ICCJ. Decizia nr. 109/2013. Civil. Obligaţie de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 109/2013
Dosar nr. 4817/90/2011
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamantul A.G. a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, la plata sumei de 130.757 RON cu titlu de despăgubire stabilit în conformitate cu prevederile Legii nr. 290/2003.
Prin Sentinţa civilă nr. 1527 din 16 decembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 130.757 RON reprezentând despăgubiri şi 300 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că prin Hotărârea nr. 77 din 29 septembrie 2008, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 653.786 RON compensaţii băneşti pentru bunurile mobile şi recoltele de pe 9 ha cu grâu, 6 ha cu floarea soarelui, 1,48 ha cu viţă de vie, rămase pe teritoriul Republicii Moldova, proprietate a autorilor reclamantului şi a fraţilor săi S.P., A.A. şi A.N.
S-a constatat că reclamantului şi fraţilor acestuia li s-au achitat o parte din despăgubiri, iar ulterior, pentru a înlesni intrarea în posesie a diferenţei rămase neachitată, au procedat la ieşirea din indiviziune şi prin Sentinţa civilă nr. 6585 din 15 iunie 2010, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, s-a dispus ieşirea din indiviziune cu privire la suma ce a rămas de achitat de către pârâtă, revenind fiecăruia dintre fraţi câte 130.757 RON.
S-a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea Comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel: a) integral dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 RON; b) eşalonat în două tranşe pe parcursul a doi ani consecutivi, astfel: 60% în primul an şi 40% în anul următor dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 RON şi 100.000 RON; c) eşalonat în două tranşe pe parcursul a doi ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 RON.
S-a constatat că reclamantul este titularul unui drept de creanţă în baza Sentinţei civile nr. 6585 din 15 iunie 2010 pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune cu privire la suma ce a rămas de achitat de către pârâtă, revenind fiecăruia dintre fraţi câte 130.757 RON.
Instanţa de fond a constatat că din cuantumul despăgubirilor acordate prin Hotărârea nr. 77 din 29 septembrie 2008 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 290/2003 de pe lângă Instituţia Prefectului Judeţului Vâlcea li s-a achitat suma de 261.607 RON, rămânând neachitată diferenţa de 392.179 RON asupra căreia reclamantul şi fraţi; săi au ieşit din indiviziune.
Faţă de momentul în care a fost emisă Hotărârea nr. 77/2008 a Comisiei judeţene de aplicare a prevederilor Legii nr. 290/2003 şi prevederile H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, s-a constatat că a fost depăşit termenul prevăzut de acest act normativ, iar susţinerile pârâtei în sensul că nu dispune de fonduri băneşti nu pot constitui un refuz de plată a celei de a doua tranşe de despăgubiri ce i se cuvine reclamantului.
Faţă de cele arătate, tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului cea de a doua tranşă de despăgubiri, conform Hotărârii nr. 77 din 29 septembrie 2008, în cuantum de 130.757 RON.
Apelul, astfel cum a fost recalificat, declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti, a fost respins de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă prin Decizia civilă nr. 14/2012 din 29 februarie 2012.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că aspectele invocate de apelantă, prin care s-a susţinut că acţiunea reclamantului se impunea a fi respinsă întrucât nu a fost achitată a doua tranşă pentru lipsa disponibilităţilor băneşti ale statului, se constată că sunt nejustificate şi urmează a fi respinse, întrucât instanţa de fond a făcut o interpretare corectă a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, respectiv a dispoziţiilor art. 18, având în vedere momentul în care a fost emisă Hotărârea nr. 77/2008 a Comisiei judeţene de aplicare a prevederilor acestei legi şi faptul că a fost depăşit termenul prevăzut de acest act normativ.
S-a constatat că, în speţă, deja a fost eşalonată în două tranşe plata compensaţiilor băneşti pe parcursul a doi ani consecutiv, în conformitate cu art. 18 alin. (5) lit. c) din H.G. nr. 1120/2006, prima tranşă fiind achitată.
Instanţa de apel a reţinut că în mod just a apreciat instanţa de fond că susţinerile pârâtei în sensul că nu dispune de fonduri băneşti pentru a achita cea de a doua tranşă în cuantum de 60% din compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea sus-menţionată, nu pot constitui un refuz de plată şi nu pot conduce la respingerea acţiunii formulată de către reclamant.
S-a reţinut că la adoptarea acestei modalităţi de plată pe parcursul a doi ani, în conformitate cu art. 18 din H.G. nr. 1120/2006, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea statului de a-şi onora obligaţiile ce decurg din prevederile Legii nr. 290/2003 şi cum acest termen s-a împlinit, în mod just a procedat instanţa de fond la admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Împotriva acestei decizii pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că în data de 29 septembrie 2008 Instituţia Prefectului Judeţului Vâlcea a emis pe numele reclamantului A.G. şi a petenţilor L.E. şi A.V. Hotărârea nr. 77, prin care s-a stabilit cu titlu de despăgubire suma de 653.786 RON, compensaţii băneşti pentru bunurile autorilor A.A., A.N. şi S.P., abandonate şi sechestrate, ca urmare a refugiului.
A mai arătat recurenta că Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor a dispus, în data de 22 martie 2010, plata primei tranşe reprezentând procentul de 40% din sumă, plată efectuată conform prevederilor art. 18 alin. (5) lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003.
Faţă de speţa dedusă judecăţii, recurenta a învederat că dispoziţiile art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1.120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, prevăd compensaţiile băneşti stabilite prin hotărârea comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, "(...) se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de stat, astfel: a) integral, dacă cuantumul acestora nu depăşeşte 50.000 RON; b) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 60% în primul an şi 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 RON şi 100.000 RON; c) eşalonat în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 RON".
Din acest text de lege a precizat recurenta, rezultă că plata despăgubirilor este condiţionată de existenţa în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinaţie.
Menţionează că prevederile art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind eşalonarea plăţii pe parcursul a 2 ani consecutivi, sunt aplicabile doar în situaţia în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat pentru plata despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 290/2003.
Recurenta aducând în discuţie şi redând textul art. 41 din Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale şi interpretarea Recomandării/Rec/C.M7 2007/7 consideră că nu poate fi vorba de încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană asupra cetăţeniei, atunci când există foarte multe cereri depuse, iar mijloacele folosite se dovedesc a fi insuficiente.
În fine, recurenta a arătat că se impune a se constata că, în absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului, raportat la dificultăţile prin care trece economia ţării, s-ar stabili în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor o obligaţie imposibil de realizat şi care este de natură să afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut atât în plan intern, cât şi în plan european. În al doilea rând, din raţiuni financiare creanţele asupra statului pot fi limitate sau eşalonate la plată şi nu pot fi plătite decât în condiţiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate duce la modificarea sau casarea hotărârii atunci "când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Prima ipoteză a textului vizează situaţia când din modul de redactare a deciziei nu se poate determina dacă legea a fost corect aplicată. Din perspectiva acestei prime ipoteze se constată că dispoziţiile legale care au fost puse în discuţie în fond şi apel sunt aplicabile speţei, iar interpretarea s-a făcut fără să se restrângă sau să se extindă conţinutul lor. Cu alte cuvinte interpretarea dispoziţiilor legale nu creează echivoc deci soluţia din apel beneficiază de "bază legală". Nici a doua ipoteză a motivului de nelegalitate invocat nu va fi reţinută întrucât instanţa de apel, ca şi cea de fond, a recurs la textele de lege aplicabile litigiului cu respectarea principiilor generale de drept privind interpretarea lor în speţa dedusă judecăţii.
Potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările şi completările ulterioare, "Despăgubirile sau compensaţiile băneşti vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei judeţene ori a municipiului Bucureşti, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face şi în rate, în maximum 2 ani, în funcţie de disponibilităţile băneşti ale direcţiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)". Plata despăgubirilor se dispune de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (art. 11 alin. (1) din Legea nr. 290/2003).
În raport de normele legale mai sus menţionate, în mod evident interpretarea art. 18 alin. (5) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, cu modificările şi completările ulterioare, invocat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv a sintagmei "în limita sumelor aprobate anual cu această destinaţie în bugetul de Stat", nu poate fi făcută cu ignorarea normei juridice cu forţă juridică superioară cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003. Prin urmare, potrivit legii, eşalonarea plăţii despăgubirilor nu poate depăşi termenul de doi ani de la comunicarea hotărârilor prin care se prevede plata acestor despăgubiri, termen care, în litigiu, a fost depăşit.
În aceste condiţii, în mod întemeiat a fost obligată pârâta la plata sumei de 130.757 RON, reprezentând cea de a doua tranşă, stabilită prin Hotărârea nr. 77/2008 din 29 septembrie 2008 a Comisiei judeţene Vâlcea pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi totodată, în temeiul art. 18 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Aşa fiind, cum motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate şi hotărârea atacată este legală şi temeinică, urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva Deciziei civile nr. 14/2012 din 29 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1330/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1017/2013. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
