ICCJ. Decizia nr. 1133/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE de CASAŢIE şi JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1133/2013
Dosar nr. 160/3/1999
Şedinţa publică de la 5 martie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 1999, pe rolul Judecătoriei sector 3 Bucureşti, reclamanta C.F.A.V. a chemat în judecată pe pârâta C.M.M. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat în str. C., parter, împreună cu cota aferentă de teren şi cu părţile comune ale imobilului din care face parte.
Prin Sentinţa civilă nr. 9444 din 20 octombrie 1999, Judecătoria sector 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pe parcursul soluţionării litigiului pe rolul Tribunalului Bucureşti, pârâta C.M. a formulat cerere de chemare în garanţie a SC C.I. SA şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat ca, în cazul admiterii cererii reclamantei, chemaţii în garanţie să fie obligaţi să-i plătească preţul actualizat al apartamentului.
Totodată a solicitat citarea în cauză, în calitate de pârât, a soţului său, C.R., întrucât apartamentul a cărui restituire o solicită reclamanta este bun comun, cerere admisă de instanţă, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 10 noiembrie 2000.
Prin Sentinţa civilă nr. 1340 din 20 noiembrie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată.
A admis acţiunea formulată de reclamanta C.F.A.V. în contradictoriu cu pârâţii C.M. şi C.R.
A obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, reclamantei, imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 3.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie chemat în garanţie SC C.I. SA şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva sa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată împotriva Consiliul General al Municipiul Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta C.F.A.V. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să restituie reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 3. S-a dispus, totodată, înregistrarea dreptului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripţiuni imobiliare, hotărârea judecătorească fiind transcrisă sub nr. 23201/1996.
În considerentele hotărâri judecătoreşti menţionate, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că autorii reclamantei au fost proprietarii imobilului litigiu, pe care l-au dobândit conform actului de vânzare-cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov şi a autorizaţiilor de construire din 9 iulie 1927 şi din 10 iunie 1933, că reclamanta este unica lor moştenitoare şi că întregul imobil a fost preluat în mod nelegal de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Prin Dispoziţia nr. 1191 din 19 august 1997, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a dispus, în considerarea Sentinţei civile nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, restituirea în proprietatea reclamantei a imobilului situat în Bucureşti, str. C., sector 3, colţ cu str. B., iar prin procesul-verbal de predare-primire, încheiat la data de 20 octombrie 1997, imobilul a fost predat reclamantei, cu excepţia apartamentelor care fuseseră înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, printre care şi apartamentul, dobândit de pârâţi, prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997.
Tribunalul a apreciat, sub aspectul excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţi, că atât timp cât prin Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că autorii reclamantei sunt proprietarii imobilului litigiu şi că reclamanta este unica moştenitoare a acestora, chestiunea legitimării procesuale active nu mai poate fi repusă în discuţie, situaţia recunoscută prin hotărârea judecătorească menţionată fiind pe deplin opozabilă pârâţilor din prezenta cauză, în calitate de succesori cu titlu particular ai pârâtului obligat la restituire.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că, întrucât pârâţii au invocat la rândul lor un titlu de proprietate, singura cale pe care reclamanta o are la dispoziţie pentru valorificarea dreptului său de proprietate este aceea a revendicării în condiţiile dreptului comun.
După cum s-a menţionat în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.
Or, în speţă, reclamanta se prevalează de un bun, întrucât dreptul său de proprietate a fost recunoscut în mod irevocabil de către o instanţă încă din anul 1994, bunul fiindu-i restituit abia în anul 1997, cu excepţia apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, printre acestea regăsindu-se şi apartamentul, în litigiu.
Această înstrăinare, care a avut loc în anul 1997, a fost făcută de Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC C.I. SA, cu fraudarea prevederilor legale în vigoare, inclusiv ale Legii nr. 112/1995, întrucât, pe de o parte, imobilul fiind preluat de stat fără titlu valabil, nu putea intra în domeniul de aplicare al actului normativ menţionat, iar pe de altă parte, întregul imobil fusese restituit reclamantei prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, încă din anul 1994.
Tribunalul a analizat în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că, în cauza dedusă judecăţii, pârâţi deţin la rândul lor un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, o speranţă legitimă privind dreptul de a păstra imobilul, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, şi din consolidarea titlului lor ca urmare a faptului că acesta nu a fost anulat în termenul prevăzut de Legea 10/2001.
Tribunalul a apreciat însă că admiterea acţiunii în revendicare împotriva terţilor dobânditori (prezumând că au fost de bună-credinţă) nu aduce atingere bunului deţinut de pârâţi, întrucât aceştia pot fi despăgubiri la valoarea actuală de circulaţie a imobilului, conform art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Dimpotrivă, în situaţia în care acţiunea în revendicare ar fi fost respinsă, reclamanta s-ar fi aflat în situaţia în care ar fi lipsită de bunul său, fără nici o posibilitate reală de despăgubire conferită de legea naţională.
Dispoziţiile legii speciale [ art. 18 lit. d ] din Legea 10/2001) privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea Legii nr. 112/1995, urmează a fi înlăturate, conform art. 20 din Constituţia României şi Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, principul securităţii circuitului civil, la care face trimitere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia 33/2008, ocroteşte în egală măsură şi pe reclamantă, al cărei drept de proprietate a fost recunoscut printr-o hotărâre irevocabilă.
Sub aspectul cererii de chemare în garanţie formulată de pârâţii C.M. şi C.R., tribunalul a constatat că pârâţii nu au făcut dovada calităţii procesuale pasive a chematului în garanţie SC C.I. SA.
Cererea îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost apreciată ca nefondată, întrucât Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu figurează ca parte în contractul de vânzare-cumpărare, în calitate de vânzător fiind menţionată Primăria Municipiului Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii C.M. şi C.R., iar prin Decizia nr. 317 A din 23 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Apelanţii susţin că reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât nu a făcut dovada că apartamentul din imobilul situat în Bucureşti, str. C., sector 3 (cumpărat de ei, în temeiul Legii 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997) a fost proprietatea autorilor reclamantei.
Curtea de Apel a respins această critică cu motivarea că apartamentul în litigiu se află la parterul imobilului din Bucureşti, str. C., sector 3, fapt necontestat de pârâţi, iar prin Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 august 1994 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta C.F.A. şi a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i restituie acesteia, în deplină proprietate şi posesie, întregul imobil situat la această adresă, deci, inclusiv parterul acestui imobil cu apartamentul cumpărat de pârâţi.
Faptul că apartamentul nu figurează în evidenţele cadastrale şi în autorizaţia de construcţie a imobilului nu prezintă relevanţă juridică, atât vreme cât, cu putere de lucru judecat, s-a statuat că întregul imobil, deci şi parterul acestuia, unde se află apartamentul în litigiu, a fost preluat fără titlu valabil de către stat, de la reclamantă, şi câtă vreme Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti a fost transcrisă de reclamantă în Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni.
Apelanţii au susţinut că această sentinţă nu le este opozabilă, nefiind părţi în respectiva cauză, însă instanţa de apel nu a primit această apărare, reţinând că pârâţii sunt subdobânditori cu titlu oneros ai Statului Român care a fost obligat, prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, să restituie reclamantei, în deplină proprietate imobilul.
Acţiunea în revendicarea imobilului a fost introdusă de reclamantă la data de 16 martie 1994, Sentinţa civilă nr. 4045 a fost pronunţată a data de 05 mai 1995 şi a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 2273/1994 a Tribunalului Bucureşti, iar contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor a fost încheiat la data de 15 ianuarie 1997, astfel încât nu se poate susţine că părţile contractante nu au avut cunoştinţă de faptul că Statul Român nu mai avea în proprietate apartamentul, la momentul vânzării către pârâţi.
Apelanţii au susţinut prin motivele de apel că nu au fost notificaţi de reclamantă în sensul că a revendicat imobilul de la stat, dar instanţa de apel a constatat că această notificare ar fi fost inutilă atâta vreme cât Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti a devenit opozabilă erga omnes prin transcrierea sa în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. 23201 la data de 20.112.1996, anterior cumpărării apartamentului în litigiu de către apelanţi.
Curtea de Apel a respins ca nefondată critica prin care apelanţii au susţinut că atâta timp cât reclamanta, în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, a înţeles să suspende judecarea prezentei cauze şi să aleagă calea procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu se mai putea admite acţiunea în revendicare împotriva lor, conform principiului „electa una via non detur recursus ad alteram".
Instanţa de apel a apreciat că existenţa unei notificări formulate de reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, prin care aceasta solicita restituirea în natură a imobilului, nu poate bloca principiul liberului acces la justiţie. Reclamanta putea cere continuarea judecării acţiunii sale în revendicare, aceasta fiind singura cale procesuală prin care mai putea obţine restituirea în natură a imobilului, atâta vreme cât prin înstrăinarea către chiriaşii cumpărători, statul nu mai putea emite o dispoziţie de restituire în natură a apartamentului.
Curtea de Apel a mai reţinut că aspectul referitor la preluarea imobilului de către stat fără titlul valabil nu mai poate fi luat în discuţie în raport de Sentinţa civilă irevocabilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,secţiile unite, a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Inclusiv în ipoteza în care imobilul ar intra sub incidenţa legii speciale de reparaţie, prin aceeaşi decizie, Înalta Curte a sesizat faptul că, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie. Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În prezenta cauză, prin Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, s-a constatat că întreg imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil şi, în raport de această sentinţă, reclamanta are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În această situaţie, reclamanta poate pretinde protecţia dreptului ei de proprietate şi valorificarea lui, inclusiv prin intermediul prezentei acţiuni.
Reclamanta se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv şi în mod irevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat. Implicit, se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantei.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terţi şi, în acelaşi timp, prin absenţa oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.
În acelaşi timp, pârâţii, deţinători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu - contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 - dispun, la rândul lor, de un „bun".
Astfel, părţile litigante deţin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, şi au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar în conflictul dintre ele, este preferabil dreptul reclamantei de a beneficia de restituirea bunului imobil, asupra căruia, i s-a recunoscut de către instanţele judecătoreşti, cu efect retroactiv şi irevocabil, dreptul de proprietate.
În evaluarea proporţionalităţii măsurii de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţelese, în materia dreptului la respectarea proprietăţii, sub forma unei compensări rezonabile, proporţionale a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
În aceste circumstanţe, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriaşi, vânzare ce reprezintă o nouă ingerinţă în dreptul de proprietate al acesteia.
Curtea de Apel nu a primit nici motivele de apel privind respingerea greşită a cererii de chemare în garanţie a SC C.I. SA şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cu motivarea că, prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a înţeles să legifereze o procedură specială de dezdăunare a proprietarilor a căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (art. 50 sau art. 501 din Legea nr. 1/2009).
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs, pârâţii C.M. şi C.R.
Prin motivele de recurs, pe care la întemeiază pe prevederile art. 304, pct. 9 C. proc. civ., recurenţii formulează următoarele critici:
La. ambele instanţe au reţinut în mod greşit că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate, deoarece prin actele depuse la dosar nu s-a dovedit că, la parterul imobilului din str. C., sector 3, a existat apartamentul, pe care pârâţii l-au dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, la data de 15 ianuarie 1997.
Planurile cadastrale arată o altă configuraţie a imobilului, iar Dispoziţia nr. 1191 din 19 august 1997 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti are în vedere restituirea imobilului, fără acest apartament.
De asemenea, ambele instanţe greşesc când legitimează calitatea procesuală activă a reclamantei, în considerarea Sentinţei civile nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, deoarece această hotărâre nu este opozabilă recurenţilor, aceştia nefiind părţi în respectiva cauză.
Curtea de Apel a respins în mod greşit această apărare, transferând culpa statului, în calitatea sa de vânzător, asupra cumpărătorului care nu avea posibilitatea verificării legalităţii operaţiunilor făcute de stat, acestea fiind de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele deţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu c obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Dispoziţiile legii speciale au intrat în vigoare după ce reclamanta a formulat acţiunea în revendicare, astfel încât aceasta avea posibilitatea să opteze, fie pentru apărarea dreptului de proprietate pe această calea dreptului comun, fie să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale, solicitând suspendarea cauzei, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, astfel cum s-a întâmplat în cauza de faţă.
Prin urmare, reclamanta a ales calea procedurii administrative în vederea apărării dreptului de proprietate, iar în baza principiului „electa una via non datur recursus ad alteram", nu este admisibilă recurgerea la alte căi de apărare a aceluiaşi drept.
Or, în această cauză, reclamanta a folosit atât dreptul comun cât şi legea specială, încălcându-se principiul egalităţii armelor în faţa instanţelor de judecată, principiu consacrat de Constituţie şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanta, prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu a dorit restituirea în natură a imobilului, ci numai despăgubiri băneşti, astfel că nu se încalcă principiul liberului acces la justiţie, reclamanta având posibilitatea de a solicita în justiţie obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti de a emite dispoziţia prevăzută de lege.
Prin urmare, este greşită motivarea în sensul că singura cale pe care reclamanta o are la dispoziţie pentru valorificarea dreptului său de proprietate este aceea a revendicării în condiţiile dreptului comun.
Soluţia pronunţată aduce atingere dreptului de proprietate al recurenţilor, drept consolidat şi prin faptul că titlul lor nu a fost anulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Recurenţii arată că au fost interpretate greşit dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât notificarea adresată de reclamantă Primăriei Municipiului Bucureşti nu a primit un răspuns negativ, şi că este eronată aprecierea instanţelor în sensul că restituirea în natură este unica măsură reparatorie, deoarece reclamanta are posibilitatea de a beneficia de prevederile art. 18 lit. d) din Legea 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Recurenţii susţin că reclamanta a avut o atitudine culpabilă deoarece, deşi a revendicat imobilul în litigiu în anul 1994, nu a procedat la punerea în executare a titlului decât în data de 30 iunie 1997. Pârâţii au respectat în totalitate dispoziţiile legii şi le sunt aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001, în calitatea lor de cumpărători de bună credinţă.
Pe parcursul soluţionării litigiului, reclamanta C.F.A.V. a decedat, astfel încât, începând cu termenul de judecată din data de 11 decembrie 2012, în calitate de succesoare a acesteia, a fost citată în cauză, N.I.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Prin motivele de recurs, pârâţii critică decizia pronunţată de instanţa de apel pentru dezlegarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active. Recurenţii fundamentează această critică pe două argumente şi anume: (a) din înscrisurile existente, nu rezultă faptul că la parterul imobilului din str. C., sector 3 Bucureşti, a existat apartamentul în litigiu, planurile cadastrale dovedind o altă configuraţie a imobilului, iar Dispoziţia nr. 1191 din 19 august 1997 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti are în vedere restituirea imobilului, fără acest apartament şi (b) Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti nu este opozabilă recurenţilor, aceştia nefiind părţi în respectiva cauză şi neavând posibilitatea verificării legalităţii operaţiunilor făcute de stat.
Critica nu este fondată.
a. Verificarea susţinerilor recurenţilor sub aspectul configuraţiei parterului imobilului situat în Bucureşti, str. C. sector 3 excede controlului judiciar care poate fi efectuat pe calea recursului.
Instanţa de apel, pe baza probelor administrate a stabilit că apartamentul, cumpărat de recurenţii din prezenta cauză, este situat la parterul acestui imobil. Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce ţin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ.. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Prin urmare, criticile care vizează modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt prin valorificarea probelor administrate nu mai învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Contrar celor susţinute de recurenţi, prin art. 1 al Dispoziţiei nr. 1191 din 19 august 1997 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, s-a restituit reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. C., colţ cu str. B., sector 3.
În lipsa oricărei menţiuni contrare existente în cuprinsul acestui act în ceea ce priveşte apartamentul deţinut de recurenţi, trebuie admis că Dispoziţia nr. 1191 din 19 august 1997 a vizat întregul imobil situat în Bucureşti, str. C., colţ cu str. B., sector 3, inclusiv apartamentul. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în preambulul Dispoziţiei nr. 1191 din 19 august 1997, se arată că ea are la bază Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, sentinţă prin care instanţa de judecată a dispus restituirea în deplină proprietate şi posesie către reclamantă a întregului imobil situat în Bucureşti, str. C., colţ cu str. B., sector 3, fără a exclude apartamentul.
b. Este adevărat că recurenţii din prezenta cauză nu au fost părţi în litigiul finalizat prin Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, în acea cauză, pretenţiile reclamantei C.F.A.V. fiind formulate în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.
Însă, ulterior datei la care Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti a rămas definitivă - prin Decizia civilă nr. 2273/1994 a Tribunalului Bucureşti -, recurenţii C.M. şi C.R. au dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, încheiat cu Statul Român, apartamentul revendicat.
Prin încheierea acestui contract, au devenit succesori cu titlu particular ai pârâtului care a figurat ca parte în litigiul în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti şi, în această calitate sunt supuşi efectelor lucrului judecat de care se bucură acea hotărâre, inclusiv în ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamantei.
Posibilitatea recurenţilor de a verifica situaţia juridică a apartamentului pe care l-au cumpărat este neîndoielnică, ea rezultând din faptul transcrierii Sentinţei civile nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în registrul de transcripţiuni imobiliare, sub nr. 23201/1996.
2. Recurenţii formulează critici legate de soluţionarea cererii în revendicare, în sprijinul cărora susţin că: (a) reclamanta, optând pentru procedura administrativă prevăzută de legea specială, nu mai putea promova acţiunea în revendicare şi că (b) titlul lor de proprietate este preferabil celui opus de reclamantă.
Nici această critică nu este fondată.
a. Cererea care a învestit instanţele în prezentul litigiu a fost introdusă la data de 29 iulie 1999, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe parcursul soluţionării ei, reclamanta a solicitat suspendarea judecăţii, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, iar Tribunalul Bucureşti a dat curs acestei cererii, suspendând judecarea litigiului, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 29 iunie 2001.
Ulterior, reclamanta a revenit asupra cererii de suspendare. Prin încheierea de la termenul de judecată din data de 06 iunie 2008, tribunalul a repus cauza pe rol, apreciind că reclamanta poate opta între căile legale puse la dispoziţia sa pentru restituirea bunurilor ce i-au aparţinut şi poate reveni asupra opţiunilor sale.
Nu se poate susţine că, în cauză, reclamanta avea deschisă calea unei proceduri prevăzute de o lege specială de reparaţie, pe care a înţeles să o declanşeze şi pe care trebuia să o urmeze. Aceasta deoarece, pe de o parte, prin acţiunea promovată, reclamanta nu a urmărit acordarea de măsuri reparatorii pentru un bun de care au fost privaţi autorii săi, ci ocrotirea unui drept de proprietate recunoscut încă din anul 1994, anterior intrării în vigoare a legii speciale, iar pe de altă parte, reclamanta a revenit, în condiţii legale, de la opţiunea făcută în ceea ce priveşte procedurile administrative, continuând procedura judiciară declanşată prioritar.
Demersurile reclamantei nu au încălcat, aşa cum susţin recurenţii, principiul egalităţii armelor consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Respectarea principiul menţionat reprezintă, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, o garanţie procedurală a unui proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. El semnifică, potrivit aceleiaşi jurisprudenţe, tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal.
Or, recurenţii nu au arătat care au fost dispoziţiile instanţei prin care li s-a restrâns posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii egale cu cele oferite reclamantei.
În aceste condiţii, simpla menţionare a principiului rezultat din norma europeană nu învesteşte în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din această perspectivă.
b. Hotărârea instanţei de apel este legală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în urma comparării titlurilor de proprietate ce se opun.
Astfel, în cauză, atât reclamanta, cât şi pârâţii au opus un titlu de proprietate asupra imobilului.
Reclamanta a invocat actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorii ei, autentificat de fostul Tribunal Ilfov sub nr. 22878/05.081926, autorizaţiile de construire din 9 iulie 1927 şi din 10 iunie 1933 şi Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, iar pârâţii au invocat contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Reclamanta este moştenitoarea foştilor proprietari, de la care imobilul a fost preluat de stat, în temeiul Decretului nr. 92/1950
Titlul ei este preferabil, întrucât dreptul său de proprietate a fost consolidat prin Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care instanţa a constatat nelegalitatea aplicării decretului de naţionalizare şi a admis acţiunea în revendicare, obligând Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce cuprinde apartamentul în litigiu.
La data de 19 august 1997, Primarul General al Municipiului Bucureşti a pus în aplicare obligaţia stabilită prin Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, dispunând, prin Dispoziţia nr. 1191 din 19 august 1997, restituirea către reclamantă a imobilului.
Pârâţii, în schimb, au dobândit bunul prin cumpărare de la un proprietar care, aşa cum s-a stabilit prin hotărârea judecătorească menţionată, deţinea imobilul în mod abuziv, fără titlu valabil. În plus, la data încheierii contractului lor de vânzare-cumpărare - 15 ianuarie 1997- Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti prin care se constatase în mod irevocabil nelegalitatea preluării bunului de către stat şi se dispusese restituirea acestuia către reclamantă, era transcrisă în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni imobiliare sub nr. 23201/1996, devenind astfel opozabilă erga omnes şi având efecte în ceea ce priveşte buna-credinţă a recurenţilor.
Pretinsa atitudine culpabilă a reclamantei dedusă din întârzierea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte compararea titlurilor ce se opun. În această analiză, urmează a se verifica ce titlu este mai caracterizat, iar sub acest aspect, timpul scurs între data obţinerii unui hotărâri judecătoreşti ce consolidează un drept de proprietate şi data punerii în executare a acestei hotărâri este irelevant
Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 şi 143).
Or, reclamanta beneficiază de o astfel de hotărâre definitivă şi executorie - Sentinţa civilă nr. 4045 din 05 mai 1994 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti - prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al bunului în litigiu şi care cuprinde dispoziţia expresă de restituire a imobilului.
Prin urmare, ea este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar, în aceste condiţii, privarea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Considerarea că titlului recurenţilor ca fiind preferabil celui opus de reclamantă, ar însemna încălcarea nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Este adevărat că şi recurenţii pretind că beneficiază de protecţia aceleiaşi norme europene, cât timp contractul lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulat. În cazul lor, însă, Înalta Curte apreciază că lipsirea de proprietate este justificată prin faptul că, în raport cu dreptul de proprietate al reclamantei, dreptul de proprietate al pârâţilor nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate care, pentru considerentele anterior expuse, este consolidat şi preferabil.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deoarece reclamanta ar putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a stabilit prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Or, instanţa de apel, prin decizia recurată, a analizat pretenţiile reclamantei inclusiv din perspectiva normei europene şi a apreciat, în mod corect, că titlul său de proprietate este preferabil celui opus de recurenţi.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.M. şi C.R. împotriva Deciziei nr. 317 A din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1137/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 113/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
