ICCJ. Decizia nr. 1101/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1101/2013
Dosar nr. 13809/62/2011
Şedinţa publică de la 4 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia civilă, la data de 08 mai 2009, sub nr. 4253/62/2009, reclamanţii K.L., K.E., N.L.K., N.A., W.P.F., G.K. şi B.C. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
1. să se constate calitatea lor de titulari ai dreptului de proprietate asupra cotei de 1/3 din imobilul situat în municipiul Braşov, str. S., înscris în C.F. nr. X Braşov, sub nr. top. X, Y;
2. să se dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară radiind înscrierea pârâţilor, stabilind prin compararea titlurilor că dreptul lor de proprietate, dobândit prin moştenire, este preferabil şi anterior dreptului pârâţilor, dobândit în mod abuziv;
3. să se dispună obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul.
Prin cererea formulată la data de 29 ianuarie 2010, reclamanţii şi-au precizat şi completat acţiunea introductivă, solicitând instanţei să se pronunţe şi cu privire la următoarele petite:
- constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 825 din 17 decembrie 1976 şi Deciziei nr. 647 din 09 septembrie 1980 emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Braşov, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului litigios, în baza prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi ale Decretului nr. 223/1974;
- constatarea caracterului abuziv al preluării, prin prisma verificării concordanţei actului de preluare cu dispoziţiile legale referitoare la proprietate în vigoare la data preluării, cu dispoziţiile Constituţiei din 1965 şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului;
- constatarea caracterului nevalabil al titlului statului, având în vedere şi obligaţia de comunicare a deciziei administrative de preluare;
- obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul împreună cu toate construcţiile şi plantaţiile aflate pe el, situat în Braşov, str. S., judeţul Braşov.
Prin Sentinţa civilă nr. 76/D din 05 martie 2010, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, precum şi acţiunea.
Prin Decizia nr. 71/AP din 03 iunie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei sus-menţionate, pe care a desfiinţat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin Decizia nr. 5997 din 14 septembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva acestei din urmă decizii, precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de C.I. şi C.M.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice a constituit obiectul dezbaterii în faţa primei instanţe care, în analiza sa, a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, dispunând în sensul respingerii excepţiei invocată de stat, chestiune care nefiind atacată de partea interesată, care nu a declarat apel, a intrat în puterea lucrului judecat.
Ca urmare, critica privind lipsa de legitimare procesuală pasivă invocată în recursul dedus judecăţii se vădeşte a fi formulată omisso medio, motiv pentru care nu poate fi primită.
Cât priveşte fondul pricinii ori aspectele ce ţin de fondul pricinii, s-au constatat următoarele:
Raportat la obiectul acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost precizat şi completat, soluţia primei instanţe care s-a prevalat în analiza dreptului dedus în justiţie exclusiv pe incidenţa legii speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001), legal a fost desfiinţată de Curtea de Apel.
Aceasta pentru că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie".
Textul legal enunţat ce reglementează, alături de norme de drept comun - art. 480, 481 C. civ. - exerciţiul acţiunii în revendicare privind bunuri preluate fără un titlu valabil nu se află în conflict cu legea specială de reparaţie - Legea nr. 10/2001, astfel cum legal a reţinut instanţa de apel.
Existenţa unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de textul legii speciale, cuprinse în câmpul său de aplicaţiune, nu exclude, de plano, verificarea jurisdicţională a pretenţiilor solicitate prin cerere adresată instanţei.
Aceasta pentru că nu se poate aprecia că existenţa unei legi speciale de reparaţie împiedică, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, căruia trebuie să i se asigure accesul la justiţie, recunoscut de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţie.
Aceasta presupune, însă, a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale speţei, în ce măsură în cauză legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice civile.
Or, aceasta implică analiza cauzei pe fond, prin raportare la situaţia juridică a bunului litigios, dacă reclamanţii sunt titularii unui „bun" ori a unei valori patrimoniale, în ce măsură dreptul pretins este actual şi le conferă atributele dreptului de proprietate, ca şi a verificării celorlalte cerinţe privind compatibilitatea normei interne la care s-a făcut trimitere cu Convenţia, astfel cum acestea au fost sus-enunţate.
Numai în acest context şi a verificării tuturor capetelor de cerere prin adoptarea soluţiei legale corespunzătoare acestora, în limitele învestirii şi cu respectarea principiului disponibilităţii procesuale, se asigură respectarea dreptului părţii la un proces echitabil în accepţiunea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împrejurarea că reclamanţii nu pot obţine restituirea bunului imobil în litigiu pe calea procedurală aleasă (acţiune de drept comun), ci doar în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, echivalează, cum legal a reţinut Curtea de Apel, cu nesoluţionarea fondului cauzei şi cu reţinerea unui fine de neprimire al acţiunii deduse judecăţii, rezultată exclusiv pe considerentul categoriei în care este inclus bunul litigios, fără verificările menţionate, ceea ce nu este admisibil.
Concluzia reţinută de prima instanţă, în lipsa acestor verificări şi în contextul evocat (mai multe capete de cerere, ce necesită argumentat o analiză juridică distinctă) se constituie, în realitate, a fi de natură a încălca dreptul părţii ca cererea sa privind un drept ocrotit de Convenţie să fie supusă verificării de către o instanţă (tribunal) în accepţiunea normelor convenţionale (art. 6 din Convenţie).
Împrejurarea că legea specială, prin procedura pe care o reglementează, asigură dreptul de acces la instanţă în accepţiunea aceleiaşi norme, nu poate fi aplicată la general, ci este necesar ca distinct, în raport de obiectul şi tipologia fiecărei pricini, instanţa să procedeze la un examen efectiv a acesteia.
Or, un examen efectiv nu poate fi admis în lipsa verificării fondului pretenţiilor deduse în justiţie, prin raportare la cererile părţii, iar nu prin analiza globală ori a unui singur capăt de cerere apreciat de instanţă ca incluzându-le pe celelalte ori prin omisiunea analizării unora dintre ele, pe considerentul că verificarea unuia ar răspunde şi celorlalte ori soluţionarea celorlalte pretenţii, deşi unele dintre ele necesită analiză prealabilă şi separată (nulitatea actelor administrative de preluare prin raportare la dispoziţiile din tratatele internaţionale, dar şi la cele cuprinse în legea ce le reglementează şi care nu au fost îndeplinite în modalitatea reglementată de lege).
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 63/S din 27 februarie 2012, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Braşov.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor, precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român.
A admis, în parte, acţiunea precizată şi completată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov şi în consecinţă:
A constatat nevalabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat cota de 1/3 din imobilul situat în Braşov, str. S., identificat în C.F. nr. X Braşov, nr. top. X, Y.
A respins restul pretenţiilor formulate de reclamanţi.
A respins acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Braşov, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis, în parte, cererea pârâtului Municipiul Braşov şi a obligat pe reclamanţi la plata sumei de 2.000 RON către acest pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Legitimarea procesuală pasivă este una dintre condiţiile instituite de lege pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie parte într-un proces civil, iar ea presupune existenţa unei identităţi între cel chemat în judecată şi persoana titulară a obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii.
În cauză, prin cererea pe care au promovat-o, reclamanţii au solicitat instanţei să constate nevalabilitatea titlului pe care Statul Român îl deţine asupra imobilului din litigiu, cu consecinţa radierii din evidenţele de publicitate imobiliară a dreptului de proprietate pe care această parte l-a dobândit în temeiul acestui titlu. Or, în aceste condiţii, nu se poate reţine că pârâtul Statul Român nu justifică legitimare procesuală pasivă.
În ceea ce priveşte reprezentarea statului în procesele civile, aceasta se realizează în virtutea legii, respectiv a prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în conformitate cu care, în astfel de litigii, Statul Român este reprezentat de către Ministerul Finanţelor.
În consecinţă, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român şi lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român sunt neîntemeiate.
Prezenta acţiune completată este una complexă, cu capete de cerere diferite, dar care converg spre una tipică de revendicare, invocându-se dreptul de proprietate asupra bunului în litigiu, reclamanţii solicitând compararea titlurilor părţilor şi acordarea preferinţei titlului lor.
Din conţinutul cărţii funciare rezultă că pârâtul Municipiul Braşov nu este titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, acesta fiind străin raporturilor dintre părţi, nu are posesia bunului, astfel că nu se justifică chemarea lui în judecată, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Pe fondul cererii deduse judecăţii, urmează a se reţine că aceasta este parţial întemeiată pentru considerentele ce urmează.
Din C.F. nr. X Braşov rezultă că imobilul ce este evidenţiat sub numerele topografice X şi Y, compus din casă şi teren, a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitului C.G.E., în cotă de 1/3 parte, drept pe care acesta l-a dobândit, în anul 1968, cu titlu de moştenire.
La data de 30 iulie 1976, în evidenţele de publicitate imobiliară, asupra cotei de 1/3 parte din construcţia ce intră în compunerea imobilului mai sus identificat, a fost intabulat dreptul de proprietate al reclamanţilor N.L.K. şi N.A., drept pe care aceştia l-au dobândit în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare pe care l-au perfectat cu numitul C.G.E., specificându-se că terenul aferent acestei cote din construcţie urmează regimul instituit de art. 30 din Legea nr. 58/1974.
La 11 aprilie 1977 a fost intabulat dreptul de proprietate al Statului Român asupra cotei de 1/3 parte din imobilul teren în suprafaţă de 2481 mp, reprezentând 827 mp, proprietatea lui C.G., cu titlu de drept conform art. 30 din Legea nr. 58/1974.
La data de 30 septembrie 1980 se intabulează dreptul de proprietate al statului asupra cotei de 8/24 (1/3) din construcţia de sub A+1, proprietatea anterioară a reclamaţilor N.L.K. şi N.A., înscrişi sub B 8 şi 9 în aceeaşi carte funciară, statul dobândind dreptul în baza Decretului nr. 223/1974, potrivit Deciziei nr. 647/1980 a Consiliului Popular al judeţului Braşov.
Legea nr. 58/1974 contravenea art. 36 din Constituţia din 1965, care garanta proprietatea privată, nesocotind şi prevederile art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât şi în asociere cu alţii şi că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Aceste dispoziţii se raportau la prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., acesta reprezentând o lege organică cu principii ce nu pot fi încălcate prin acte normative inferioare, neputându-se susţine că Legea nr. 58/1974 reprezenta o lege specială, derogatorie de la prevederile dreptului comun. De altfel, nicio lege specială nu poate deroga de la prevederile constituţionale, nesocotirea acestora şi a normelor internaţionale mai sus evocate conducând la concluzia că preluarea terenului în baza dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 s-a realizat fără un titlu valabil de către stat şi având un profund caracter abuziv.
Şi Decretul nr. 223/1974 contravenea atât Constituţiei din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri, cât şi C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Aceste considerente justifică temeinicia capătului de cerere relativ la nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în litigiu, care va fi admis.
Celelalte capete de cerere sunt neîntemeiate şi vor fi respinse, pentru cele ce succed.
Nevalabilitatea titlului statului, urmare încălcării prevederilor constituţionale şi internaţionale în materie de proprietate, determină caracterul abuziv al măsurii luate de către stat, caracter ce rezultă din prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu cele ale art. 1.4 lit. B) şi C) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, astfel că nu se mai impune intervenţia instanţei. Tocmai caracterul abuziv al preluării a determinat edictarea legii şi a creat posibilitatea foştilor proprietari de a uza de prevederile acesteia în scopul restituirii proprietăţii în natură sau alte modalităţi prevăzute de legiuitor, în această situaţie aflându-se şi autorul reclamantelor, odată cu formularea cererii administrative.
De asemenea, prin Decizia nr. 852 din 17 decembrie 1976 şi Decizia nr. 647 din 9 septembrie 1980, emise de fostul Consiliu Popular al Municipiului Braşov, s-a decis trecerea în proprietatea Statului Român a imobilului din litigiu, în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi cu cele ale Decretului nr. 223/1974, în această din urmă decizie prevăzându-se achitarea sumei de 21.713 RON către reclamaţii N.L.K. şi N.A.
Cauzele de nulitate a acestor decizii trebuie raportate la legislaţia datei la care au fost emise, din această perspectivă neputându-se reţine că sunt lovite de nulitate absolută, chiar dacă ulterior legiuitorul Statului Român a înţeles să declare nevalabile dispoziţiile legale care au stat la baza emiterii acestor decizii administrative.
Declararea peste ani a nevalabilităţii unor acte normative nu echivalează cu nulitatea acestora, privită „ab initio", chiar dacă sancţiunea este similară, în sensul lipsirii acestora de efecte juridice.
Pe de altă parte, reclamanţii nu au chemat în judecată pe emitentul acestor decizii, a căror nulitate solicită a fi constatată, legiuitorul reglementând modul în care se menţin sau se pierd efectele acestora prin legislaţia specială analizată mai sus.
Autorul reclamantelor, K.G.E., identic cu C.G.E., prin mandatar C.R.M., cu procură specială autentificată notarial, a solicitat restabilirea dreptului său de proprietate asupra cotei de 1/3 din terenul identificat în acţiune la data de 22 septembrie 2005, mandatara acestuia formulând şi notificare în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru cota de 2/24 din acelaşi imobil, cotă ce a aparţinut autorului său, S.A. Rezultă că acesta a uzat de prevederile speciale privind restituirea proprietăţilor preluate abuziv de către stat, anterior decesului său, survenit la data de 12 octombrie 2006, cum afirmă reclamantele prin însăşi cererea de chemare în judecată.
Corespunde realităţii că, prin art. 2 alin. (2) raportat la art. 4 din Legea nr. 10/2001, se prevedea, la data promovării acţiunii [ în prezent art. 2 alin. (2) este abrogat prin Legea nr. 1/2009 ] , păstrarea calităţii de proprietar avută la data preluării, în favoarea persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, calitate pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
Aceste prevederi legale, la care face trimitere art. 2 alin. (2), sunt reprezentate de art. 25 alin. (4) din lege, care prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".
Mandatara autorului reclamantelor a primit soluţie la notificarea depusă, în sensul respingerii acesteia, prin Decizia nr. 690 din 08 septembrie 2008, fără a rezulta din documentaţia depusă că s-ar fi soluţionat şi cererea autorului reclamantelor, deşi au avut loc mai multe reveniri în acest sens din partea mandatarei sale.
Prin aceeaşi procură specială mai sus evocată, autorul reclamantelor a mandatat şi pe S.I. să-i reprezinte interesele în faţa autorităţilor române, pentru restituirea proprietăţii preluate de stat, acesta revenind la cererea iniţială prin cea din data de 01 noiembrie 2005 în sensul că solicitarea a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi nu pe cele ale Legii nr. 10/2001, susţinând necesitatea propunerii de emitere a ordinului prefectului de atribuire a terenului, în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Rezultă că autorul reclamantelor a ales calea specială de restituire a proprietăţii preluate de către stat, atitudine ce semnifică învestirea autorităţilor abilitate în acest sens, reclamantelor rămânându-le posibilitatea continuării acestei proceduri în calitate de succesoare în drepturi ale autorului lor, funcţie de stadiul de soluţionare a cererii acestuia în raport de prevederile legale în materie.
Fie că soluţia administrativă urmează a fi dată în baza legilor fondului funciar, fie în baza Legii nr. 10/2001, în ambele situaţii sunt prevăzute căi de atac prin care reclamantele pot să-şi valorifice dreptul lor în modalităţile legal prevăzute de normele speciale.
Aceleaşi dispoziţii legale care au determinat pe autorul reclamantelor să formuleze cererea de restituire a cotei din imobil, deţinută anterior preluării de către stat, au fost ignorate de către reclamanţii N.L.K. şi N.A., aceştia alegând să se adreseze direct instanţei în temeiul dreptului comun, solicitând revendicarea imobilului prin procedeul comparării titlurilor, susţinându-se caracterul preferabil al titlului lor, fără a chema în judecată şi pe deţinătorii actuali ai acestuia, din întâmpinarea depusă de pârâta SC R. SRL rezultând că spaţiul este închiriat unor persoane fizice.
Pentru aceste considerente, urmează a se reţine că nu s-a făcut dovada unui titlu valid din partea reclamanţilor, urmare finalizării procedurilor speciale şi nici nu este îndeplinită condiţia specifică unei acţiuni în revendicare, potrivit căreia aceasta se promovează de către proprietarul neposesor în contradictoriu cu posesorul neproprietar, nici unul dintre pârâţi neavând posesia imobilului în litigiu.
În acţiunea în revendicare imobiliară nu este suficientă invocarea calităţii de fost proprietar ori a prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în dovedirea titlului ce ar urma să fie supus metodei comparării. De altfel, această ultimă normă asigură continuitatea calităţii de proprietar numai în situaţia uzării de către persoana îndreptăţită de procedura reglementată de legea specială în materie, nu şi în cazul apelării la normele de drept comun pe care se fondează revendicarea (art. 480 C. civ.).
În speţă, reclamanţii au introdus în instanţă o acţiune în revendicare îndreptată împotriva statului şi unităţii administrativ-teritoriale, ca acţiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, fără ca reclamanţii să fie titularii unui „bun" ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora să poată pretinde că au cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine folosinţa efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene.
Această premisă a admiterii cererii în revendicare nu este îndeplinită din culpa reclamanţilor care au fost în pasivitate, în ce-i priveşte pe N.L.K. şi N.A., inclusiv în raport de Legea nr. 10/2001 a cărei ineficienţă nu sunt în măsură să o invoce, sau nu au urmărit finalizarea procedurii speciale declanşate de autorul lor, în ce-i priveşte pe toţi reclamanţii, raţionament ce rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene, în cauza Faimblat.
Neîndeplinirea condiţiilor de fond ale unei acţiuni în revendicare de drept comun, în sensul existenţei unor titluri valide juridic ce urmează a fi comparate şi a unor deţinători ai imobilului chemaţi în judecată pentru compararea acestor titluri, determină imposibilitatea analizării incidenţei statuărilor din Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către instanţa supremă, ca şi a concordanţei dintre legislaţia internă şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, nu pot fi reţinute ca temeinice şi admise ca atare capetele de cerere reprezentând constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra cotei de 1/3 din imobil, aceştia având posibilitatea legală a realizării dreptului pe calea legii speciale, şi nici restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi lăsarea în deplina lor proprietate a imobilului.
Raportat la soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată faţă de pârâtul Municipiul Braşov, în temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., reclamanţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către acesta, într-un cuantum redus de 2.000 RON faţă de solicitarea acestuia de 7.006 RON.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termen legal ambii pârâţi.
Prin Decizia nr. 84/Ap din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins apelurile pârâţilor, ca nefondate.
Cu privire la apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov, Curtea a reţinut următoarele:
Criticile vizând soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive sunt neîntemeiate, întrucât titularul dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat este Statul Român şi nu municipiul Braşov, astfel cum rezultă din cuprinsul cărţii funciare la poziţia B7. Apelantul-pârât în mod greşit apreciază că imobilul nu face parte din domeniul public pentru a justifica calitatea procesuală. În speţă, imobilul face parte din domeniul privat al Statului Român, aflat în proprietatea acestuia, astfel cum rezultă şi din Deciziile de preluare nr. 852/1976 şi nr. 647/1980. Pe de altă parte, legitimarea procesuală a Statului Român a fost reţinută în mod irevocabil şi prin Decizia de casare nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aspectele legate de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare faţă de existenţa Legii speciale nr. 10/2001 au făcut obiectul primului ciclu procesual, statuându-se în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că acţiunea în revendicare este admisibilă, deoarece existenţa unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de legea specială nu exclude, de plano, verificare jurisdicţională a pretenţiilor solicitate prin cerere de către reclamanţi. Prin urmare, sub aspectul inadmisibilităţii acţiunii, criticile apelantului urmează a fi respinse, ca nefondate.
În ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului Statului Român, este de reţinut că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari [ alin. (2) ] , iar instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului [ alin. (3) ] . Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale, Curtea Supremă de Justiţie, secţiile unite, prin Decizia în interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietăţile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere în justiţie, pe calea acţiunii în revendicare, recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri şi, ca urmare, restituirea lor.
Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri. Acelaşi decret contravenea şi C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Deciziile administrative nr. 852/1976 şi nr. 647/1980 de preluare a cotei de 1/3 din imobil de către stat, nu au fost comunicate proprietarilor, astfel că nu se poate susţine că ar fi fost respectate dispoziţiile Decretului nr. 223/1974. Prin urmare, nevalabilitatea titlului statului, chiar de la data emiterii celor două decizii administrative, a fost constatată în mod corect de instanţa de fond, astfel încât urmează a respinge susţinerile apelantului.
Cu privire la apelul pârâtului Municipiul Braşov, care cuprinde critici exclusiv cu privire la greşita reducere a cheltuielilor de judecată, Curtea a reţinut că aceste critici sunt nefondate, întrucât prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permit instanţei de judecată să procedeze la micşorarea onorariului avocaţial.
Prin aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate, ci doar apreciază în ce măsură onorariul stabilit de partea care a avut câştig de cauză trebuie suportat de partea adversă, ţinând seama de natura şi complexitatea prestaţiei avocatului acestuia. în acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli, în temeiul art. 274 C. proc. civ., decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Criticile apelantului privind valoarea complexă a pricinii, în raport de obiectul acţiunii şi de precizările de acţiune, nu sunt de natură a modifica soluţia instanţei de fond, întrucât prin notele depuse reclamanţii nu şi-au modificat acţiunea, ci doar au făcut precizări faţă de petitul privind nevalabilitatea titlului statului.
Susţinerile apelantului referitoare la volumul de muncă alocat studiului dosarului urmează a fi analizate prin prisma caracterului rezonabil al onorariului, criteriu care are ca puncte de referinţă concrete durata procesului şi "munca" efectiv prestată de către avocat în cauza respectivă. Astfel, în mod corect instanţa de fond a reţinut că avocatul nu a desfăşurat un volum mare de muncă pentru executarea mandatului primit, de natură să justifice onorariul perceput în cuantum de 7.000 RON, acesta redactând o întâmpinare şi o notă de şedinţă şi prezentându-se doar la două termene de judecată. Desfăşurarea activităţii menţionate în contractul de asistenţă juridică constând în studierea înscrisurilor existente la dosar şi documentarea juridică adecvată pentru apărarea intereselor pârâtului în limita sumei de 2.000 RON reprezintă o sumă rezonabilă pentru a compensa valoarea prestaţiei avocatului. Reputaţia, experienţa şi calificarea profesională a avocatului nu constituie criterii pentru menţinerea onorariului solicitat de parte.
Decizia Curţii de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov.
1. Recurentul reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că faţă de obiectul cauzei este evident că Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Braşov prin primar.
Imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998, pentru a putea fi justificată calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Ordonanţa nr. 53/2002 privind statutul cadru al unităţii administrativ-teritoriale, „Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. Ele au patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină."
În acest sens trebuie avute în vedere şi prevederile art. 36 alin. (1)din Legea fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cărora „terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităţilor şi care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, oraşelor sau a municipiilor."
În practică este des întâlnită proprietatea imobiliară extratabulară, unităţile administrativ-teritoriale omiţând adesea, din lipsă de personal şi fonduri, să procedeze la intabularea imobilelor aflate pe teritoriul administrativ teritorial al acestora.
Toate textele de lege incidente în materie converg spre aceeaşi concluzie, respectiv aceea de a da legitimare procesuală unităţii administrativ-teritoriale privitor la imobilele aflate pe teritoriul administrativ al acesteia, aspect faţă de care se impune admiterea excepţiei şi scoaterea din cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
2. Acţiunea dedusă judecăţii este o veritabilă acţiune în revendicare, iar petitele acţiunii trebuie analizate, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, sub aspectul condiţiilor generale ale acţiunii civile, respectiv trebuie cercetat care este interesul urmărit de către reclamanţi prin promovarea prezentei acţiuni. În literatura de specialitate interesul este definit ca fiind folosul practic pe care o persoană îl urmăreşte punând în mişcare procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv ce se cere a fi protejat. Or, în cauza dedusă judecăţii, folosul practic urmărit de reclamanţi este acela de a prelua în posesie imobilul, în calitate de proprietari de drept, de la municipiul Braşov, actualul proprietar, acţiune care potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este în mod evident inadmisibilă şi se impune a fi respinsă în tot ca atare.
De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun, accesul la un proces echitabil putând fi exercitat, cu excluderea acţiunii civile de drept comun, sub toate formele ei, numai în condiţiile şi căile prevăzute de legea nouă. în acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. 33/2008, în recurs în interesul legii: „Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice." Or, prin admiterea acţiunii se aduce atingere unui alt drept de proprietate şi securităţii raporturilor juridice, în condiţiile în care după mai mult de 60 de ani imobilul este revendicat.
Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este de natură să contravină prevederilor art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Valabilitatea titlului statului trebuia analizată prin prisma normelor legale în vigoare la data preluării, respectiv prin modul de punere în aplicare a Decretului nr. 223/1974. Preluarea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în deplină legalitate, cu respectarea legilor în vigoare la data preluării.
Potrivit practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a constatat în repetate rânduri că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunile în revendicare formulate în temeiul dreptului comun sunt inadmisibile, Legea nr. 10/2001 fiind o lege specială care priveşte regimul juridic al unor imobili preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun, instituind reguli şi termene de prescripţie care derogă de la dreptul comun.
Astfel, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2217 din 9 martie 2007, cu privire la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun s-a reţinut că potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea civilă dispune numai pentru viitor, o prevedere asemănătoare fiind cuprinsă în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.
Aceste texte consacră un fapt unanim acceptat, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, aşa încât ea nu poate nimici sau modifica trecutul; invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaşte fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acţiunea acesteia se instituie atât asupra faptelor cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
În raport de data introducerii acţiunii şi în condiţiile legii, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai este admisibilă. Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Potrivit art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Astfel, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a recunoscut că „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării", care va fi exercitată „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Drept urmare, decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, cu excluderea procedurii de drept comun.
Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaşte persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului şi implicit exercitarea dreptului de proprietate se fac în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizie a autorităţii administrative implicate în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate injustiţie.
Dispunând că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor, după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instituind limite rezonabile în exercitarea acestui drept, în vederea asigurării securităţii circuitului juridic, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală".
Prin Decizia nr. 53 din 04 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi publicată în M. Of. nr. 769/2007 se reţine că dispoziţiile dreptului comun potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabila despăgubire", nu mai pot servi ca temei în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
La art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi", iar prin dispoziţiile din alineatele următoare sunt reglementate măsurile reparatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Dispoziţiile art. 2 şi urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire şi, respectiv, a măsurilor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, singurul ce poate^fi invocat după intrarea în vigoare a dispoziţiilor acestei legi.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, se constată că această lege, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea, retrocedarea bunului litigios, dar numai în ceea ce priveşte restituirea în natură a bunului, nu şi prin echivalent. Or, reclamantul a ales deja calea procedurii administrative şi fără a aştepta finalizarea acesteia s-a adresat instanţei de judecată.
Faptul că notificarea sa nu a fost soluţionată după trecerea a 9 ani nu justifică promovarea prezentei acţiuni, atâta timp cât reclamantul poate apela la forţa coercitivă a statului pentru a obliga unitatea deţinătoare să dea o soluţie asupra notificării.
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea întemeiată pe dreptul comun, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit Legii nr, 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicţie în materie, cu obligaţia examinării fondului cauzei, în prima instanţă de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă, de către Curtea de Apel şi în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Or, din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menţionat, care reglementează toate situaţiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se impune ca dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ. să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acţiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca şi în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.
Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare ale altor subiecte de drept, instituind limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, dar intolerabil, într-un stat de drept, o perioadă îndelungată de timp.
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, legiuitorul având competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor de judecată. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă, precum şi a unor proceduri prealabile.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu Cauza Z şi alţii contra Regatului Unit (2001), s-a statuat că accesul la tribunal nu este absolut şi poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea Sentinţe civile nr. 63/S din 27 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Braşov şi a Deciziei civile nr. 84/Ap din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul-pârât Municipiul Braşov a depus întâmpinare, prin care a arătat că recurentul nu a criticat nici în apel, nici în recurs hotărârea instanţei de fond sub aspectul respingerii acţiunii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Braşov, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, solicitând ca pe acest aspect soluţia să fie menţinută.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. În speţă, problema cadrului procesual, reiterată de recurent prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost dezlegată în mod irevocabil în primul ciclu procesual al cauzei.
Astfel, prin Decizia nr. 5997 din 14 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei, s-a confirmat hotărârea din apel de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare în primă instanţă, reţinându-se, de o manieră irevocabilă, ce nu mai poate fi contestată, că „legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice a constituit obiectul dezbaterii în faţa primei instanţe care, în analiza sa, a reţinut că acesta are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, dispunând în sensul respingerii excepţiei invocate de stat, chestiune care nefiind atacată de partea interesată, care nu a declarat apel, a intrat în puterea lucrului judecat."
Procedând la rejudecare, instanţele fondului au respectat, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de recurs, care se impun cu caracter obligatoriu, reţinând corect că se impune cu putere de lucru judecat existenţa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, faţă de statuările irevocabile din Decizia de casare nr. 5997/2011a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, readucând în dezbaterea judiciară acest aspect, prin susţinerile referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, recurentul ignoră efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces.
Modalitatea în care instanţa de recurs, prin decizia de casare, dă dezlegare unui aspect litigios - în speţă, determinarea cadrului procesual, cu referire la legitimarea procesuală pasivă a uneia dintre părţile atrase în proces - se impune, fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării.
Este vorba de maniera în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăţi anterioare, care a tranşat irevocabil un aspect al litigiului.
Pentru aceste considerente, criticile privind lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu pot fi primite.
2. Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs aduc în discuţie două chestiuni, şi anume inadmisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii, raportat la prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, şi criteriile de analiză a valabilităţii titlului statului.
a) în ce priveşte chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, formulată de reclamanţi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta a fost dezlegată în mod irevocabil prin Decizia nr. 5997/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul din primul ciclu procesual al cauzei.
Astfel, prin această decizie s-a confirmat soluţia din apel de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare în primă instanţă, reţinându-se că acţiunea în revendicare dedusă judecăţii este admisibilă, deoarece existenţa unei proceduri speciale de restituire a imobilelor vizate de legea specială nu exclude, de plano, verificarea jurisdicţională a pretenţiilor solicitate de reclamanţi prin cererea adresată instanţei, care implică analiza cauzei pe fond, prin verificarea calităţii reclamanţilor de titulari ai unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de recurs se impun cu caracter obligatoriu judecătorilor fondului, astfel că în mod corect, în rejudecare, instanţele de fond au preluat constatările jurisdicţionale din decizia de casare pe aspectul admisibilităţii acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, dând astfel eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, în virtutea căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătoreşti se impun deopotrivă, părţilor şi instanţelor ulterioare, fără posibilitatea de a fi contrazise.
Susţinând că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă în raport de prevederile legii speciale, Legea nr. 10/2001, recurentul readuce în dezbatere un aspect al litigiului care a fost tranşat irevocabil în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 5997/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ignorând efectele pe care le produce autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale irevocabile în interiorul aceluiaşi proces.
Pe cale de consecinţă, criticile privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare deduse judecăţii nu pot fi primite.
b) în ce priveşte criteriile de analiză a valabilităţii titlului statului, contrar susţinerilor recurentului acestea nu sunt limitate la normele legale în vigoare la data preluării, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Textul prevede, aşadar, trei criterii cumulative de verificare a validităţii titlului statului, şi anume conformitatea preluării cu Constituţia, cu tratatele internaţionale la care România era parte şi cu legile în vigoare la acea dată, astfel că neîntrunirea fie şi numai a unuia dintre ele face ca titlul statului să nu fie valabil.
Aşa fiind, în mod legal instanţele anterioare nu s-au limitat în analiza valabilităţii titlului statului doar la dispoziţiile actului normativ de preluare - Decretul nr. 223/1974, ci au verificat şi dacă acesta respecta prevederile constituţionale în vigoare la acea dată şi ale tratatelor internaţionale la care România era parte, sens în care au reţinut că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei de la 1965 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, document cu valoare de tratat internaţional.
Prin urmare, chiar dacă la preluare ar fi fost respectate prevederile Decretului nr. 223/1974, cum susţine recurentul, titlul statului nu poate fi considerat valabil constituit cât timp preluarea s-a făcut cu nerespectarea Constituţiei de la acea vreme şi a tratatelor internaţionale la care România era parte, concluziile instanţelor anterioare pe acest aspect nefiind contestate în calea de atac a recursului.
Faţă de considerentele prezentate, neputând fi reţinută incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Deciziei civile nr. 84 Ap din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1097/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1174/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
