ICCJ. Decizia nr. 1083/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1083/2013
Dosar nr. 2804/113/2007*
Şedinţa publică de la 4 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia civilă, la data de 25 septembrie 2007, reclamanta P.B.V. Brăila a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi C.E. Brăila, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se constate dreptul de proprietate exclusivă al reclamantei asupra construcţiei C5 - „B.G.", construcţiei C1 - „C.P." şi asupra terenului pe care sunt edificate aceste construcţii, în suprafaţă de 1.257 mp, ca urmare a prescripţiei achizitive.
Prin Sentinţa civilă nr. 164 din 23 februarie 2009, Tribunalul Brăila, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, invocată de acest pârât; a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta C.E. Brăila; a respins, ca nefondată, acţiunea împotriva ambilor pârâţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a arătat care au fost probele administrate şi evenimentele pe care le dovedesc acestea şi a reţinut că, în drept, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ.
A arătat că nu se impune analiza viciilor discontinuităţii şi clandestinităţii, deoarece reclamanta a exercitat actele de posesie la intervale normale şi într-o succesiune obişnuită.
Posesia a fost în schimb bazată pe violenţă, deoarece B.E.B.V. a fost lipsită de proprietatea sa nejustificat de o cauză de utilitate publică, iar opoziţia pe care a făcut-o aceasta în anul 1974 a rămas fără rezultat.
Astfel, fiind vorba de un abuz al autorităţilor statului comunist, posesia utilă a reclamantei a început în anul 1990, termenul de 30 de ani pentru uzucapiune nefiind împlinit.
De asemenea, a mai reţinut că reclamanta nu a posedat sub nume de proprietar, ci cu acordul comunităţii greceşti.
Prin Decizia civilă nr. 279A din 13 octombrie 2009, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei susmenţionate, cu următoarea motivare:
Obiectul prezentei acţiuni îl constituie constatarea dreptului de proprietate al reclamantei Parohia Buna Vestire asupra imobilului „Biserica Greacă", „Casa Parohială" şi a terenului în suprafaţă de 1257 mp, pe care sunt edificate construcţiile, ca urmare a îndeplinirii termenului privind prescripţia achizitivă.
Aşa cum rezultă din conţinutul acţiunii de faţă, problema de drept care trebuie analizată şi rezolvată este dacă în cauză termenul pentru invocarea prescripţiei achizitive a fost îndeplinit.
Pornind de la textele de lege care reglementează prescripţia, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 1837 C. civ., prescripţia este un mod de a dobândi un drept de proprietate, iar art. 1846 stipulează faptul că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii.
Art. 1847 C. civ. prevede că se poate prescrie dacă posesia este continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Potrivit dispoziţiilor art. 1890 C. civ., toate acţiunile atât reale cât şi personale pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile se prescriu într-un termen de 30 de ani.
Aşa cum rezultă din probele administrate, B.B.V. a fost edificată în municipiul Brăila în urmă cu aproximativ 150 ani, reprezentând nucleul existenţei şi perpetuării generaţiilor de etnie grecească din Municipiul Brăila.
Potrivit adresei nr. 20912/1967 emisă de Departamentul cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri al R.S.R., C.E. din Brăila s-a autodizolvat în anul 1954, însă potrivit adresei nr. 81391/304/1959 emisă de Sfatul Popular Regional Galaţi înaintată Consiliului de Miniştri, C.E. Brăila continuă să existe, având şi calitatea de proprietar al B.B.V.
Chiar şi Protocolul încheiat la data de 18 octombrie 1994 cu C.E. Brăila recunoaşte existenţa acestei comunităţi.
Potrivit Statutului B.O.R., P.B.V. este o parohie mixtă, care cuprinde atât credincioşi români, cât şi de etnice greacă, iar lucrările de reparaţii s-au făcut şi cu acordul a cinci epitropi consilieri de etnie greacă.
Din ansamblul actelor analizate rezultă continuitatea C.E. Brăila, iar administrarea bisericii a fost exercitată de către Consiliul Parohial din care fac parte şi etnicii greci.
În anul 1974, Episcopia Buzăului aduce la cunoştinţă reprezentanţilor B.E.B.V. funcţionarea ilegală a acesteia, iar Departamentul Cultelor a hotărât ca bisericile greceşti să intre sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române.
În acest context, B.E.B.V. a fost lipsită de proprietatea sa în mod abuziv, iar până în anul 1990 orice acţiune întreprinsă pentru intrarea în legalitate nu ar fi avut sorţi de izbândă, astfel că posesia utilă a reclamantei a început după acest an şi, prin urmare, termenul de 30 de ani nu s-a îndeplinit.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta.
Prin Decizia nr. 6543 din 03 decembrie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantei, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Reclamanta a sesizat instanţa cu o acţiune având ca obiect constatarea dobândirii prin uzucapiune - prescripţie achizitivă - a dreptului de proprietate asupra construcţiei C5 - „B.G.", a construcţiei C1 - „C.P." şi asupra terenului pe care sunt edificate acestea, în suprafaţă totală de 1.257 mp, situate în municipiul Brăila.
Acţiunea a fost formulată împotriva Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi C.E. Brăila.
Prima instanţă a respins acţiunea ca nefondată faţă de pârâta C.E. Brăila, iar faţă de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor respinge de asemenea acţiunea ca nefondată, cu toate că faţă de acest pârât a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe care o invocase.
În raport de această soluţie, reclamanta a formulat mai multe motive de apel, inclusiv cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român, devoluând în acest mod întreaga pricină.
Cu toate acestea, instanţa de apel reţine că problema de drept care trebuie rezolvată în cauză este dacă termenul pentru invocarea prescripţiei achizitive a fost îndeplinit.
Sub acest aspect, conchide că B.E.B.V. a fost lipsită de proprietatea sa în mod abuziv, iar până în anul 1990 orice acţiune întreprinsă pentru intrarea în legalitate nu ar fi avut sorţi de izbândă, astfel că posesia utilă a reclamantei a început după acest an.
În ceea ce priveşte cadrul procesual, Curtea de Apel se limitează să arate că din adresa nr. 20912/1967 emisă de către Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri al R.S.R. şi din Protocolul încheiat la 18 octombrie 1994 rezultă că, C.E. Brăila, autodizolvată în 1954, continuă să existe.
În raport de considerentele deciziei atacate sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., aşa cum corect susţine recurenta.
Astfel, întrucât obiectul cauzei îl constituia constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, instanţa de apel era datoare să dezlege toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii referitoare la: cadrul procesual, caracteristicile posesiei şi durata acesteia.
Având în vedere că uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietăţii, dar totodată o sancţiune împotriva proprietarului nediligent, acţiunea având ca obiect constatarea intervenirii acesteia nu poate fi îndreptată decât împotriva adevăratului proprietar.
Sub acest aspect era important a se stabili care dintre cei doi pârâţi chemaţi în judecată de reclamantă este adevăratul proprietar căruia urmează a i se opune prescripţia achizitivă: Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice sau C.E. Brăila.
Însăşi reclamanta este datoare să arate cine este adevăratul proprietar şi să justifice de ce înţelege să cheme în judecată pe pârâta C.E. Brăila, dacă aceasta nu este continuatoarea personalităţii juridice a entităţii deposedate de imobilele în litigiu.
Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta susţine şi în recurs că imobilele în litigiu i-au fost predate de proprietar, Statul Român.
Fără a se pronunţa asupra motivului de apel referitor la calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel analizează cauza doar în contradictoriu cu pârâta C.E. Brăila.
Nici în legătură cu această pârâtă nu lămureşte pe deplin situaţia, deoarece se invocase drept motiv de apel inexistenţa unei continuităţi a personalităţii juridice a pârâtei, constatată printr-o Sentinţă anterioară nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, despre care reclamanta susţinea că a intrat în puterea lucrului judecat.
În atare situaţie, instanţa de apel era datoare să verifice dacă acest aspect al judecăţii a fost deja soluţionat irevocabil printr-o hotărâre judecătorească anterioară, ce se bucură de puterea lucrului judecat, conform art. 1200 pct. 4 C. civ.
Odată stabilit cadrul procesual şi implicit cine are calitatea de adevărat proprietar, căruia reclamanta urmează să-i opună uzucapiunea, se poate verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile posesiei de 30 de ani, respectiv data de la care reclamanta a început să posede şi care au fost caracteristicile posesiei în intervalul de timp care s-a scurs de atunci, după regulile prescrise de art. 1846 şi urm. C. civ.
Faţă de aceste considerente şi dat fiind că aspectele privitoare la situaţia de fapt nu pot face obiect de analiză în recurs, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., urmează ca în baza art. 304 pct. 7 şi art. 314 C. proc. civ. să se admită recursul, să se caseze decizia atacată şi să se trimită cauza spre rejudecare la aceiaşi curte de apel, care va avea în vedere şi celelalte critici formulate de recurentă.
În rejudecare, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 141/A din 22 iunie 2011, prin care a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
În motivarea soluţiei, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În rejudecare, reclamanta îşi precizează ferm poziţia în sensul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, invocând adresa nr. 20912/1967 emisă de Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri.
Potrivit acestei adrese, B.B.V. din Brăila, persoană juridică, a preluat toate sarcinile civile şi obligaţiile fostei C.E. din Brăila, care s-a autodizolvat în anul 1954.
Urmare autodizolvării se precizează în adresă că bunurile au trecut în patrimoniul Statului Român.
De asemenea, reclamanta justifică chemarea în judecată a C.E. întrucât la 23 septembrie 2007 dreptul de proprietate asupra imobilului era intabulat în favoarea acesteia.
C.E. a învestit Judecătoria Brăila cu o cerere prin care a solicitat să se constate că este continuatoarea personalităţii juridice a C.E. înfiinţate în anul 1863, pârât în cauză fiind Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Sentinţa civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007, Judecătoria Brăila a respins cererea de constatare a continuităţii personalităţii juridice, sentinţă irevocabilă prin respingerea recursului.
La data de 23 septembrie 2007 sentinţa nu era irevocabilă şi de aceea s-a considerat oportună chemarea în judecată a C.E., pentru a-i fi opozabilă hotărârea.
C.E. a precizat prin întâmpinare că reclamanta este în eroare asupra calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi-a precizat poziţia la instanţa de fond prin întâmpinare, arătând că nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu s-a făcut dovada că imobilul în litigiu ar fi trecut în proprietatea sa, cu titlu sau fără titlu.
Pe de altă parte, adresa nr. 20912/1967 trebuie analizată în contextul celorlalte înscrisuri depuse la dosar.
Astfel, prin adresa nr. 81391/306/1959 emisă de Sfatul Popular Regional Galaţi înaintată Consiliului de Miniştri, se precizează că respectiva C.E. Brăila continuă să existe şi are calitate de proprietar al B.B.V.
Potrivit Statutului B.O.R., P.B.V. este o parohie mixtă care cuprinde atât credincioşi români cât şi de etnie greacă.
Reclamanta a depus la dosar, în rejudecare, Sentinţa civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a respins acţiunea modificată formulată de C.E. Brăila, prin care aceasta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru a se constata că Asociaţia C.E. este succesoarea de drept şi de fapt a C.E. Brăila înfiinţată în anul 1863 şi interzisă în anul 1954.
Această hotărâre este atacată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de C.E. Brăila, conform adresei prezentate de aceasta (cererea din 27 ianuarie 2009).
Faţă de precizarea că înţelege să solicite imobilul revendicat de la Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 1846 - 1847 C. civ. privind prescripţia achizitivă (posesie continuă, neîntreruptă, publică şi sub nune de proprietar).
Cum însă nu s-a făcut dovada prin nici un mijloc de probă că imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului Român cu titlu sau fără titlu, o astfel de analiză este imposibilă şi fără finalitatea juridică dorită prin cererea de chemare în judecată.
Această din urmă decizie a Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a formulat următoarele critici:
- Curtea de Apel era obligată să lămurească problemele pe care Înalta Curte le-a sesizat ca fiind relevante în cauză şi să analizeze şi celelalte motive de recurs, ceea ce nu s-a întâmplat.
Astfel, Curtea de Apel nu arată de ce Statul Român - despre care reclamanta a afirmat că este cel care a preluat fără titlu imobilul litigios - nu are calitate procesuală pasivă.
Instanţa consideră, în mod greşit, că adresa nr. 20919/1967 trebuie analizată prin prisma şi a altor înscrisuri, şi anume adresa nr. 81391/1959 din care rezultă că, C.E. continuă să existe şi are calitatea de proprietar al B.B.V.
Adresa nr. 81391/1959 este emisă cu 8 ani înainte de adresa nr. 20919/1967, timp în care C.E. a fost desfiinţată şi întreg patrimoniul său a intrat în proprietatea Statului Român.
Instanţa de apel identifică ca fiind aceeaşi persoană juridică C.E. la care se face referire în cele două adrese cu C.E. - parte pârâtă în prezenta cauză.
Or, pârâta C.E.a este înfiinţată în anul 1992, cu alte scopuri, organe de conducere şi patrimoniu, cu alt obiect de activitate decât C.E. posibil existentă până în anul 1967, de care se face vorbire în adresa nr. 20919/1967. Potrivit acestei adrese, B.E.B.V. din Brăila, persoană juridică, a preluat toate sarcinile şi obligaţiile fostei C.E. din Brăila, care s-a autodizolvat în anul 1954.
- Decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii şi este dată cu încălcarea legii, respectiv cu nesocotirea principiului autorităţii de lucru judecat.
Astfel, deşi are o sentinţă definitivă care constată că pârâta C.E. nu este continuatoarea C.E. înfiinţate în anul 1863, instanţa reţine că pârâta a învestit Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu o cerere, fără să motiveze care este relevanţa probării existentei cererii depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
- Având în vedere afirmaţia din considerente, potrivit căreia „Faţă de precizarea (reclamantei) că înţelege să solicite imobilul revendicat de la Statul Român..", rezultă că instanţa a schimbat natura juridică a actului juridic dedus judecăţii.
Astfel, reclamanta nu revendică imobilul litigios, deoarece are posesia lui încă din anul 1974, anul înfiinţării sale ca entitate juridică.
- Reclamanta a preluat imobilul litigios de la Statul Român (şi nicio persoană fizică sau juridică nu revendică proprietatea asupra imobilului), pentru că bunurile care au aparţinut C.E. au trecut, în efectul legii, în proprietatea statului prin următorul mecanism juridic: într-adevăr, în anul 1870 şi apoi în anul 1890 sunt certificate două Regulamente ale C.G. din Brăila, din care rezultă că membrii Comunităţii sunt „conaţionali (greci) care trăiesc în Brăila, nu achită cotizaţie" şi scopul este „terminarea grabnică a B.B.V.M.D., dar şi înfiinţarea de şcoală, cimitir, etc." (art. 6). Conform Regulamentului din 1890, se completează scopul Comunităţii, prevăzându-se la art. 1 administrarea şi întreţinerea Bisericii, înfiinţarea şi administrarea instituţiilor filantropice şi construcţia de clădiri pentru instituţii filantropice.
Nu rezultă că această formă de organizare pe criterii etnice avea ori nu personalitate juridică.
Legea care reglementează persoanele juridice fără scop lucrativ (asociaţiile şi fundaţiile, uniunile şi comunităţile) este Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, împreună cu Regulamentul de aplicarea dispoziţiilor pentru persoane juridice (asociaţii şi fundaţii) din 19 aprilie 1924.
Art. 2 din Legea nr. 21/1924 prevede că persoanele juridice de drept privat existente la data promulgării legii de faţă vor continua să funcţioneze potrivit legilor, hotărârilor şi actelor care le-au constituit şi care vor fi contrare dispoziţiilor de ordine publică ale acestei legi.
Sunt obligate însă ca în termen de 6 luni de la promulgarea acestei legi să comunice grefei tribunalului, în circumscripţia care funcţionează administraţia lor principală, titlurile pe temeiul cărora au dobândit personalitate juridică, statutele sau actele constitutive, precum şi informaţiile ce se vor cere prin regulamentul de aplicaţie a acestei legi.
Grefa tribunalului este obligată a înscrie organizaţia sau aşezământul în registrul persoanelor juridice şi art. 98 din Regulamentul de aplicarea dispoziţiilor pentru persoane juridice indică actele pe care persoanele juridice de drept privat, existente la data promulgării legii, sunt obligate în termen de 6 luni să le comunice grefei tribunalului.
Acceptând ideea că, C.G. reglementată de cele două Regulamente invocate (1870 şi 1890) a existat ca persoană juridică până în anul 1924, nefăcând dovada că în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 21/1924 s-a înscris în registrul persoanelor juridice de la Grefa Tribunalului Brăila, sancţiunea este cea a inopozabilităţii faţă de terţi (conform art. 94).
Dacă C.G. înfiinţată prin cele două Regulamente invocate de către reclamantă a funcţionat şi după 1924, ea nu a dobândit personalitate juridică întrucât nu a fost înscrisă la Grefa Tribunalului şi, în consecinţă, s-a autodizolvat (cum susţine, a fost dizolvată abuziv), pentru că urma să îndeplinească procedura impusă de către Regulamentul de aplicarea dispoziţiilor pentru persoane juridice, şi anume orice modificare în conducerea, direcţia sau administraţia persoanei juridice urma să fie înregistrată la grefă.
C.E. înfiinţată în anul 1992 a susţinut că, deşi era proprietara imobilului, nu a avut posibilitatea ca în perioada comunistă să îşi manifeste public prerogativele dreptului de proprietate. Dar nici în perioada 1990 - 1992 nicio persoană nu a invocat dreptul său de proprietate asupra Bisericii şi casei parohiale. După înfiinţarea C.E. (1992), aceasta nu a exhibat titlul de proprietate şi nici nu a pretins să exercite posesia asupra bunurilor imobile.
Pârâta C.E. Brăila este o persoană juridică înfiinţată în 1992, în temeiul Sentinţei civile nr. 4833din 05 iunie 1992 a Judecătoriei Brăila.
Conform procesului-verbal din data de 14 martie 1992, întocmit cu ocazia întrunirii a 63 de fondatori, aceştia decid „constituirea unei asociaţii scopul de a promova idealurile de demnitate, prietenie şi conlucrarea paşnică a poporului român cu celelalte naţionalităţi conlocuitoare..". Asociaţia dobândeşte personalitate juridică de la data înregistrării în Registrul persoanelor juridice sub nr. 24/1992. Cercetând şi actele de înfiinţare din 1992, rezultă că obiectul şi scopul înfiinţării sale nu este administrarea unui lăcaş de cult şi a casei parohiale şi nicio activitate nu priveşte latura religioasă a grecilor din Municipiul Brăila.
Între reprezentanţii C.E. şi reprezentanţii Protopopiatului Brăila, a Episcopiei Dunării de Jos se încheie procesul-verbal din data de 14 iunie 1994, din care rezultă (punctul II) că se hotărăşte de comun acord ca o parte din bunuri să fie predate către C.E., şi anume corp casă în suprafaţă de 72,96 mp, corp casă în suprafaţă de 53 mp, corp casă în suprafaţă de 210 mp şi o serie de bunuri mobile. În cadrul aceluiaşi act se decide că „terenul construit împreună cu imobilele cedate Comunităţii intră în proprietatea acesteia, iar „terenul împreună cu casa parohială şi biserica rămân în proprietatea parohiei", de asemenea că „restul de 1.416 mp intră în indiviziunea ambelor părţi".
- Deşi Înalta Curte obligă Curtea de Apel să ţină seama şi de celelalte motive arătate în recurs, aceasta nu le analizează pornind de la premisa că nu s-a făcut dovada calităţii de proprietar a Statului Român şi în atare condiţii consideră că analiza cauzei este imposibilă şi fără finalitate juridică.
Or, dacă nu s-a dovedit calitatea Statului Român de proprietar căruia i se opune prescripţia achizitivă, cererea urma să fie respinsă admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.
Având în vedere caracterul irevocabil al Sentinţei nr. 3602 din 13 iunie 2007, nici C.E. nu are calitate procesuală pasivă (s-au arătat motivele care au determinat chemarea în judecată în anul 2007 şi care la data judecării cauzei erau total modificate, în ceea ce priveşte această parte).
- Curtea de Apel nu analizează incidenţa actului normativ care reglementa activitatea Bisericii Ortodoxe Române şi care era Statutul nr. 4593/1949 emis de Ministerul Cultelor (în vigoare până la data de 22 ianuarie 2008).
B.B.V., edificată de o fundaţie (C.E. înfiinţată în anul 1863), se află sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române din punct de vedere administrativ, gestionar şi religios (conform art. 175 din Statut).
Art. 175 alin. ultim din Statut reglementează situaţia în care fundaţia (comunitatea, asociaţia) ar refuza să se supună dispoziţiilor administrative, gestionare şi religioase: „în caz de refuz, biserica cu toate bunurile sale mobile şi imobile trece în administraţia eparhiei"; art. 177 arată că o biserică particulară, odată sfinţită trece în proprietatea şi folosinţa eparhiei. Biserica este condusă de un preot şi eparhia este organul executiv ales de către Consiliul Parohial.
Parohia este o comunitate bisericească a credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştin ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh (art. 41 din Statut); parohia are ca organ deliberativ Adunarea Parohială, care alege un Consiliu Parohial şi sarcinile fixate de Consiliu sunt duse la îndeplinire de unul sau mai mulţi epitropi.
În aceste condiţii legislative „începând cu data de 1 mai 1974 se înfiinţează P.B.V. Brăila, str. C., Protopopiatul Brăila". Actul de înfiinţare este adresa nr. 8609/1974 emisă de către Departamentul Cultelor către Episcopia Buzău şi înregistrată sub nr. 2419/2 mai 1974.
Înfiinţarea P.B.V. se face prin act administrativ al administraţiei publice centrale (Ministerul Cultelor) şi este confirmată de organele de conducere ale Bisericii Ortodoxe Romane, este o persoană juridică de interes public, având conducere, ţinând contabilitate şi având patrimoniu propriu, format din bunuri cu caracter sacru - ca urmare a sfinţirii lor - şi bunuri comune.
Din analiza înscrisurilor rezultă că B.B.V. s-a transformat în P.B.V. şi de la data de 1 mai 1974 începe să exercite posesia asupra bunurilor sacre şi comune care i-au fost date în baza actului nr. din 11 noiembrie 1967, ca urmare a autodizolvării C.E. în anul 1954.
Curtea de Apel a nesocotit dispoziţiile H.G. nr. 53/2008, care recunoaşte Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.
Potrivit art. 170, „Sunt bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum lăcaşurile de cult (catedrale, biserici, capele)..".
Art. 178 statuează că „bisericile parohiale sunt proprietatea Parohiei, sunt integrate patrimoniului acesteia şi stau sub jurisdicţia şi controlul autorităţii arhiepiscopiei sau episcopiei", iar alin. (3) că „se consideră anexe ale lăcaşului de cult şi urmează regimul juridic al acestuia următoarele construcţii.. casa parohială cu anexele sale.,".
Or, legea conferă numai Parohiei dreptul de a exercita dreptul de proprietate asupra construcţiei cu destinaţia de biserică şi asupra casei parohialei, cu atât mai mult cu cât C.E. nu are ca obiect de activitate şi scop administrarea unui lăcaş de cult; în lipsa titlului de proprietate, nici una dintre părţi nu îşi poate intabula dreptul de proprietate.
Este de reţinut că P.B.V. a solicitat desfiinţarea întregii Cărţi funciare a imobilului, şi pentru construcţiile pentru care recunoaşte că exercită administrarea C.E. şi aceasta, în calitate de parte în proces (Dosar nr. 3228/196/2007), nu a invocat un drept propriu astfel încât să se fi desfiinţat, numai în parte, Cartea funciară. Motivul - C.E. nu poate face dovada dreptului de proprietate asupra nici uneia dintre construcţiile C1 - C5 şi nici asupra terenului situat în Municipiul Brăila, str. C.C.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă C.E. Brăila a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În această fază procesuală, Uniunea Elenă din România a formulat cerere de intervenţie accesorie, în favoarea intimatei-pârâte C.E. Brăila, invocând calitatea sa de continuatoare a C.G. din România.
În şedinţa publică din 4 februarie 2013 s-a discutat admisibilitatea în principiu a acestei cereri de intervenţie, iar în baza art. 52 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a dispus respingerea ei, reţinând lipsa de interes a Uniunii Elene din România de a interveni în proces în favoarea intimatei-pârâte C.E. Brăila, în condiţiile în care prin decizia recurată s-a statuat asupra lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.E. Brăila şi nicio parte nu a contestat acest aspect pe calea recursului.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Astfel cum susţine recurenta, raportat la Decizia de casare nr. 6543 din 03 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel trebuia să lămurească, în primul rând, cadrul procesual, sens în care avea a stabili care dintre cei doi pârâţi chemaţi în judecată este adevăratul proprietar, căruia urmează a i se opune prescripţia achizitivă - Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice sau C.E. Brăila.
Sub acest aspect, în decizia de casare s-a reţinut că „însăşi reclamanta este datoare să arate cine este adevăratul proprietar şi să justifice de ce înţelege să cheme în judecată pe pârâta C.E. Brăila, dacă aceasta nu este continuatoarea personalităţii juridice a entităţii deposedate de imobilele în litigiu. Aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta susţine şi în recurs că imobilele în litigiu i-au fost predate de proprietar, Statul Român." În legătură cu pârâta C.E. Brăila, prin decizia de casare s-a impus instanţei de trimitere să verifice dacă aspectul privind inexistenţa unei continuităţi a personalităţii juridice a pârâtei, invocat drept motiv de apel, a fost deja soluţionat irevocabil printr-o hotărâre judecătorească anterioară, ce se bucură de puterea lucrului judecat, conform art. 1200 pct. 4 C. civ.
Faţă de aceste îndrumări obligatorii din decizia de casare, în rejudecare reclamanta a depus precizări scrise, prin care a arătat că adevăratul proprietar al imobilelor în litigiu este Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, întrucât urmare a autodizolvării C.E. în anul 1954, bunurile din patrimoniul acesteia au trecut în patrimoniul Statului Român. Prin aceleaşi precizări, reclamanta a justificat chemarea în judecată a C.E. Brăila prin faptul că, la data sesizării instanţei, dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu era intabulat în favoarea acesteia; a arătat că în prezent, însă, C.E. Brăila nu mai este înscrisă în Cartea Funciară ca titulară a dreptului de proprietate (urmare a rămânerii irevocabile a sentinţei pronunţate de Judecătoria Brăila în Dosarul nr. 3228/196/2007, prin care s-a admis plângerea sa împotriva Încheierii de CF nr. 13027 din 22 iunie 2006 şi s-a desfiinţat această încheiere de CF) şi că s-a statuat irevocabil că actuala C.E. Brăila, înfiinţată în anul 1992, nu este continuatoarea în drepturi şi obligaţii a C.E. din 1870 (prin Sentinţa civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, devenită irevocabilă prin respingerea recursului).
Verificând cadrul procesual conform indicaţiilor din decizia de casare, faţă de precizările făcute de reclamantă în rejudecare şi actele depuse, instanţa de apel a lămurit doar situaţia pârâtei C.E. Brăila, în sensul că aceasta nu este continuatoarea personalităţii juridice a C.E. din Brăila înfiinţată în anul 1863 şi interzisă în anul 1954, reţinând că prin Sentinţa civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă şi irevocabilă (depusă în rejudecare cu această menţiune), s-a respins cererea pârâtei de a se constata că este succesoarea de drept şi de fapt a C.E. din Brăila, înfiinţată în anul 1863 şi interzisă în anul 1954.
Situaţia astfel reţinută echivalează, practic, cu statuarea asupra lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.E. Brăila în acţiunea în uzucapiune ce face obiectul prezentei cauze (în condiţiile în care pârâta nu este continuatoarea personalităţii entităţii ce a avut în patrimoniu imobilele litigioase), dovadă că instanţa de apel nici nu a mai analizat condiţiile uzucapiunii în contradictoriu cu această pârâtă, obligaţia verificării acestor condiţii fiind impusă prin decizia de casare numai după stabilirea cadrului procesual, respectiv în contradictoriu cu partea căreia i se va recunoaşte calitate procesuală pasivă.
Din acest punct de vedere nu se confirmă criticile recurentei privind pronunţarea deciziei recurate cu nesocotirea principiului puterii lucrului judecat, neputându-se susţine că instanţa de apel nu a dat eficienţă acestui principiu, devreme ce a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă şi irevocabilă, s-a respins cererea pârâtei de a se constata că este succesoarea C.E. Brăila, înfiinţată în anul 1863 şi interzisă în anul 1954. Deşi instanţa de apel a mai reţinut că pârâta a atacat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului această sentinţă, nu a folosit acest argument pentru a justifica faptul că respectiva sentinţă nu ar avea putere de lucru judecat, acest efect fiindu-i recunoscut, implicit, prin invocarea caracterului ei definitiv şi irevocabil.
Instanţa de apel nu a lămurit, însă, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în legătură cu care s-a limitat să reţină că nu s-a făcut dovada, prin nici un mijloc de probă, că imobilele în litigiu ar fi intrat în proprietatea statului, cu titlu sau fără titlu.
În justificarea calităţii procesuale pasive a acestui pârât, reclamanta a susţinut că imobilele în litigiu i-au fost predate de Statul Român, care a devenit proprietar în urma preluării lor din patrimoniul fostei C.E. din Brăila (înfiinţată în anul 1863), după autodizolvarea acesteia.
Se impunea astfel a se verifica, prin raportare la probe, dacă în urma încetării existenţei entităţii în al cărei patrimoniu se pretinde că s-au aflat imobilele litigioase (fosta C.E. din Brăila, înfiinţată în anul 1863), acestea au intrat în patrimoniul statului, or această situaţie nu a fost clarificată de instanţa de apel.
Astfel, instanţa reţine că din adresa nr. 20912/1967 emisă de Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniştri rezultă că B.E.B.V. din Brăila, persoană juridică, a preluat toate sarcinile şi obligaţiile fostei C.E. din Brăila, ce s-a autodizolvat în anul 1954, dar că această adresă trebuie analizată în contextul celorlalte înscrisuri depuse la dosar, sens în care face trimitere la adresa nr. 81391/306/1959 înaintată de Sfatul Popular Regional Galaţi către Consiliul de Miniştri, reţinând că din aceasta rezultă că respectiva C.E. din Brăila continuă să existe şi are calitate de proprietar al B.B.V.
Deşi prin raportare la adresa din anul 1959 reţine existenţa C.E., evident la nivelul acelui an, instanţa de apel recunoaşte, în mod implicit, încetarea existenţei acestei entităţi în regimul politic trecut, din moment ce reţine că prin Sentinţa civilă nr. 3602/2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă şi irevocabilă, s-a respins acţiunea prin care pârâta din prezenta cauză, C.E. Brăila înfiinţată în anul 1992, a solicitat să se constate că este succesoarea în drepturi şi obligaţii a fostei C.E. din Brăila, înfiinţată în anul 1863 şi interzisă în anul 1954.
În acest context, instanţa trebuia să lămurească cine a preluat sau putea prelua bunurile din patrimoniul entităţii care şi-a încetat existenţa în regimul politic trecut, iar în acest scop, în absenţa altor probe, putea apela şi la prezumţii simple (conform art. 1199 C. civ., prezumţiile simple sunt consecinţe pe care magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut).
Fără a lămuri această situaţie de fapt, nu se poate reţine că instanţa de apel a tranşat problema calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nesocotindu-se astfel şi decizia de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului, conform art. 315 C. proc. civ.
Aşa fiind, criticile formulate de recurentă în acest sens sunt întemeiate.
În ce priveşte criticile referitoare la neînscrierea C.G. la grefa Tribunalului Brăila, conform prevederilor Legii nr. 21/1924, acestea nu au relevanţă în cauză, faţă de cele reţinute în decizia recurată cu privire la pârâta C.E. Brăila, şi anume că aceasta nu este continuatoarea personalităţii juridice a fostei C.E. din Brăila, înfiinţată în anul 1863 şi interzisă în 1954, fapt statuat prin Sentinţa civilă nr. 3602 din 13 iunie 2007 a Judecătoriei Brăila, definitivă şi irevocabilă.
Criticile vizând interpretarea greşită a obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind revendicare, în loc de constatare dobândire drept de proprietate prin uzucapiune, nu sunt întemeiate.
Recurenta îşi argumentează această critică pe faptul că instanţa de apel a folosit, în considerentele hotărârii pronunţate, sintagma „imobilul revendicat", ignorând însă că sensul neechivoc al acestei sintagme este acela de imobil litigios, ceea ce rezultă din chiar paragraful la care ea face trimitere şi care relevă, în acelaşi timp, că instanţa nu s-a aflat în eroare asupra obiectului cererii de chemare în judecată: „Faţă de precizarea că înţelege să solicite imobilul revendicat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art 1846 - 1847 C. civ. privind prescripţia achizitivă (..)."
În concluzie, reţinând că instanţa de apel nu a lămurit calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nestabilind pe deplin situaţia de fapt ce interesa în dezlegarea acestei probleme de drept, reţinând totodată că aspectele privitoare la situaţia de fapt nu pot face obiect de analiză în recurs, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în limita criticilor formulate pe acest aspect, în baza art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va stabili - prin raportare la probele administrate, inclusiv prin suplimentarea probatoriului dacă va aprecia necesar, putându-se folosi, de asemenea, de prezumţii simple - dacă imobilele litigioase au intrat în patrimoniul Statului Român, cu titlu sau fără titlu, în urma încetării existenţei entităţii în al cărei patrimoniu s-au aflat - C.E. din Brăila înfiinţată în anul 1863, pentru a putea apoi aprecia asupra calităţii procesuale pasive în cauză a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată, în aprecierea calităţii procesuale pasive a acestui pârât, instanţa de trimitere va avea în vedere şi prevederile art. unic din Legea nr. 455/2006, conform cărora acţiunile şi cererile pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, formulate de cultele religioase recunoscute din România, se soluţionează, potrivit legii, „în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate"; urmează astfel a se aprecia dacă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice poate fi asimilat autorităţilor sau altor persoane interesate, în sensul avut în vedere de legea menţionată.
În funcţie de concluzia la care va ajunge în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în măsura în care se mai impune, instanţa de trimitere va verifica, în continuare, dacă sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii de 30 de ani, respectiv data la care a început să posede reclamanta şi care au fost caracteristicile posesiei în intervalul de timp care a trecut de atunci, după regulile prescrise de art. 1846 şi urm. C. civ., sens în care va avea în vedere şi criticile formulate în recurs pe acest aspect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta P.B.V. Brăila împotriva Deciziei civile nr. 141 A din data de 22 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1088/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 108/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
