ICCJ. Decizia nr. 1097/2013. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1097/2013
Dosar nr. 38242/3/2007
Şedinţa publică de la 4 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 02 noiembrie 2007, sub nr. 38242/3/2007, reclamanta D.M.T. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, SC F. SA, M.A., M.T., S.E., M.V.V., M.E., I.F.A., P.A., R.M.T. şi U.V., solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentele pe care le ocupă fiecare şi terenul aferent, apartamente situate în imobilul din Bucureşti, str. A., fost X, fost Y, fost Z, compus din teren în suprafaţă de 2004,89 mp şi 5 corpuri de clădire edificate pe acesta.
Prin cererea depusă la dosar la data de 14 aprilie 2008, reclamanta a precizat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 480, 481 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Întrucât pe parcursul procesului a decedat pârâtul U.V., au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia, şi anume U.E., B.E. şi U.B.
Prin încheierea de şedinţă din data de 13 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, iar prin Sentinţa civilă nr. 1024 din 30 mai 2011 a respins acţiunea precizată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă, dovedind cu înscrisurile depuse la dosar că este unica moştenitoare a proprietarului imobilului în litigiu, A.N., iar acţiunea în revendicare este admisibilă în contradictoriu cu chiriaşii-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, întrucât şi după apariţia Legii nr. 10/2001, raportul dintre fostul proprietar şi cumpărătorul persoană fizică de la stat rămâne supus în continuare prevederilor C. civ. De asemenea, a reţinut că pârâta Primăria Municipiului Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere că apartamentele revendicate de reclamantă sunt deţinute în proprietate de pârâţii persoane fizice, care le-au achiziţionat în baza Legii nr. 112/1995, iar reclamanta solicită compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi.
Pe fondul cauzei, în raport de normele legale în materie şi faţă de dovezile existente la dosar, tribunalul a apreciat că acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă, nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:
În ceea ce-i priveşte pe pârâţi, rezultă din dosar că aceştia ocupă apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate trebuie analizată în raport de cadrul normativ existent la data încheierii acestor acte, iar nu prin prisma dispoziţiilor legale ulterioare, aceste contracte de înstrăinare fiind întocmite cu respectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
La data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nu fusese pronunţată vreo hotărâre judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilele au trecut în proprietatea statului fără titlu valabil şi, ca atare, nu intrau sub incidenţa prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995.
De altfel, reclamanta nu a formulat cerere de restituire în natură a imobilului din str. A., sector 2, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995, adoptând astfel o atitudine de pasivitate, totodată nu i-a notificat pe pârâţi în legătură cu intenţia de a revendica apartamentele în litigiu, situaţii care au fost de natură să le creeze pârâţilor convingerea că vânzătorul este într-adevăr proprietarul respectivelor imobile, ce pot fi cumpărate potrivit legii de către persoanele care le ocupă în calitate de chiriaşi.
Reclamanta a solicitat prin acţiunea pe care a formulat-o ca instanţa să procedeze la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, urmând a se acorda preferabilitate contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său, A.N.
Criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante nu sunt stabilite expres de art. 480 C. civ., care reprezintă temeiul de drept general al acţiunii în revendicare imobiliară, şi de actele normative speciale care stabilesc regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada comunistă, ci aceste criterii au fost propuse şi dezvoltate în doctrină şi jurisprudenţă.
În cadrul acestei operaţiuni juridice specifice revendicării, instanţa urmează să constate ca fiind preferabile titlurile de proprietate invocate de pârâţi, din acest punct de vedere valabilitatea actelor de cumpărare privind apartamentele în litigiu nemaiputând fi pusă în discuţie câtă vreme a expirat termenul special de prescripţie stabilit de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în cadrul căruia putea fi introdusă de reclamantă acţiunea în constatarea nulităţii, ceea ce înseamnă că titlurile de proprietate prezentate de pârâţi se bucură de prezumţia de valabilitate.
În raport de circumstanţele cauzei, se va avea în vedere buna-credinţă de care au dat dovadă pârâţii la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare referitor la apartamentele pe care le deţin, această prezumţie legală consacrată de dispoziţiile art. 1898 C. civ. nefiind răsturnată prin niciun mijloc de probă.
În condiţiile în care pârâţii sunt dobânditori cu bună-credinţă şi cu titlu oneros ai apartamentelor în discuţie, ei sunt apăraţi în dreptul lor de două deziderate importante ale dreptului civil: ocrotirea bunei credinţe, principiu ce şi-a găsit consacrarea în art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi care se referă la valabilitatea aparenţei în drept întrucât este vorba de o eroare comună şi invincibilă; principiul asigurării stabilităţii circuitului civil, care ar fi perturbat dacă s-ar acorda preferabilitate titlului de proprietate invocat de reclamantă.
În concluzie, tribunalul a considerat că titlurile de proprietate prezentate de pârâţi se bucură de preferabilitate, comparativ cu titlul invocat de reclamantă, care este îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit condiţiilor stabilite de legea specială.
Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului aplicată în diverse cauze îndreptate împotriva României, astfel că în speţe similare Curtea Europeană a considerat că solicitarea de a obţine un bun ce a fost preluat de stat în regimul anterior, când Statul Român nu era semnatar al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu reprezintă un bun actual sau o speranţă legitimă.
Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a avut în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada recunoaşterii calităţii lor de proprietari ai imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii de către pârâţi a dreptului de proprietate referitor la imobil în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Date fiind considerentele expuse, în cadrul comparării titlurilor de proprietate prezentate de părţi s-a dat eficienţă titlurilor invocate de pârâţi, fiind înlăturate susţinerile formulate de reclamantă, cum că actul său de proprietate este mai vechi şi totodată provine de la adevăratul proprietar, A.N.
Prin Decizia civilă nr. 152A din 03 aprilie 2012, Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei sus-menţionate, pentru următoarele considerente:
Primele două motive de apel, referitoare la admiterea de către tribunal a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, respectiv, la omisiunea primei instanţe de a analiza şi de a se pronunţa cu privire la cererea reclamantei privind terenul şi construcţiile care nu au făcut obiectul vânzării către foştii chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995, sunt neîntemeiate.
Prin cererea introductivă, chemând în judecată atât pârâţii persoane fizice, cât şi Primăria Municipiului Bucureşti, reclamanta a solicitat să fie obligaţi „pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie şi să predea apartamentele pe care le ocupă fiecare şi terenul aferent", apartamente care sunt situate în imobilul situat în Bucureşti, str. A., sector 2, compus din construcţie şi teren.
În motivarea acestei cereri s-a solicitat instanţei o comparare a titlurilor de proprietate deţinute de părţi, în cadrul acestei comparaţii arătându-se expres că titlurile pârâţilor sunt reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, că pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, respectiv de la Primăria Municipiului Bucureşti, care „nu a avut niciodată un drept de proprietate valabil asupra imobil", iar în finalul motivării cererii susţinându-se că nu se poate da preferinţă „drepturilor de proprietate ale pârâţilor".
Ulterior, la solicitarea instanţei, pentru calificarea corectă a acţiunii, reclamanta şi-a precizat oral şi în scris cererea de chemare în judecată sub aspectul temeiului juridic, arătând expres că acesta îl constituie art. 480 - 481 C. civ., prevederi legale completate cu „criteriile propuse şi dezvoltate în doctrină şi jurisprudenţă referitoare la compararea titlurilor de proprietate. exhibate de părţile litigante".
Faţă de acest cadru procesual stabilit de reclamantă în condiţiile art. 112 C. proc. civ., în mod corect tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, reţinând că apartamentele revendicate sunt deţinute de pârâţii persoane fizice şi că reclamanta a solicitat compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi.
Împrejurarea că, cu prilejul dezbaterilor asupra excepţiei, reclamanta, prin apărător, a susţinut în apărare că „un corp al clădirii şi terenul sunt deţinute" de Primăria Municipiului Bucureşti este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte legalitatea soluţiei date excepţiei procesuale analizate, în condiţiile în care limitele cadrului procesual fuseseră deja stabilite în cauză prin cererea de chemare în judecată, precizată, şi nemodificată în termen legal, conform dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., după cum s-a reţinut anterior.
Numai prin completarea concluziilor scrise depuse la dosarul primei instanţe după închiderea dezbaterilor şi rămânerea în pronunţare (respectiv, la data de 20 mai 2011), reclamanta a formulat o solicitare expresă de restituire în urma soluţionării prezentei acţiuni în revendicare - însă în condiţiile în care fusese deja admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti - a terenului deţinut de Municipiul Bucureşti, rămas nevândut, a cărei suprafaţă este indicată ca fiind „de aprox. 1300 mp", şi a construcţiilor corp C şi D edificate pe acesta, în posesia SC F. SA, reclamanta apreciind astfel că s-ar impune o „soluţionare unitară a cauzei, în sensul recunoaşterii prevalenţei titlului reclamantei pentru întreaga proprietate, având în vedere şi prevederile art. 482 C. civ.".
Or, este evident că prima instanţă nu putea da curs unei asemenea cereri, formulată în condiţiile arătate, în raport de cele reţinute mai sus privind limitele învestirii sale legale prin acţiunea dedusă judecăţii, respectate pe deplin în cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Nu este întemeiat nici motivul de apel referitor la soluţia dată de tribunal acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice.
Astfel, reclamanta a învestit prima instanţă cu o acţiune de drept comun, temeiul juridic al acesteia fiind - conform şi precizării exprese a acţiunii - prevederile art. 480 - 481 C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În raport de acest cadru procesual, urmează a se constata că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite (decizie publicată la 23 februarie 2009 şi care era obligatorie pentru tribunal, în considerarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în privinţa modului de interpretare a normelor legale incidente) s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Este adevărat că prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În conformitate cu considerentele aceleiaşi decizii nr. XXXIII/2008, urmează a se avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice". Aşadar, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare promovate în speţă nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., având în vedere incidenţa legii speciale de reparaţie.
Prin urmare, prin decizia sus-menţionată s-a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare similare celei de faţă să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.
Deci, era necesar a se analiza în prealabil de către tribunal în ce măsură reclamanta putea invoca împrejurarea că deţine un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, este acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
De altfel, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între „simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o „speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Prin urmare, contrar celor afirmate de reclamantă prin acţiune, dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor săi nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De altfel, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a exista o protecţie a unui drept subiectiv al persoanei îndreptăţite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, este necesar să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său.
Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reţinut că (..) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea de „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (..) existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (parag. 134 - 140).
Apelanta-reclamantă a formulat notificare la data de 9 august 2001, prin care a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în litigiu, notificarea nefiind soluţionată însă până în prezent. Nu s-a făcut dovada nici în faţa primei instanţe şi nici în apel a celorlalte demersuri, inclusiv pe cale judiciară, pe care notificatoarea să le fi întreprins în temeiul legii speciale de reparaţie, în vederea soluţionării cererii sale. Curtea Europeană a statuat în cauza Caracas împotriva României, în ceea ce priveşte „speranţa legitimă" în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, că această creanţă de restituire, de care reclamanta s-ar putea prevala, este o creanţă sub condiţie, deoarece problema întrunirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare şi administrative pe care le-au promovat. în consecinţă, Curtea a considerat că, la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, creanţa nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
În acelaşi timp, intimaţii-pârâţi sunt deţinătorii unor titluri asupra imobilelor în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. A/1997, B/1997, C/1997, D/1997, E/1997, F/1998, G/1998 şi H/1999, în legătură cu care în mod corect prima instanţă a apreciat că, în aplicarea art. 18 şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată), aceste prevederi legale au avut ca efect, în speţă, consolidarea titlului cumpărătorului de bună-credinţă, respectiv salvgardarea contractelor de vânzare-cumpărare menţionate încheiate de pârâţi cu statul/unitatea administrativ-teritorială.
Nu pot fi primite, aşadar, în acest cadru procesual, susţinerile referitoare la reaua-credinţă a cumpărătorilor care ar fi acceptat să achiziţioneze apartamentele în litigiu deşi ştiau că fuseseră preluate abuziv de stat, împotriva voinţei fostului proprietar, precum şi cele referitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul vânzării imobilului prin contractul respectiv, în condiţiile în care reclamanta ar fi formulat o cerere de restituire conform legii.
Este evident că, în temeiul acestor contracte de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate nu a fost contestată separat prin intermediul unei acţiuni în declararea nulităţii actului juridic, intimaţii-pârâţi cumpărători, care se află în prezent şi în posesia imobilului, au - spre deosebire de apelanta-reclamantă - un bun, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului prezentată mai sus.
În raport de toate aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat de către prima instanţa că prezumţia de bună-credinţă de care intimaţii-pârâţi cumpărători beneficiază, în conformitate cu prevederile art. 1899 alin. (1) C. civ., nu a fost răsturnată.
Prin urmare, trebuie arătat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate şi în cazul pârâţilor cumpărători de bună-credinţă ai imobilului revendicat şi, prin urmare, aceştia din urmă nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Este adevărat că, în conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţa de apel este ţinută să observe şi faptul că statul ar trebui să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, iar nu un particular, printr-o privare de bunul său.
Deşi, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care apelanta-reclamantă a putut apela, prevede în acest scop proceduri stricte şi creează fondul necesar din care persoanele îndreptăţite ar trebui îndestulate.
Astfel, stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi introducerea unei proceduri simplificate şi eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, parag. 232) echivalează în acelaşi timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De altfel, în ceea ce priveşte eficienţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că instanţa europeană recunoaşte dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluţiei legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităţilor sale economico-sociale-financiare şi intereselor sale politice (parag. 174 şi urm. din aceeaşi hotărâre adoptată în cauza M. Atanasiu şi alţii contra României).
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o pentru următoarele motive:
1. Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
După ce, prin încheierea din 13 aprilie 2009, instanţa fondului a dispus scoaterea din cauză a Primăriei Municipiului Bucureşti, aceasta a omis să analizeze cererea în revendicare şi în ceea ce priveşte terenul care a aparţinut autorilor reclamantei, ca şi corpurile de clădire nevândute, aflate încă în „proprietatea" statului şi în administrarea SC F. SA şi deţinute cu titlu de chiriaşi de către unii dintre pârâţi.
Rezumându-se la a se pronunţa exclusiv asupra părţii din imobil ce a făcut obiectul vânzării către foştii chiriaşi, persoane fizice, şi neanalizând cererea reclamantei, aşa cum a fost formulată şi precizată, adică în privinţa unei suprafeţe de teren de aproximativ 2000 mp şi 5 corpuri de clădire edificate pe acesta, instanţa fondului nu s-a pronunţat cu privire la imobilul revendicat în totalitatea lui, ceea ce echivalează cu o soluţionare a cauzei fără a se intra în judecata fondului.
Soluţia instanţei de apel de respingere a acestui motiv de casare şi netrimiterea cauzei primei instanţe, spre rejudecare, în condiţiile art. 297 C. proc. civ., constituie o încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat corectă soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, faţă de următoarele aspecte:
- obiectul acţiunii în revendicare a fost clar determinat prin cererea de chemare în judecată precizată şi a constat în imobilul situat în Bucureşti, str. A., fost X, fost Y, fost Z, compus din teren în suprafaţă de 2004,89 mp şi 5 corpuri de clădire edificate pe acesta;
- pârâţii chemaţi în judecată erau toţi deţinători ai unei părţi din imobilul ce a făcut obiectul revendicării, unii dintre ei deţinând terenul (Primăria Municipiului Bucureşti), alţii apartamente din clădirile revendicate, parte dintre ele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, parte dintre ele deţinute cu titlu de chiriaş;
- dacă argumentele care au stat la baza scoaterii din cauză a Primăriei Municipiului Bucureşti au fost corecte, pentru aceleaşi considerente ar fi trebuit scos din cauză şi SC F. SA, or, după cum se poate observa din dispozitivul hotărârii pronunţate în prima instanţă, sentinţa a fost pronunţată în contradictoriu şi cu SC F. SA.
Susţinerile din considerentele hotărârii de apel, în sensul că ar fi lipsite de relevanţă apărările reclamantei - făcute cu prilejul dezbaterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti - privitoare la faptul că „un corp al clădirii şi terenul sunt deţinute de Primăria Municipiului Bucureşti " nu pot fi reţinute. în realitate, aceste precizări nu depăşeau în niciun fel cadrul procesual stabilit iniţial prin cererea de chemare în judecată.
Obiectul cererii de chemare în judecată, ca şi persoanele chemate în judecată în calitate de pârâţi au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar completările şi lămuririle ulterioare au fost date de către reclamantă în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel ar fi trebuit să îndrepte greşeala instanţei de fond, de a scoate din cauză Primăria Municipiului Bucureşti, prin admiterea apelului, casarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Neprocedând în acest fel, instanţa de apel însăşi a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
2. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiat, şi motivul de apel referitor la soluţia dată de către instanţa de fond faţă de acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice.
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi adoptat o atitudine pasivă, neformulând cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 şi nedepunând notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Aşa cum a rezultat din probele administrate în faţa instanţei de fond, reclamanta a depus în termen atât cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, cât şi notificare în baza Legii nr. 10/2001.
La data introducerii cererii de chemare în judecată având ca obiect revendicare şi chiar la data pronunţării soluţiei erau în vigoare art. 480 şi urm. C. civ., prevederi legale din perspectiva cărora cererea era pe deplin întemeiată, chiar dacă între timp au avut loc mai multe schimbări de abordare în analiza cerinţei „bunului".
Astfel, chiar dacă jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului prevede acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş, în cazul reclamantei doar o mică parte a imobilului revendicat a făcut obiectul vânzărilor către foştii chiriaşi, cea mai mare parte a terenului şi construcţiile (corp D şi E) nefiind vândute şi figurând şi în prezent ca proprietate de stat, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, ca şi din rapoartele de expertiză efectuate în cauză şi omologate de instanţă.
Faţă de aceasta situaţie, chiar şi în condiţiile create de noua abordare a problematicii restituirilor, adoptată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în speţa de faţă soluţia corectă şi legală era cea a restituirii în natură, dat fiind faptul că cea mai mare parte a proprietăţii este încă a statului, care i-a deposedat abuziv pe autorii reclamantei.
Soluţia corectă pe care ar fi trebuit să o adopte instanţa de apel era aceea de admitere a apelului, casare a hotărârii primei instanţe şi trimitere spre rejudecare, în vederea unei soluţionări unitare a cauzei, în sensul recunoaşterii prevalentei titlului reclamantei pentru întreaga proprietate de care autorii săi au fost deposedaţi în mod abuziv.
În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor din apel şi fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Intimaţii-pârâţi M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A., U.E., B.E., U.B. şi R.M.T. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Prin cererea introductivă de instanţă, prin care a chemat în judecată atât chiriaşii-cumpărători, cât şi Primăria Municipiului Bucureşti, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor „să-i lase în deplină proprietate şi posesie şi să predea apartamentele pe care le ocupă fiecare şi terenul aferent, apartamente situate în imobilul din Bucureşti, str. A., fost X, fost Y, fost Z, compus din teren în suprafaţă de 2004,89 mp şi 5 corpuri de clădire edificate pe acesta".
În motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, atunci când s-a referit la procedeul de comparare a titlurilor părţilor ca modalitate de soluţionare a pretenţiilor deduse judecăţii, reclamanta s-a raportat exclusiv la titlurile deţinute de pârâţii chiriaşi-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, individualizându-le în mod expres şi susţinând că în comparaţie cu acestea titlul său este preferabil, ceea ce dovedeşte că obiectul revendicării îl reprezintă doar apartamentele împreună cu terenul aferent, vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Astfel, s-a arătat că: „Examinând dreptul de proprietate dobândit de pârâţi (contractele de vânzare-cumpărare nr. A din 31 martie 1997, nr. B din 09 aprilie 1997, nr. C din 09 iulie 1997, nr. F din 24 martie 1998. nr. G din 20 iulie 1998, nr. H din 24 februarie 1999, nr. I din 21 februarie 1997, nr. E din 22 ianuarie 1997), prin Legea nr. 112/1995, vă rugăm să constataţi că:
- pârâţii au cumpărat de la un neproprietar, întrucât Primăria Municipiului Bucureşti nu a avut niciodată un drept de proprietate valabil asupra imobilului;
- titlul pârâţilor nu a fost consolidat în timp şi a fost obţinut în baza unei legi contestate, contrară normelor şi reglementărilor internaţionale;
- vânzarea către pârâţi a fost făcută de o persoană juridică ce nu deţinea un mandat special legal de la Primăria Municipiului Bucureşti, pe care o reprezenta, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1536 C. civ.;
- preţul modic la care s-au făcut vânzările pun la îndoială caracterul oneros al contractelor."
Concluzionând, reclamanta a solicitat să se constate „că nu se poate da preferinţă drepturilor de proprietate ale pârâţilor".
Raportat la aceste motive de fapt ale acţiunii, care explicitează pretenţiile deduse judecăţii, petitul constând în obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie şi să-i predea apartamentele pe care le ocupă fiecare şi terenul aferent din imobilul a cărui întindere totală a fost menţionată în continuare (teren în suprafaţă de 2004,89 mp şi 5 corpuri de clădire), nu poate fi altfel înţeles decât ca vizând revendicarea doar a apartamentelor împreună cu terenul aferent, vândute în baza Legii nr. 112/1995. Nu s-ar putea reţine că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea întregului imobil, iar nu doar a părţilor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, în contextul în care, în cuprinsul său, solicitarea de admitere a revendicării a fost justificată de reclamantă pe argumente privind preferabilitatea titlului său în comparaţie cu titlurile reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Precizarea de acţiune formulată la data de 14 aprilie 2008 vizează doar temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, reclamanta indicând că acesta este. dat de prevederile art. 480 - 481 C. civ., „completate cu criteriile propuse şi dezvoltate în doctrină şi jurisprudenţă, referitoare la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante". Aşadar, obiectul acţiunii a rămas neschimbat în urma precizării de acţiune.
Pe cale de consecinţă, în mod corect Curtea de Apel a apreciat că prima instanţă a fost învestită cu revendicarea doar a apartamentelor vândute de stat şi a terenului aferent acestora, iar în raport de aceste limite ale învestirii a confirmat soluţia fondului de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, criticile în acest sens nefiind fondate.
Calitatea procesuală a părţilor se apreciază în raport de pretenţiile concrete deduse judecăţii, care permit identificarea atât a titularului dreptului pretins (partea cu calitate procesuală activă), cât şi a subiectului pasiv al acestui drept (partea cu calitate procesuală pasivă). Or, în raport de pretenţia de revendicare a părţilor din imobil înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu care reclamanta a învestit instanţa, calitate procesuală pasivă au pârâţii chiriaşi-cumpărători, iar nu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, care nu se legitimează procesual pasiv în cauză întrucât, în urma vânzării, nu mai deţine părţile din imobil revendicate.
În mod corect Curtea de Apel a apreciat ca irelevantă, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, apărarea invocată de reclamantă cu ocazia dezbaterilor asupra excepţiei, potrivit căreia un corp al clădirii şi terenul sunt deţinute de această pârâtă. Aceasta pentru că, limitele cadrului procesual fixate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, nemodificată sub aspectul obiectului în condiţiile art. 132 C. proc. civ., vizează revendicarea doar a apartamentelor înstrăinate şi a terenului aferent acestora, după cum s-a arătat mai sus.
În concluzie, susţinerile recurentei în sensul că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului cauzei cu privire la părţile din imobil neînstrăinate de stat ignoră limitele cadrului procesual fixat chiar de ea prin cererea de chemare în judecată, astfel că nefiind incidente, în speţă, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate imputa curţii de apel pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea acestor dispoziţii legale, criticile în acest sens nefiind fondate.
2. Confirmând soluţia fondului prin care s-a dat câştig de cauză pârâţilor persoane fizice în disputa judiciară dintre reclamantă şi aceştia, în cadrul acţiunii în revendicare promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, aşa încât nici criticile în acest sens nu sunt fondate.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei, soluţionarea acţiunii în revendicare deduse judecăţii nu urmează regulile clasice ale acţiunii în revendicare de drept comun, create de doctrină şi jurisprudenţă în aplicarea art. 480 C. civ., şi anume cele privind compararea titlurilor de proprietate ale părţilor după criteriul dreptului preferabil, în cazul în care imobilul a fost dobândit de la autori diferiţi, ci regulile rezultând din aplicarea dispoziţiilor de drept substanţial ale legii speciale, Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 108 /23.02.2009, este pe deplin aplicabilă în speţă şi a fost corect aplicată de Curtea de Apel, fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării, potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Prin această decizie, în urma admiterii recursului în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-au stabilit următoarele:
„Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
În legătură cu existenţa unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi dreptul comun în materia revendicării, şi anume C. civ., în cuprinsul deciziei în interesul legii s-a arătat că nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta, în caz contrar fiind încălcat principul sus-enunţat.
S-a mai arătat, în aceeaşi decizie, că legea specială se referă, printre altele, şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora li se permite să păstreze imobilele în anumite condiţii, expres prevăzute de lege - de exemplu, în ipoteza art. 18 lit. c).
De asemenea, s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului preluat abuziv de stat, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În ceea ce priveşte raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reţinut, printre altele, în decizia în interesul legii evocată, că existenţa legii speciale nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca şi reclamantul să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol, şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
A mai considerat că, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, trebuie să se analizeze dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice, cu alte cuvinte, să se verifice dacă pârâtul nu are şi el un bun potrivit Convenţiei, constând într-o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul ori o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect.
Din perspectiva chestiunilor expuse mai sus, urmează a se constată că, în soluţionarea prezentei cauze, nu se poate face abstracţie de dispoziţiile legii speciale, iar în acest sens, în soluţionarea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu chiriaşii-cumpărători, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile art. 45 şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, după cum corect a reţinut şi Curtea de Apel.
Pe de altă parte, în raport de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), tot în mod corect a reţinut Curtea de Apel că reclamanta nu are un „bun" în sensul Convenţiei, de natură să determine îndreptăţirea sa la obţinerea imobilului în natură de la pârâţii persoane fizice, în timp ce aceştia din urmă au un asemenea bun.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, noţiunea de „bun" trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun".
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanţii au chiar un „bun actual", în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, parag. 83 - 87; cauza Porţeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României - Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141,142 şi 143).
Urmare a hotărârii Curţii Europene din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncţionarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esenţial în recunoaşterea dreptului la restituire.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un „bun actual", respectiv o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului preluat abuziv de stat, nu poate obţine mai mult decât despăgubirile din procedura legii speciale, ceea ce este şi cazul în speţă.
Astfel, reclamanta nu este în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se fi dispus restituirea imobilului, iar în acest sens Curtea de Apel a făcut referire la demersurile întreprinse de reclamantă pentru restituirea imobilului litigios, reţinând că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar că aceasta nu a fost soluţionată până în prezent - deci nicidecum că reclamanta nu a formulat notificare, cum greşit se pretinde prin motivele de recurs. Or, în absenţa unei asemenea hotărâri de restituire, raportat la jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, reflectată în cauza Atanasiu, reclamanta nu are un „bun" care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, cu consecinţa că acţiunea sa în revendicare este neîntemeiată.
În realitate, doar pârâţii persoane fizice au „un bun" în sensul Convenţiei, după cum corect a reţinut şi curtea de apel.
Astfel, reclamanta nu a atacat în justiţie contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi, deşi, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să o facă, respectiv să solicite constatarea nulităţii absolute în interiorul termenului special de prescripţie, prelungit succesiv până la data de 14 august 2002.
Totodată, nu a oferit o explicaţie a motivului pentru care a rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita nulitatea contractelor şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.
În consecinţă, însăşi atitudinea de pasivitate a reclamantei a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.
La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 - 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat retroactiv, prezumându-se că actul de dobândire a fost perfectat cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, astfel că valabilitatea lui nu mai poate fi pusă în discuţie după acest moment.
Ca atare, criticile din apel care tindeau să demonstreze nevalabilitatea titlului pârâţilor, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, corect nu au fost primite.
Cât timp reclamanta nu a obţinut anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâţilor în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, pârâţii au dobândit speranţa conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995 care, conform art. 18 lit. c) şi 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu mai puteau fi restituite în natură fostului proprietar.
Această speranţă legitimă reprezintă un „bun" în sensul Convenţiei şi, ca atare, pârâţii persoane fizice se bucură de protecţia şi garanţiile conferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţiei, în timp ce reclamanta nu poate invoca garanţiile conferite de documentul european, nefiind titulara unui „bun" în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, analizată anterior. Aşa fiind, împotriva pârâţilor persoane fizice nu putea fi admisă acţiunea în revendicare dedusă judecăţii, sens în care corect au apreciat şi instanţele anterioare.
În ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora acţiunea sa în revendicare trebuia admisă măcar în privinţa părţii de imobil neînstrăinată, acestea nu pot fi analizate, deoarece depăşesc limitele legalei învestiri a instanţei, care privesc revendicarea doar a părţii de imobil înstrăinate de stat, conform celor reţinute în analiza primului motiv de recurs.
Faţă de considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele cazurilor de casare şi modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă, care a căzut în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii care le-au solicitat, respectiv intimaţii M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A., U.E., B.E., U.B. şi R.M.T. Aceste cheltuieli se ridică la suma de 2.900 RON şi reprezintă onorariul de avocat suportat de aceşti intimaţi în faza procesuală a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.M.T. împotriva Deciziei civile nr. 152 A din 3 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 2.900 RON către intimaţii M.A., M.T., M.V.V., M.E., P.A., U.E., B.E., U.B. şi R.M.T., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1096/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1101/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
