ICCJ. Decizia nr. 1088/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1088/2013
Dosar nr. 9258/3/2009
Şedinţa publică din 4 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 martie 2009, sub nr. 9258/3/2009, reclamanta H.I.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 257.000 euro, echivalent în RON la cursul oficial la data plăţii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat nulitatea absolută a contractului său de vânzare-cumpărare şi că întrucât acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, ea este îndreptăţită la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Reclamanta a mai arătat că prin hotărâre judecătorească irevocabilă a obţinut restituirea preţului actualizat din contract şi a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, astfel că suma solicitată în prezentul dosar reprezintă diferenţa dintre valoarea reală de circulaţie a apartamentului şi suma ce i-a fost deja restituită.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 634 din 30 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Învestită prin declinare, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 5987 din 29 martie 2011 a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat, la rândul său, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; constatând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel Bucureşti, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Prin Sentinţa civilă nr. 21F din 17 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, curtea a reţinut că cererea de chemare în judecată are ca obiect pretenţii, evaluate de reclamantă la suma de 257.000 euro. Valoarea obiectului pricinii este mai mare de 500.000 RON. Faptul că după efectuarea unui raport de expertiză în cauză s-a constatat că valoarea apartamentului din litigiu este 450.084 RON, deci sub valoarea de 500.000 RON, nu schimbă competenţa materială după valoare în soluţionarea cauzei, conform art. 181 C. proc. civ.
În urma pronunţării regulatorului de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 9258/3/2009.
Prin Sentinţa civilă nr. 2101 din 25 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 104.700 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M., sector 1 (din care va fi scăzută valoarea de 61.278 RON acordată prin Decizia civilă nr. 158/A din 1 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă).
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că reclamanta a dobândit în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 octombrie 1996, apartamentul situat în Bucureşti, str. M., sector 1, achitând integral preţul acestuia, în cuantum de 19.572.417 RON.
Ulterior, prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei, reţinându-se că în raport cu caracterul ilegal, fără titlu valabil, al preluării imobilului de către stat, acesta nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995 şi că, în lipsa unui titlu valabil al statului asupra bunului în cauză, a avut loc o vânzare a imobilului ce aparţine altei persoane.
Analizând considerentele deciziei sus-menţionate, se constată că s-a avut în vedere împrejurarea că restituirea întregului imobil către fostul proprietar s-a făcut în anul 1998, prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, deci ulterior încheierii actului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată.
Se mai constată din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar că nu a fost analizat modul în care au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 la momentul încheierii actului de înstrăinare, acesta fiind de altfel singurul moment la care se poate raporta buna sau reaua-credinţă a cumpărătorului.
În condiţiile în care reclamanta este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care include în noţiunea de „bun" şi pe titularul unui drept de creanţă, urmare a pierderii imobilului din patrimoniul său, reclamanta a rămas beneficiara dreptului de creanţă, constând în contravaloarea de piaţă a acestui apartament, aşa cum s-a pronunţat în diverse decizii şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere valoarea rezultată din expertiza efectuată în cauză, care a calculat valoarea de piaţă a apartamentului, din care urmează a fi scăzută valoarea stabilită prin Decizia civilă nr. 158A din 1 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în cazul în care a fost deja plătită reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul
Prin Decizia civilă nr. 218A din 25 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
Prin apelul formulat, apelantul-pârât a susţinut nelegalitatea hotărârii apelate din două perspective:
1. lipsa calităţii procesuale pasive, excepţie în susţinerea căreia a arătat că, din punct de vedere al normei de drept substanţial, erau aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune pentru fapta unui terţ;
2. greşita aplicare sau interpretare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a reţinut cu putere de lucru judecat reaua-credinţă a reclamantei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996.
Primul motiv de apel este neîntemeiat, raportat la dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin aceste dispoziţii, legiuitorul a înţeles să reglementeze în cuprinsul unui act normativ cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun al răspunderii pentru evicţiune, condiţiile în care operează obligaţia de garanţie pentru evicţiune, atât sub aspectul obiectului, cât şi al părţilor raportului juridic deduse judecăţii.
Sub aspectul obiectului raportului juridic dedus judecăţii, dispoziţiile legale cu caracter special cuprinse la art. 50 din Legea nr. 10/2001 pretind verificarea condiţiei ca, contractul de vânzare-cumpărare ce a reprezentat titlul de proprietate al reclamantei - încheiat, după caz, cu respectarea sau cu eludarea Legii nr. 112/1995 - să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Sub aspectul părţilor raportului juridic obligaţional, s-a instituit ex lege obligaţia de dezdăunare a cumpărătorului în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, indiferent de ipoteza legală în care se încadrează cumpărătorii, respectiv atât în ceea ce priveşte restituirea valorii de piaţă, cât şi a preţului actualizat.
Aceste dispoziţii legale constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligaţia vânzătorului de a răspunde pentru evicţiune (art. 1341 C. civ.). Prin urmare, ele se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform căruia „norma specială derogă de la norma generală" (specialia generalibus derrogant), atunci când instanţa de judecată reţine că situaţia de fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.
Având în vedere faptul că textul de lege menţionat mai sus instituie, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, o formă de răspundere extracontractuală specială, şi stabileşte în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în ceea ce priveşte restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, motivul de apel referitor la lipsa calităţii procesuale pasive este neîntemeiat.
Cel de-al doilea motiv de apel este, însă, întemeiat, tribunalul pronunţând hotărârea apelată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Astfel, potrivit acestui text de lege, invocat de către reclamantă în susţinerea acţiunii, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".
Din interpretarea acestei norme legale, coroborat cu prevederile art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ, rezultă că Legea nr. 10/2001 reglementează dreptul chiriaşilor cumpărători la restituirea preţului de piaţă numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce pentru situaţia contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate şi care au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea preţului plătit, actualizat în funcţie de indicele de inflaţie.
Tribunalul a făcut o greşită aplicare a acestei norme juridice, ignorând dezlegările cu putere de lucru judecat date prin hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul asupra chestiunii litigioase referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, în care reclamanta a avut calitatea de parte, instanţa de recurs a tranşat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de faţă, respectiv asupra aspectului dacă contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 a fost încheiat cu respectarea/cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. în acel proces, instanţa de recurs a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare, pentru faptul că a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, precum şi faptul că reclamanta din cauza de faţă nu a fost de bună-credinţă.
Prin urmare, dezlegarea dată de instanţe, prin aceste hotărâri irevocabile, asupra aspectului că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1996 s-a făcut cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de faţă cu puterea unei prezumţii absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.
Nu se poate reţine apărarea intimatei în sensul că actul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 a fost încheiat cu respectarea prevederilor art. 9 şi 10 ale Legii nr. 112/1995, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 era chiriaşa apartamentului, astfel că nu putea fi restituit în natură moştenitorilor fostului proprietar; contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar locuinţa cumpărată nu făcea parte din categoria apartamentelor exceptate de la vânzare conform art. 10 din Legea nr. 112/1995, deoarece în procesul ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestui contract de vânzare-cumpărare s-a reţinut că motivul de nulitate absolută este acela că apartamentul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil de către stat.
Prin aceste apărări, intimata tinde la răsturnarea constatărilor din litigiul anterior, astfel că nu pot fi primite, deoarece s-ar ajunge la încălcarea prezumţiei irefragrabile a autorităţii de lucru judecat, potrivit căreia ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre (res indicata pro veritate habetur).
În ceea ce priveşte norma de protecţie a dreptului de proprietate privată cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este de reţinut că situaţia din speţa de faţă este diferită de cea din cauza Raicu c. României (Cererea nr. 28.104/03, Hotărârea din 19 octombrie 2006), în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 fusese confirmat prin respingerea irevocabilă a acţiunii în constatarea nulităţii acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului. Prin urmare, în acea cauză reclamanta beneficia de un „bun", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în baza unei hotărâri definitive prin care se recunoscuse valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost ulterior desfiinţată ca urmare a admiterii recursului în anulare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin admiterea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiţie.
În speţa de faţă însă, prin Decizia civilă nr. 158A din 1 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor, instanţele au făcut aplicarea principiului restitutio in integrum şi, ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, au dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligând Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantei suma de 3.441.418 RON, reprezentând valoarea actualizată a preţului plătit pentru apartament, precum şi o sumă de bani pentru sporul de valoare adus acestui apartament.
În consecinţă, întrucât intimata-reclamantă a fost despăgubită pentru privarea de bun, prin aplicarea principiului restitutio in integrum şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, în speţă sunt respectate cerinţele respectării dreptului de proprietate privată prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, în realitate fiind îndeplinite condiţiile acestui text de lege.
Astfel, conform contractului de vânzare-cumpărare din data de 24 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, ea a cumpărat apartamentul situat în Bucureşti, str. M., sector 1.
Prin Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi s-a dispus obligarea sa la a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul obiect al contractului numitului B.C.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, respectiv a art. 9 şi art. 10.
Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanta era chiriaşa apartamentului, situaţie în care acesta nu putea fi restituit în natură moştenitorilor fostului proprietar,
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, iar reclamanta nu a dobândit şi nici nu a înstrăinat o locuinţă proprietate personală după data de 10 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
Locuinţa cumpărată nu făcea parte din categoria apartamentelor exceptate de la vânzare conform art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Apartamentul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
Legea nr. 112/1995 şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prevăd în Capitolul I art. 1 alin. (2) că „imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute ca atare în proprietatea statului cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinţe în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectivă, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974".
Ca atare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, conform dispoziţiilor legale sus-menţionate, apartamentul cumpărat de reclamantă era considerat ca fiind preluat cu titlu şi conform Legii nr. 112/1995 putea fi vândut chiriaşilor.
Buna-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fost prevăzută prin Legea nr. 10/2001 şi nu este o condiţie prevăzută de Legea nr. 112/195.
Dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la respectarea condiţiilor prevăzute de art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 112/1995, care vizează legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi a căror nerespectare este sancţionată, conform art. 2 din Legea nr. 112/1995, cu nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare.
În speţă, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995. Acest contract nu a fost anulat în baza art. 2 din Legea nr. 112/1995, ceea ce înseamnă că au fost respectate dispoziţiile acestui act normativ.
Recurenta susţine că are dreptul, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, la restituirea preţului de piaţă al apartamentului, stabilit prin expertiza imobiliară efectuată în cauză, din care se va deduce suma reprezentând preţul actualizat şi sporul de valoare ce i-au fost acordate prin Sentinţa civilă nr. 16053 din 31 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1, astfel cum a fost schimbată prin Decizia civilă nr. 158/A din 1 februarie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
De altfel, referitor la art. 501 din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituţională în Decizia nr. 1351 din 10 decembrie 2008 a statuat că „acordarea unor despăgubiri la valoarea actuală a imobilelor are natura juridică a unei măsuri echitabile, menită să le ofere foştilor chiriaşi posibilitatea de a-şi cumpăra o locuinţă, ceea ce este în consens cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie".
Recurenta arată că a beneficiat de dispoziţiile unei legi care i-a permis să cumpere în deplină legalitate de la stat apartamentul pe care îl ocupa în calitate de chiriaşă, dobândind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit acestui text „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale de drept internaţional."
În aceste condiţii, rambursarea preţului plafonat plătit pentru apartamentul în litigiu, actualizat cu rata inflaţiei şi restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate nu răspunde criteriului de proporţionalitate la care trebuie să se raporteze orice ingerinţă în folosinţa proprietăţii.
Aşa cum a statuat Curtea Europeană în Decizia Raicu c. României „trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei. Echilibrul de conservat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelat cu valoarea pecuniară a bunului, aşa cum aceasta este stabilită în momentul în care privarea de proprietate este realizată".
Chiar dacă hotărârea sus-menţionată vizează situaţia persoanei care pierde bunul cumpărat de la stat în urma desfiinţării hotărârii judecătoreşti irevocabile într-o cale de atac extraordinară, fundamentul răspunderii îl reprezintă tot evicţiunea ca şi în cauza de faţă, astfel încât, pentru identitate de raţiune, se impune o soluţionare similară.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
Potrivit textului menţionat, care a fundamentat pretenţiile reclamantei, pentru a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale, este necesar ca proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri irevocabile, să fi încheiat acele contracte cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Deşi pretinde că s-ar fi conformat şi ar fi îndeplinit întrutotul cerinţele actului normativ la momentul perfectării vânzării-cumpărării, reclamanta ignoră faptul că în sfera de reglementare a acestuia, putând face obiectul înstrăinării către chiriaşi, intrau numai imobilele preluate cu titlu de către stat - art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Or, asupra nevalabilităţii titlului statului există deja o statuare jurisdicţională irevocabilă, cea regăsită în Decizia civilă nr. 509 din 30 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, care, pronunţând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanta din prezenta cauză, a reţinut că imobilul a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, astfel că potrivit art. 1 din Legea nr. 112/1995 nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi, aplicabilă doar imobilelor preluate cu titlu şi că chiriaşa-cumpărătoare a fost de rea-credinţă la contractare.
Asemenea considerente, determinante, care au fundamentat soluţia asupra nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, se bucură de autoritate de lucru judecat ca şi dispozitivul, impunându-se unei judecăţi ulterioare care, chiar şi de o manieră incidentală readuce judecăţii acelaşi aspect.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că ceea ce a stabilit o instanţă nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanţă ulterioară.
Aşa fiind, în actualul litigiu vizând pretenţiile derivate din anularea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu poate pretinde că statul a avut un titlu valabil asupra imobilului, iar instanţa nu ar putea reaprecia asupra acestui aspect altfel decât a făcut-o judecata anterioară, pentru că ar nesocoti funcţia normativă şi efectul pozitiv al lucrului deja judecat [ art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ. ] .
De aceea, susţinerile recurentei-reclamante în legătură cu încheierea valabilă a contractului, pentru că statul ar fi deţinut un titlu legal reprezentat de Decretul nr. 92/1950, vin să ignore verificarea jurisdicţională realizată deja.
Recurenta pretinde încheierea valabilă a contractului şi raportat la prevederile art. 9 şi 10 din Legea nr. 112/1995, susţinând că îndeplinea condiţiile acestor texte de lege, şi anume: era chiriaşă în imobil la data încheierii contractului; contractul s-a încheiat după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege; nu a dobândit sau înstrăinat o locuinţă proprietate personală după data de 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu; locuinţa nu dispunea de dotările care o exceptau de la vânzare. Or, prin aceste susţineri, recurenta ignoră faptul că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de respectivele texte de lege este subsecventă cerinţei ca imobilul supus vânzării să intre în domeniul de reglementare a Legii nr. 112/1995, aşa cum acesta este definit de art. 1 din lege şi că pe acest aspect se opune cu putere de lucru judecat, în prezenta cauză, Decizia civilă nr. 509/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a statuat irevocabil asupra nerespectării prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la încheierea contractului, întrucât imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil de către stat.
Nu se poate reţine că cerinţa impusă de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea preţului de piaţă al imobilului, aceea ca actul de vânzare-cumpărare desfiinţat să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, s-ar referi exclusiv la respectarea prevederilor art. 9 şi 10 din Legea nr. 112/1995, cum greşit pretinde recurenta. Aceasta pentru că norma cuprinsă în art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte prevederile Legii nr. 112/1995 ce trebuie respectate la încheierea contractului, or acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus").
Cât priveşte poziţia subiectivă a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, aceasta interesează în aprecierea valabilităţii contractului, întrucât art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - în raport de care s-a constatat şi nulitatea contractului recurentei - exceptează de la sancţiunea nulităţii absolute actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.
Din această perspectivă, în hotărârea judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii contractului recurentei s-a analizat poziţia subiectivă a acesteia la momentul contractării, iar faţă de puterea de lucru judecat a acelei hotărâri, în mod corect, în litigiul pendinte, instanţa de apel a preluat statuările jurisdicţionale din respectiva hotărâre referitoare la reaua-credinţă a recurentei, atunci când a redat motivele pentru care i-a fost anulat contractul.
Faţă de toate elementele expuse anterior, rezultă că instanţa de apel a stabilit corect, ţinând seama şi de statuările jurisdicţionale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care obiectul actului a privit un bun imobil preluat nevalabil de către stat, ceea ce îl scotea din sfera de reglementare a acestui act normativ.
În consecinţă, reclamantei nu îi erau incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care să îi permită obţinerea preţului de piaţă al imobilului, ca efect al evicţiunii produse.
Susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că este îndreptăţită la restituirea preţului de circulaţie al apartamentului, în raport de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, este, de asemenea, neîntemeiată.
Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Raicu contra României, pe care recurenta o invocă, nu este relevantă în speţă, întrucât circumstanţele din respectiva cauză şi cele din prezenta cauză sunt diferite, după cum corect a apreciat şi instanţa de apel.
Astfel, reclamanta R. era în posesia unei hotărâri irevocabile prin care se constatase buna sa credinţă la contractare, în timp ce reclamanta din prezenta cauză a fost considerată de rea-credinţă la perfectarea actului de dobândire, tot în baza unei hotărâri irevocabile.
În plus, desfiinţarea hotărârii irevocabile în cauza Raicu a avut loc în urma declanşării şi admiterii unui recurs în anulare, ceea ce a determinat încălcarea dreptului părţii respective la „un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a dreptului la un proces echitabil, prin nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, reglementat de art. 6 din Convenţie, ceea ce nu este cazul în dosarul de faţă. Reclamanta nu se află în situaţia de a beneficia de o hotărâre irevocabilă care să constate buna sa credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ci, dimpotrivă, în ceea ce o priveşte s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă în sens contrar.
Prin urmare, hotărârea Curţii Europene invocată nu sprijină pretenţiile reclamantei în sensul obţinerii preţului de piaţă al imobilului, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.
Având în vedere considerentele prezentate, urmează a se constata că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi a jurisprudenţei Curţii Europene reflectată în cauza Raicu contra României, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.I.L. împotriva Deciziei civile nr. 218 A din data de 25 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 109/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1083/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
