şi derogatorii de la dreptul comun.
Având în vedere această procedură specială, instanţa de judecată nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, precum nici cereri privind revendicarea acestor imobile, având în vedere că după intrarea în vigoare a acestui act normativ toate acţiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil sau fără titlu, se soluţionează numai pe calea prevederilor acestei legi, urmând o fază necontencioasă şi apoi, eventual una contencioasă. în această împrejurare, în faţa instanţei de judecată nu mai pot fi formulate în mod direct cereri de natura celei din speţa dedusă judecăţii.
După intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 92/2000, persoanele care se consideră îndreptăţite la restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent nu se mai pot adresa în mod direct instanţelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor asupra unor imobile de această natură. Sunt însă în drept, în ceea ce priveşte accesul la justiţie, de a formula contestaţii potrivit legii, după parcurgerea procedurii prealabile necontencioase. Urmează ca instanţa de judecată să dea în acest sens eficienţă dispoziţiilor art. 109 C. proc. civ.
Nu se poate susţine că titlul statului nu a fost valabil. Imobilul asupra căruia poartă acest litigiu a intrat în mod legal în patrimoniul statului, astfel încât toate criticile apar ca nejustificate în împrejurarea în care nu s-a dovedit contrariul. Sunt afirmaţii nesusţinute fără nicio teză probatorie.
Instanţa urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie." Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului Român, nu s-a adus nici o dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situaţiei sale.
Nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult nu a făcut dovada că în termenele legale a întreprins demersurile de a-şi dobândi bunul de care, fără temei, susţine că a fost privată. La dosarul cauzei nu a fost depusă nici o notificare, potrivit legii, nu rezultă din nici un înscris că ar fi întreprins vreun demers în termenele legale privind revendicarea, preluarea imobilului nu a fost nicicând contestată.
În aprecierea legală şi corectă a cauzei, trebuie avute în vedere şi prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea cu precădere a legii speciale şi stabilitatea raporturilor juridice.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurentul a invocat inadmisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, susţinând, în esenţă, că după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, persoana interesată nu mai are deschisă calea acţiunii în revendicare de drept comun, ci trebuie să urmeze procedura legii speciale de reparaţie, întrucât legea specială se aplică prioritar în raport de dreptul comun.
Chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, formulată de reclamantă după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, a fost, însă, dezlegată în mod irevocabil prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei, şi anume Decizia nr. 7816 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, prin această decizie s-au casat hotărârile din apel şi fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, reţinându-se de o manieră irevocabilă, ce nu mai poate fi contestată, că instanţele de fond au reţinut greşit inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulate de reclamantă, încălcând prevederile art. 21 din Constituţie şi art. 6 parag. 1 din Convenţie prin faptul că au refuzat, de plano, verificarea temeiniciei pretenţiilor deduse în justiţie, pe considerentul incidenţei unui act normativ special în materie. Instanţa de recurs a reţinut că existenţa unui act normativ special nu exclude verificarea exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, verificări cerute a fi efectuate în cauză şi nesocotite de cele două instanţe.
În rejudecare, instanţele fondului au respectat, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de recurs, care se impun cu caracter obligatoriu, procedând la judecata cauzei pe fond.
Susţinând că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este inadmisibilă în raport de prevederile legii speciale, care se aplică cu prioritate, recurentul readuce în dezbatere un aspect al litigiului care a fost tranşat irevocabil prin Decizia de casare nr. 7816 din 30 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces. Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speţă, admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun, promovată de reclamantă după intrarea în vigoare a legii speciale - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.
Este vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat [ art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. ] , în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, ce a tranşat irevocabil un aspect al litigiului.
În consecinţă, criticile privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii nu pot fi primite, întrucât pe acest aspect există o statuare irevocabilă anterioară, care nu poate fi ignorată, pentru că s-ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat [ art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. ] .
2. Pentru aceleaşi argumente pentru care a susţinut inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, în esenţă aplicarea cu prioritate a legii speciale în raport de dreptul comun, recurentul a invocat că şi capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului este inadmisibil, o asemenea pretenţie putând fi valorificată numai în procedura legii speciale de reparaţie.
Critica nu poate fi primită.
Analiza valabilităţii titlului statului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acţiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada regimului comunist şi cum, în speţă, s-a statuat în mod irevocabil, prin decizia de casare, asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii titlului statului trebuia apreciat şi el ca admisibil şi judecat pe fond, cum corect au procedat instanţele în rejudecarea cauzei.
3. în fine, recurentul a invocat şi faptul că instanţele au reţinut, în mod greşit, nevalabilitatea titlului statului.
Critica nu este fondată, nevalabilitatea titlului statului fiind corect reţinută în rejudecarea cauzei, în raport de criteriile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Potrivit acestui text de lege, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Rezultă că trei sunt criteriile de verificare a validităţii titlului statului, şi anume conformitatea preluării cu Constituţia, cu tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la acea dată, iar aceste criterii sunt cumulative, astfel că neîntrunirea fie şi numai a unuia dintre ele face ca titlul statului să nu fie valabil
Instanţele de fond au reţinut, în mod corect, că actele normative în baza cărora statul a preluat imobilul litigios, şi anume Decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, contraveneau prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, dar şi prevederilor constituţionale în vigoare la acea dată şi ale tratatelor internaţionale la care România era parte.
Într-adevăr, stabilind trecerea în proprietatea statului a imobilelor intrate în posesia acestuia chiar şi fără titlu, actele normative de preluare a imobilului litigios contraveneau şi Constituţiei de la 1965, în vigoare la data preluării - care prevedea la art. 12, ca modalitate de trecere în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor, numai exproprierea pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri, dar şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului - care la art. 17 prevedea că „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociere cu alţii", garantându-se că „nimeni nu va fi lipsit arbitrar de proprietatea sa".
Prin urmare, conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului nu poate fi considerat valabil constituit cât timp preluarea s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor de lege organică (C. civ.), a Constituţiei de la data preluării şi a tratatelor internaţionale la care România era parte.
Faţă de considerentele prezentate, neputând fi reţinută incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei civile nr. 47/Ap din 27 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 111/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 109/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
