ICCJ. Decizia nr. 108/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Rectificare carte funciară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 108/2013
Dosar nr. 13433/3/2010
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 16 martie 2010, reclamantele K.(S.)L. şi K.(K.)S.M.A. au solicitat obligarea pârâtei Uniunea Elenă din România de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, urmare comparării titlurilor de proprietate ale părţilor şi rectificarea cărţii funciare, în sensul reînscrierii dreptului acestora de proprietate.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanţii au arătat că sunt moştenitoarele tatălui lor, P.P., proprietar al imobilului solicitat, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 02 mai 1946 de Tribunalul Ilfov, compus din două corpuri de construcţie şi teren în suprafaţă de 891 mp, înscris în CF în anul 1947, tatăl reclamantelor a fost declarat dispărut, iar cele două fiice ale sale şi mama lor au fost scoase din casa în care locuiau, imobilul fiind preluat abuziv.
Pârâta a solicitat introducerea în cauză în calitate de intervenienţi forţaţi - chemaţi în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Prefecturii Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat.
La data de 08 septembrie 2010, Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, faţă de împrejurarea că reclamantele nu au formulat notificare în baza prevederilor Legii nr. 10/2001. S-a arătat că imobilul în litigiu s-a aflat în administrarea Regiei Autonome a Patrimoniului Protocolului de Stat şi proprietatea privată a statului, iar prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 noiembrie 2006, imobilul construcţie a fost înstrăinat pârâtei Uniunii Elene, iar terenul a rămas în administrarea regiei şi în proprietatea privată a statului.
Prin sentinţa civilă nr. 651 din 29 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii cererii; s-a respins cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Elenă din România, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, ca inadmisibilă, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Uniunea Elenă din România, în contradictoriu cu chemaţii în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat ca rămasă fără obiect, s-a admis cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta Regia Autonomă Administraţia
Patrimoniului Protocolului de Stat în contradictoriu cu intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cererii, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 mai 1946 de Tribunalul Ilfov, P.P. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat in Bucureşti, sector 1, compus din teren şi construcţii.
Potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 02 decembrie 2009 eliberat de notar Public M.G.O., s-a constatat calitatea de moştenitori a reclamantelor de pe urma defunctului P.P..
Ulterior, în anul 1947, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului şi în administrarea directă a pârâtei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, iar prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 octombrie 2006 de Notar Public V.L.I., pârâta Uniunea Elenă din România a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor.
Tribunalul a reţinut incidenţa în speţă şi a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Cum, în speţă, imobilul revendicat a trecut în mod abuziv în patrimoniul statului, în cauză devin aplicabile prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 care, începând cu data de 14 februarie 2001, fac inadmisibilă acţiunea bazată pe dispoziţiile dreptului comun, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată).
În speţă, reclamantele nu au dovedit ca au declanşat procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, precizând în mod expres că au înţeles să se adreseze direct instanţei de judecată, apreciind că nu le sunt incidente prevederile legale speciale.
Tribunalul a reţinut că instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanţei, astfel cum s-a prevăzut în Legea nr. 10/2001, nu îngrădeşte accesul liber la justiţie al reclamantelor, deoarece dreptul de acces la justiţie nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, in conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţia republicată. Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai uşor ca procedura prealabilă să se desfăşoare intre deţinătorul imobilului şi persoana îndreptăţită la restituire, deoarece, in final, tot instanţele judecătoreşti vor fi cele care vor hotărî asupra reparaţiilor prevăzute de lege.
Instanţa a mai reţinut că recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil, intr-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.
Instanţa s-a raportat in soluţionarea cauzei şi la decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs in interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că în concursul dintre legea specială şi legea generală, dând eficienţă legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi, numai în cazul în care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia va avea prioritate. O astfel de prioritate va putea fi acordată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura in care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Tribunalul a înlăturat şi apărările reclamantelor întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Constituţie republicată, potrivit cu care "jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite", întrucât textul constituţional vizează înlăturarea condiţionării ca cel interesat să se adreseze mai întâi unui organ cu activitate jurisdicţională şi, mai apoi, instanţei de judecată. Pornind de la terminologia utilizata de legiuitorul constituţional, instanţa a reţinut că se au în vedere numai acele jurisdicţii speciale şi administrative, fiind excluse de textul constituţional acele proceduri prealabile sesizării instanţei şi care nu au caracterul unor proceduri jurisdicţionale, contencioase, contradictorii, astfel după cum nu are un asemenea caracter nici procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat întemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, motiv pentru care a admis-o şi a respins acţiunea.
Având în vedere soluţia pronunţată asupra cererii principale şi faţă de natura juridică a cererii de chemare în garanţie, instanţa a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Uniunea Elenă din România în contradictoriu cu chemaţii în garanţie
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Regia Autonomă a Patrimoniului Protocolului de Stat.
Tot astfel, prin raportare la soluţia pronunţată asupra cererii principale şi efectul de opozabilitate urmărit de pârâtă prin formularea cererii de arătare a titularului dreptului, tribunalul a admis cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâta Regia Autonomă - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în contradictoriu cu intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele.
Prin decizia nr, 850A din 9 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă, a respins apelul declarat de reclamante.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Contrar susţinerilor reclamantelor, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 intrată în vigoare la 14 februarie 2001, sunt aplicabile în speţă deoarece acestea constituie reglementarea specială aplicabilă în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de către stat.
Intrarea în vigoare a acestei legi a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevedeau posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil în situaţia inexistenţei unei legi speciale de reparaţie, precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 480 C. civ., raportat la preeminenţa legii speciale în raport cu legea generală.
Instituirea de către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanţei, nu constituie o îngrădire a accesului liber la justiţie deoarece dreptul de acces la o instanţă se realizează cu respectarea condiţiilor şi procedurilor prescrise de lege conform art. 126 alin. (2) din Constituţie. în plus, Legea nr. 10/2001 a instituit posibilitatea exercitării controlului judecătoresc prin dreptul acordat persoanei îndreptăţite de a contesta dispoziţia/decizia emisă în procedură administrativă, drept extins de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin recurs în interesul legii şi la posibilitatea instanţei de a sancţiona refuzul nejustificat al deţinătorului bunului de a soluţiona notificarea.
În speţă, însă reclamantele nu au formulat notificarea prevăzută de legea specială, situaţie în care instanţa nu putea să constate subzistenţa dreptului de proprietate invocat de acestea.
Dezlegările date de instanţa de fond sunt conforme dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, art. 480 C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, soluţia fiind conformă şi Deciziei nr. 33/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, precum şi practicii CEDO (hotărârea în cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010).
Astfel, în hotărârea menţionată, Curtea a statuat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri, constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor.
Or, la acest moment reclamantele nu pot pretinde protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, dat fiind că dreptul lor nu a fost recunoscut printr-un act administrativ sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, astfel că nu pot pretinde restituirea imobilului de la deţinătorul acestuia.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au formulat următoarele critici:
Soluţionarea cauzei exclusiv pe excepţie, respectiv respingerea acţiunii ca inadmisibilă încalcă dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este prevăzut şi garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Deşi acest drept include dreptul părţilor de a-şi prezenta apărările pe care le consideră pertinente, recurentele susţin că le-a fost suprimat acest drept prin invocarea Deciziei nr. 33/2009 pronunţată în recurs în interesul legii.
Totodată, susţin recurentele, art. 6 din Convenţie implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor, elementelor de probă ale părţilor, iar în speţă, cercetarea în fond se impunea cu atât mai mult cu cât imobilul revendicat se compunea din teren şi construcţie, cu situaţii juridice diferite.
Ulterior pronunţării Deciziei nr. 33/2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulată în baza C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, o astfel de acţiune fiind admisibilă, indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară).
Aspectele dezlegate de Curtea Europeană sunt obligatorii, astfel încât problemele dezlegate prin recursul în interesul legii privind concursul între Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare de drept comun, precum şi între Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Convenţie, urmează a fi aplicate conform dispoziţiilor Convenţiei.
Se mai susţine că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost afectată însăşi substanţa dreptului de proprietate, nefiind respectată cerinţa proporţionalităţii dintre scopul urmărit şi mijlocul procedural ales.
Recurentele solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
În raport de situaţia de fapt reţinută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispoziţiile art. 480 C. civ., cât şi pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă şi deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Prin acţiunea în revendicare formulată, reclamantele au solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părţi, să se dea preponderenţă titlului lor, cu obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Având în vedere însă că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanţele de fond au avut în vedere la soluţionarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.
Faptul că în soluţionarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, curtea de apel a avut în vedere şi prevederile Legii nr. 10/2001 nu înseamnă că nu a dat o rezolvare pe fond acestei cereri, cum greşit pretind recurentele.
Astfel, curtea de apel a reţinut că soluţionarea acţiunii în revendicare formulată de reclamante nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, aşa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina şi jurisprudenţa anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept substanţial ale legii speciale de reparaţie, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant", precum şi cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, sens în care a procedat.
Prin urmare, soluţia curţii de apel vizează fondul acţiunii în revendicare, iar nu admisibilitatea acesteia, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.
Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecăţii şi legea aplicabilă acestei operaţiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Astfel, în condiţiile în care reclamantele au pretins că imobilul în litigiu ar fî fost preluat de stat în anul 1947, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acţiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că, în soluţionarea acestei acţiuni, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Apartenenţa imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalităţile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 şi cum, în speţă, acţiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluţionarea ei nu se poate face abstracţie de regulile de drept substanţial din această lege.
Ca atare, instanţele au stabilit corect faptul că în soluţionarea acţiunii dedusă judecăţii, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispoziţiile acestui act normativ.
Soluţia este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie pentru instanţe potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acţiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant".
Cu toate acestea, după cum precizează aceeaşi decizie, nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acţiune se prevalează de un bun în sensul normei europene şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Or, tocmai în acest sens a procedat şi instanţa de apel, care a verificat dacă reclamantele deţin un „bun" în sensul Convenţiei, ceea ce exclude ideea că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii nu ar fi fost judecată pe fond, ci pe excepţia de inadmisibilitate, aşa încât toate criticile formulate în acest sens urmează a fi înlăturate.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamantelor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanţii deţineau chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, cauza Porţeanu), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În plus, din aceeaşi hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, reclamantele nu au făcut dovada că s-ar fi conformat dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 de a formula notificare şi de a respecta celelalte cerinţe vizând urmarea procedurii reglementată de acest act normativ, apte să le confirme existenţa dreptului în patrimoniu. De asemenea, nu au fâcut dovada altor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească definitivă de restituire a imobilului.
În consecinţă, reclamantele nu sunt titulare ale unui „bun actual" în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ele nu au un drept la restituire care să le îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că cererea în revendicare este neîntemeiată.
În concluzie, urmează a se reţine că hotărârea recurată dă o dezlegare pe fond acţiunii în revendicare formulată de reclamante, iar această dezlegare este conformă deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care este incidenţă în speţă, precum şi jurisprudenţei actuale a Curţii Europene privind noţiunea de „bun" ce intră sub protecţia art 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite în speţă cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Acestea sunt considerentele pentru care decizia curţii de apel apare ca fiind legală şi pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele K.(K.)S.M.A. şi K.(S.)L. împotriva deciziei nr. 850A din 9 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1083/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 106/2013. Civil. Expropriere. Contestaţie în... → |
|---|
