ICCJ. Decizia nr. 1142/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1142/2013
Dosar nr. 5612/1/2012
Şedinţa publică din 5 martie 2013
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 543 din 10 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca prescris, capătul 1 de cerere (pretenţii) pentru perioada 1950 - 20 august 2005 şi a respins, ca neîntemeiată, restul acţiunii formulate de reclamanta M.M.N.A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.M.N.A.
Prin Decizia civilă nr. 219A din 1 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte cererea, obligându-l pe pârât să plătească reclamantei suma de 10.610,56 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de prejudiciu produs acesteia pe perioada 21 martie 2006 - 16 iulie 2007; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului produs reclamantei prin lipsa de folosinţă, pentru parte din acţiune considerată întemeiată instanţa de apel a reţinut din istoricul faptelor prezentate de reclamantă că în urma acţiunii în revendicare pe care a promovat-o în anul 1998, s-a dispus restituirea în favoarea acesteia a imobilului din Bucureşti, str. P.R., sector 2 (compus din teren 295 m.p. şi construcţie S+P+1E), fiind obligaţi să-i asigure lăsarea în deplină proprietate şi posesie a bunului atât Municipiul Bucureşti, cât şi ceilalţi deţinători de spaţii din imobil, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995. în acest sens, s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sectorului 2, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 685/A din 21 martie 2006 a Tribunalului Bucureşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1775 din 29 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, hotărâri judecătoreşti a căror punere în executare din partea intimatului pârât s-a realizat prin Dispoziţia nr. 821 din 15 iunie 2007 şi prin procesul-verbal din 16 iulie 2007.
În conformitate cu principiul general ce guvernează materia executării, acela al executării benevole şi cu bună-credinţă a obligaţiilor stabilite prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu [ principiu înscris în cuprinsul art. 371 alin. (1) C. proc. civ. ] şi dat fiind caracterul executoriu al hotărârilor date în apel, instanţa de apel a apreciat că intimatul pârât era ţinut să aducă la îndeplinire de îndată, ca parte obligată direct prin hotărârea instanţei, dispoziţiile cuprinse în Sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 începând cu data de 21 martie 2006, data rămânerii definitive a acesteia.
Întârziind să procedeze în acest sens până la 16 iulie 2007, data punerii efective în posesie a reclamantei, pârâtul se face vinovat de producerea unui prejudiciu adus acesteia constând în lipsirea de folosinţa imobilului, şi anume a acelor părţi din imobil care, la data pronunţării hotărârii din revendicare se mai aflau încă în posesia Municipiului Bucureşti.
Astfel, hotărârile judecătoreşti prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare promovată de apelanta-reclamantă, copiile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului Bucureşti cu chiriaşii cumpărători ca şi copiile contractului de închiriere încheiate de aceeaşi Primărie cu chiriaşii Ş.E. şi L.P. pentru două unităţi locative din imobil fac dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 intimatul-pârât era ţinut să îi restituie apelantei-reclamante doar suprafeţele de 68,6 m.p. şi 82,12 m.p., ambele aflate la parterul imobilului din str. P.R., singurele pe care acesta le mai deţinea din bun, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalţi 3 chiriaşi cumpărători.
În consecinţă şi în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în faţa primei instanţe, ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosinţă a imobilului la 4,4 euro/m.p., instanţa de apel a apreciat că pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 150,72 m.p. din imobilul în discuţie, pe durata a 16 luni cât a întârziat punerea în executare a Sentinţei civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007) intimatul pârât datorează apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro la plata căreia va fi obligat, în echivalent în RON la data plăţii efective, în temeiul art. 998 - 999 C. civ. şi, în aceste limite, hotărârea primei instanţe urmează a fi schimbată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Reclamanta a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul perioadei considerate ca fiind afectată de prescripţie raportat la prevederile art. 7 - 8 din Decret nr. 167/1958 şi ale art. 486-487 C. civ."
Prin Decizia civilă nr. 4492 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 219A din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost admis recursul declarat de reclamanta M.M.N.A., împotriva aceleiaşi decizii, a fost modificată în parte decizia recurată, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 15.252,68 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii cu titlu de despăgubiri (lipsa de folosinţă a imobilului din Bucureşti, str. P.R., sector 2, respectiv pentru 150,72 m.p. din suprafaţa locativă), aferente perioadei 20 august 2005 - 16 iulie 2007, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.
În ceea ce priveşte recursul reclamantei Înalta Curte a reţinut în esenţă următoarele.
Cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea-credinţă (legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile - sau a contravalorii lor ca în speţă - anterior acestui moment), iar această dată este cea a promovării acţiunii în revendicare, astfel cum reiese din prevederile art. 486, 487 C. civ.; alăturarea cererii accesorii pentru lipsa de folosinţă acţiunii în revendicare avea semnificaţia întreruperii prescripţiilor distincte pentru fiecare prestaţie succesivă privind contravaloarea lipsei de folosinţă, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decret, dacă cererea principală era admisă, sens în care dispune art. 16 alin. (2); or, de reclamanta a avut câştig de cauză, prin Sentinţa civilă nr. 4276 din 29 aprilie 2002 a Judecătoriei sector 2, definitivă şi irevocabilă.
Pentru cele anterior arătate, Înalta Curte constată că cererea reclamantei este întemeiată pentru perioada 20 august 2005 - 16 iulie 2007, dată la care a intervenit punerea sa în posesie în mod efectiv şi deci, au încetat consecinţele actului abuziv al preluării; aşadar, pentru cele 23 de luni aferente acestui interval, potrivit aceloraşi parametri utilizaţi de instanţa de apel, Înalta Curte constată că reclamantei i se cuvin despăgubiri în sumă de 15.252,68 euro la care pârâtul a fost obligat.
Faţă de modalitatea de determinare a acestei componente a prejudiciului ţinând de principiul reparării integrale a cărui reparare s-a solicitat prin cererea de faţă, rezultă că este irelevant momentul rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în revendicare (21 martie 2006), cum nelegal a stabilit instanţa de apel, cu ignorarea dispoziţiilor art. 486 şi 487 C. civ.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatoarea M.M.N.A., în temeiul art. 318 C. proc. civ., invocând că dezlegarea pricinii este rezultatul unei greşeli materiale.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că eroarea materială poartă asupra suprafeţei locative exacte care fusese în posesia pârâtului Municipiului Bucureşti în perioada 20 august 2005 - 16 iulie 2007 potrivit contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cele trei familii au cumpărat în total o suprafaţă utilă de 150,19 m.p. şi o cotă indiviză de 37,10% din părţile comune ale imobilului, aflate pe toate cele trei niveluri al imobilului. Având în vedere că imobilul are o suprafaţă utilă totală de 469,42 m.p. alcătuită atât din părţi aflate în folosinţă exclusivă cât şi din părţile comune ale imobilului (etajul imobilului are 145 m.p., parterul 160,21 m.p. şi demisolul 164,21 m.p. conform cadastrului întocmit la întabulare), rezultă că cele 3 familii cumpăraseră de la Statul Român o suprafaţă utilă totală de 174,15 m.p.
Făcând diferenţa între suprafaţa totală a imobilului (469,42 m.p.) şi suprafaţa utilă cumpărată (174,15 m.p.) rezultă că despăgubirile trebuiau calculate prin raportare la suprafaţa utilă rămasă de 295,27 m.p. în loc de 150,72 m.p. cum este menţionat în minuta deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, calculul greşit al suprafeţei imobilului se încadrează în noţiunea de eroare materială prevăzută de art. 318 C. proc. civ. întrucât în speţă este vorba despre o eroare strecurată în calculul suprafeţelor. În concluzie intimatul trebuia obligat la plata sumei de 29.880,96 euro corespunzătoare suprafeţei utile nevândute de 295,27 m.p. şi nu la plata sumei de 15.252,68 euro, corespunzătoare unei suprafeţe de 150,72 m-p.
Înalta Curte a constatat nefondată contestaţia în anulare pentru considerentele expuse mai jos.
Aşa cum rezultă din considerentele deciziei date în recurs, atacată prin prezenta contestaţie în anulare, instanţa de recurs a modificat decizia instanţei de apel numai sub aspectul considerării că reclamantei i se cuvine plata despăgubirilor pentru o perioadă suplimentară decât cea reţinută de către instanţa de apel, şi anume şi pentru cea dintre 20 august 2005 - 21 martie 2006, despăgubirile aferente acestei perioade suplimentare fiind calculate, aşa cum rezultă din considerentele deciziei date în recurs, "potrivit aceloraşi parametri utilizaţi de instanţa de apel".
Instanţa de apel a avut în vedere la determinarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă faptul că "hotărârile judecătoreşti prin care a fost soluţionată acţiunea în revendicare promovată de apelanta-reclamantă, copiile contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului Bucureşti cu chiriaşii cumpărători ca şi copiile contractului de închiriere încheiate de aceeaşi Primărie cu chiriaşii Ş.E. şi L.P. pentru două unităţi locative din imobil fac dovada împrejurării că la data de 21 martie 2006 intimatul-pârât era ţinut să îi restituie apelantei-reclamante doar suprafeţele de 68,6 m.p. şi 82,12 m.p., ambele aflate la parterul imobilului din str. P.R., singurele pe care acesta le mai deţinea din bun, împreună cu restul de teren ce nu a fost înstrăinat celorlalţi 3 chiriaşi cumpărători.
În consecinţă şi în acord cu concluziile expertizei contabile administrate în faţa primei instanţe, ce a determinat valoarea lunară a lipsei de folosinţă a imobilului la 4,4 euro/m.p., instanţa de apel a apreciat că pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 150,72 m.p. din imobilul în discuţie, pe durata a 16 luni cât a întârziat punerea în executare a Sentinţei civile nr. 4276 din 29 aprilie 2002 (de la 21 martie 2006 până la 16 iulie 2007) intimatul pârât datorează apelantei reclamante suma de 10.610,56 euro la plata căreia va fi obligat, în echivalent în RON la data plăţii efective, în temeiul art. 998 - 999 C. civ. şi, în aceste limite, hotărârea primei instanţe urmează a fi schimbată."
Ca atare, suprafaţa de 150,72 m.p. din imobilul în discuţie, care apare şi în dispozitivul deciziei pronunţate în recurs, şi care a fost utilizat la calculul lipsei de folosinţă, este cea reţinută de către instanţa de apel, aspect cu privire la care reclamanta nu a criticat în recurs decizia.
Astfel, reţinerea acestei suprafeţe nu reprezintă o eroare materială a instanţei de recurs ci o statuare a instanţei de apel care nu a fost criticată în recurs.
Or, primul motiv al contestaţiei în anulare speciale reglementat de art. 318 prima teză C. proc. civ. are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Această condiţie nu este îndeplinită cu atât mai mult în cazul în care vizează o situaţie reţinută de instanţa de apel care nu a fost criticată în recurs.
În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile art. 318 alin. (1) prima teză C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea M.M.N.A. împotriva Deciziei nr. 4492 din 15 iunie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 115/2013. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 1140/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
