ICCJ. Decizia nr. 1438/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1438/2013
Dosar nr. 1186/120/2010/a1*
Şedinţa din 18 martie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 20 mai 2005 reclamanta H.I. în contradictoriu cu pârâtele SC C.C. SA, reprezentată de lichidatorul judiciar SC I.E. SRL a contestat în temeiul Legii nr. 10/2001 decizia nr. 307 din 20 septembrie 2005 prin care pârâta, în calitate de unitate deţinătoare, i-a respins notificarea nr. 56 din 10 octombrie 2001, solicitând anularea acestei decizii şi obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului (teren şi construcţii aferente), situat în comuna C., judeţul Dâmboviţa, cunoscut drept conacul Z.H.
La data de 14 noiembrie 2005, în temeiul dispoz. art. 132 C. proc. civ., reclamanta a solicitat modificarea parţială şi completarea cererii introductive, urmând ca instanţa de judecată să se pronunţe şi asupra constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 18 august 2000 a BNP „G.D.”; din 3 februarie 2005 a BNP „N.C.G.”; a tuturor actelor subsecvente precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. A solicitat şi introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Agenţiei Domeniilor Statului, SC E.I. SRL, M.D.
Prin încheierea din 26 februarie 2007, Tribunalul Dâmboviţa a suspendat soluţionarea cererii, a disjuns capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a celor două contracte, precum şi a actelor subsecvente şi a trimis cauza la Judecătoria Răcari, pentru soluţionarea acestora.
Încheierea a fost atacată cu recurs, iar prin decizia nr. 552 din 24 mai 2007, Curtea de Apel Ploieşti a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Dâmboviţa.
Cu ocazia soluţionării cererii s-au mai depus pe lângă înscrisurile din dosarul nr. 6891/2005 şi nr. 335/2006 un număr de două sentinţe prin care SC C.C. SA a fost declarată în insolvenţă şi a fost obligat lichidatorul judiciar să constituie un cont la dispoziţia creditorilor în vederea distribuirii sumelor obţinute din valorificarea activelor Fermei Cocani.
I. În primul ciclu procesual,
Tribunalul Dâmboviţa prin Sentinţa civilă nr. 840 din 10 mai 2010, a admis acţiunea, a dispus anularea deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C. SA şi a constatat că reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctei Z.H., este îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului, teren şi construcţii aferente, situat în comuna C., judeţul Dâmboviţa, compus din 50 ha teren şi construcţiile menţionate în inventarul patrimoniului „Moşia Z.H.” şi anexă, ce au compus patrimoniul Fermei Cocani - fosta moşie.
Totodată, instanţa a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 18 august 2000 (încheiat între SC C.C. SA şi M.D.) şi 3 februarie 2005 (încheiat între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL).
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta este persoană îndreptăţită în calitate de moştenitor legal al numitului H.I., care, la rândul său, în calitate de nepot de soră predecedată a acceptat tacit succesiunea autorului său, aşa cum a rezultat din certificatul de moştenitor din 28 noiembrie 2001.
Prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a dispoz. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv că în mod abuziv unitatea deţinătoare a înstrăinat Ferma Cocani ce a aparţinut Z.H. către pârâtele SC C.C. SA şi SC E.I. SRL.
Împotriva sentinţei Tribunalului Dâmboviţa au formulat apel pârâţii M.D., SC E.I. SRL şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia civilă nr. 239 din 10 noiembrie 2010, a admis apelurile pârâtelor, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, respectiv Tribunalului Dâmboviţa.
Curtea a constatat că prima instanţă a soluţionat şi capetele de cerere privind anularea deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C.C. SA şi restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, conform Legii nr. 10/2001, capete de cerere care fuseseră disjunse şi care fac obiectul judecăţii în dosarul nr. 3886/120/2007, suspendat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentei judecăţi.
De asemenea, sentinţa anterioară a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., instanţa de fond nepronunţându-se asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive ridicată de Agenţia Domeniilor Statului şi asupra excepţiei prescrierii dreptului de a formula cerere de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1526/2000 încheiat între SC C.C. SA şi M.D., excepţii care fuseseră invocate de către părţi în faţa primei instanţe.
În contextul nepronunţării instanţei asupra excepţiilor invocate şi analizării unor cereri ce nu făceau obiectul prezentei judecăţi, prin inexistenţa motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, Curtea a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., caz în care s-a impus cu necesitate aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, ca o consecinţă a admiterii tuturor apelurilor declarate în cauză.
Această soluţie, a concluzionat instanţa de apel, a exclus analiza criticilor referitoare la fondul cauzei, motiv pentru care a stabilit că Tribunalul Dâmboviţa, cu ocazia rejudecării, are a stabili prioritar cadrul procesual şi a se pronunţa asupra excepţiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii.
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs reclamanta H.I.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I Civilă, prin decizia civilă nr. 7163 din 14 octombrie 2011 a admis recursul declarat de reclamanta H.I., a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Pentru a pronunţa soluţia de mai sus, instanţa supremă a reţinut că prima instanţă a intrat în cercetarea fondului cauzei dedusă judecăţii şi că nepronunţarea de către prima instanţă asupra unor excepţii, chiar şi puse în discuţia părţilor în parte, nu echivalează cu necercetarea fondului în sensul dispoziţiilor procedurale aplicate în cauză. Astfel, nu se pune problema privării părţilor de un grad de jurisdicţie, atât timp cât acestea sunt excepţii de ordine publică ce puteau fi invocate direct şi în faţa instanţei de apel.
În aceste condiţii, curtea de apel se putea pronunţa asupra acestor excepţii, iar, în parte, prin argumentele reţinute şi detaliate mai sus, a şi intrat în analiza acestora.
II. În rejudecare, primindu-se cauza la Curtea de Apel Ploieşti a fost înregistrată sub nr. 1186/120/2010/a1 şi a fost soluţionată prin pronunţarea deciziei nr. 52 la data de 28 iunie 2012.
La termenul de judecată din data de 3 mai 2012, dată fiind depunerea la dosar a înscrisurilor emanând de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului referitoare la situaţia juridică a pârâtei SC C.C. SA, s-a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi implicit de exerciţiu a intimatei-pârâte SC C.C. SA şi a fost introdus în cauză, în calitate de intimat, Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Părţile au formulat şi depus la dosar concluzii scrise.
În urma casării cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă a fost învestită cu soluţionarea celor trei apeluri declarate de pârâtele M.D., SC E.I. SRL Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului.
Întrucât apelul acestei din urmă pârâte a vizat în mod exclusiv o problemă procedurală şi anume lipsa calităţii sale procesuale pasive, Curtea a analizat cu prioritate această chestiune.
Curtea a constatat că, iniţial, Tribunalul Dâmboviţa a fost învestit cu o contestaţie împotriva unei decizii de respingere a unei notificări formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pe parcursul soluţionării cauzei, reclamanta şi-a modificat parţial şi completat acţiunea cu capete de cerere având ca obiect nulitatea absolută a două contracte de vânzare-cumpărare, respectiv cele autentificate sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., sub nr. 238 din 3 februarie 2005 de BNP N.C.G. şi a actelor subsecvente cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Prin sentinţa civilă nr. 922 din 10 octombrie 2007 a Tribunalul Dâmboviţa, Secţia Civilă s-a dispus, pe de o parte, disjungerea capetelor de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractelor, aşa cum se reţine din considerentele deciziei cu declinarea competenţei de soluţionare în favoarea Judecătoriei Răcari, iar, pe de altă parte, suspendarea litigiului având ca obiect Legea nr. 10/2001 până la soluţionare petitelor în nulitate.
Ulterior conflictul negativ de competenţă ivit între judecătorie şi tribunal şi tranşat irevocabil prin decizia nr. 10250 din 18 decembrie 2009 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a vizat tot capetele de cerere având ca obiect nulitatea absolută a actelor de înstrăinare.
Aşadar, acestea au fost limitele învestirii în cauza de faţă şi în raport de care instanţa de apel a analizat legitimarea procesuală pasivă a apelantei Agenţia Domeniilor Statului.
Curtea a constatat că actele contestate au fost încheiate în calitate de vânzătoare de SC C.C. SA, cumpărătorii fiind în primul act de înstrăinare, cronologic analizând, M.D., iar în cel de al doilea SC E.I. SRL Bucureşti.
Ori, într-o acţiune în nulitatea absolută a unui contract de vânzare - cumpărare justifică legitimare procesuală co-contractanţii.
Atunci când mecanismul judiciar este pus în mişcare de un terţ faţă de act în condiţiile dovedirii interesului legitim, acesta are calitatea procesuală activă, părţile din contractul pentru care se invocă sancţiunea nulităţii absolute dobândind poziţie de pârâţii.
Agenţia Domeniilor Statului are calitatea de terţ faţă de contract, astfel încât aceasta nu are calitatea procesuală pasivă în litigiul de faţă.
Împrejurarea că aceasta ar fi deţinut calitatea de asociat unic al înstrăinătoarei nu îi conferă calitate procesuală, de vreme ce vânzătoarea a fost persoană juridică distinctă, cu toate atributele juridice ale unui astfel de subiect de drept şi s-a bucurat de personalitatea juridică proprie.
O dovadă în acest sens este chiar faptul că societatea a făcut obiectul legii insolvenţei, fiind dizolvată, lichidată şi ulterior radiată din Registrul Comerţului.
Pentru aceste argumente juridice, Curtea a constatat că apelul pârâtei Agenţia Domeniilor Statului este fondat, l-a admis şi, pe cale de consecinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului invocată de acesta, a respins acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D. şi sub nr. 238 din 03 februarie 2005 de BNP N.C.G. faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Sub aspectul apelurilor declarate de pârâtele M.D. şi SC E.I. SRL Bucureşti, Curtea a constatat că în parte criticile aduse hotărârii de primă instanţă sunt comune, astfel încât le-a analizat prin acelaşi raţionament juridic.
Astfel, o primă critică a vizat nulitatea sentinţei prin raportare la împrejurarea că aceasta a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală, de vreme ce la data pronunţării hotărârii SC C.C. SA fusese radiată.
Acest aspect a fost dezlegat de Curte pe parcursul rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, prin raportare la relaţiile comunicate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, din care rezultă că persona juridică în discuţie a fost radiată la data de 30 ianuarie 2009, ca urmare a închiderii procedurii falimentului.
Aşa fiind, Curtea la data de 3 mai 2012 a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi implicit de exerciţiu a intimatei SC C.C. SA.
La acelaşi termen de judecată, Curtea, având în vedere că raţiunea pentru care s-a formulat acţiunea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C. SA şi M.D., precum şi a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL, este aceea de a exista posibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu, în cadrul contestaţiei formulată pe baza Legii nr. 10/2001, cauza fiind suspendată până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentului litigiu, faţă de dispoziţiile legii speciale a introdus în cauză în calitate de intimat pe Ministerul Finanţelor Publice.
O a doua critică, care se regăseşte în ambele cereri de apel, deşi formulată parţial în mod diferit, priveşte împrejurarea că prima instanţă s-a pronunţat asupra unor capete de cerere ce nu făceau obiectul dosarului, fiind anterior disjunse, iar judecata în acea cauză a fost suspendată până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Curtea a reţinut că limitele învestirii sub aspectul obiectului în speţă sunt reprezentate de solicitarea de constatare a nulităţii absolute a două acte de înstrăinare.
De altfel, asupra acestui aspect există un consens al părţilor de vreme ce chiar intimata H.I., în concluziile scrise a făcut o precizare prealabilă în acelaşi sens.
Cu toate acestea, prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 840 din 10 mai 2010 s-a pronunţat şi asupra petitului având ca obiect contestaţia întemeiată pe Legea nr. 10/2001, a cărui soluţionare fusese suspendată, aşa cum s-a arătat mai sus.
Într-o atare situaţie, Curtea a apreciat ca fondată critica comună din cele două cereri de apel potrivit căreia instanţa s-a pronunţat şi asupra unor capete de cerere care nu făceau obiectul cauzei deduse judecăţii.
În ceea ce priveşte solicitarea apelantelor de desfiinţare cu trimitere, Curtea a constatat că prin decizia instanţei de recurs, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, s-a apreciat că în mod nelegal a fost pronunţată o astfel de soluţie de trimitere a cauzei la prima instanţă.
Aşa fiind Curtea, a înlăturat dispoziţiile din sentinţă privind anularea deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C. SA şi constatarea că reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctei Z.H. este îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie aferente, situat în comuna C., jud. Dâmboviţa, compus din 50 ha teren şi construcţiile menţionate în inventarul de inventariere şi evaluare a patrimoniului „Moşia Z.H.”, anexă a declaraţiei formular inventariere ce au compus patrimoniul Fermei Cocani.
Sub aspectul criticilor, de asemenea comune celor două cereri de apel, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiilor ce au fost invocate în cauză ( respectiv excepţia prescripţiei dreptului de a formula cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Domeniilor Statului), Curtea a reţinut că prima instanţă nu a analizat şi nu a soluţionat respectivele excepţii.
Faţă de considerentele deciziei de casare, Curtea s-a considerat învestită cu soluţionarea acestora.
În ceea ce priveşte criticile, de asemenea comune, cu privire la încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, Curtea a constatat că soluţia dată capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare şi singurele care formau obiectul litigiului este motivată printr-o singură frază.
Cu toate acestea instanţa de recurs prin decizia de casare, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, a considerat că nu se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorie.
Celelalte motive de apel vizează situaţia particulară a fiecăreia dintre cele două părţi care le-a declarat, astfel încât le-a analizat separat.
Sub aspectul apelului declarat de pârâta M.D., Curtea a reţinut că aceasta a învederat că înţelege să reitereze şi în faţa instanţei de apel excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte solicitarea de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D.
Reclamanta a pornit de la premisa potrivit căreia bunurile înstrăinate prin cele două acte, fac obiectul Legii nr. 10/2001, situaţia în care valabila încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare atacate se raportează la art. 45 din actul normativ menţionat.
Potrivit alin. (5) al art. 45 p rin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001 până la 14 august 2002.
Aşadar de la acest moment a început să curgă termenul special de prescripţie de 1 an.
Cu toate acestea reclamanta intimată şi-a completat acţiunea cu solicitarea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., invocată de pârâta M.D., la data de 14 noiembrie 2005 deci după scurgerea intervalului de 1 an.
Ori, prin nerespectarea termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reclamanta intimată este decăzută din dreptul de a mai obţine analiza legalităţii actului juridic a cărui desfiinţare se solicită pe calea nulităţii absolute în ceea ce priveşte actul de vânzare-cumpărare încheiat în calitate de cumpărătoare de apelanta M.D.
Curtea a considerat că nu poate avea în vedere susţinerile intimatei persoană fizică în sensul că termenul de prescripţie în ceea ce priveşte acest contract curge de la momentul luării la cunoştinţă despre înstrăinare.
În realitate, faţă de dispoziţia legală menţionată termenul curge de la momentul mai sus menţionat, iar dacă reclamanta intimată considera că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa să se adreseze instanţei cu respectarea prescripţiilor legii avea la îndemână o altă instituţie juridică pentru a paraliza excepţia în prescripţie, dar de care nu a uzat.
Pentru motivele arătate, Curtea a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., invocată de pârâta M.D. şi, pe cale de consecinţă, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii acestui contract, ca prescris, admiţând calea de atac promovată de această parte.
Faţă de soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune Curtea nu a mai analizat celelalte motive de apel ale apelantei M.D.
Cât priveşte apelul declarat de pârâta SC E.I. SRL Bucureşti, Curtea a reţinut că şi în privinţa acestuia la baza demersului judiciar al reclamantei au stat susţinerile potrivit cărora bunurile înstrăinate prin contractul pentru care a fost invocată sancţiunea nulităţii absolute cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Totodată, reclamata a înţeles să invoce şi dispoziţiile Codului Civil, în fapt legea civilă veche în vigoare la momentul facerii actului şi a modificării şi completării acţiunii, raportat la preţul contractual şi care în opinia sa este derizoriu, fictiv şi neserios.
Aşadar, valabila încheiere a acestui contract a fost analizată prin raportare atât la dispoziţiile legii speciale, cât şi la cele ale dreptului comun în materia vânzării-cumpărării în ceea ce priveşte preţul contractual.
Sub primul aspect, Curtea a reţinut că singura argumentaţie a tribunalului şi care a condus la admiterea respectivului capăt de cerere a fost aceea că actul de înstrăinare a fost încheiat în timpul procedurii administrative şi a celei judiciare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (41), actualmente art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage de drept nulitatea absolută a acestuia.
Potrivit textului de lege invocat de către prima instanţă sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.
Pe de altă parte, aşa cum s-a reţinut de Curtea Constituţională care a avut de soluţionat mai multe excepţii de neconstituţionalitate a acestei reglementări această interdicţie temporară de înstrăinare sau grevare cu sarcini, până la soluţionarea procedurilor administrative sau judiciare, a terenurilor şi/sau a construcţiilor pentru care s-au formulat notificări persoanelor juridice deţinătoare are ca scop stabilitatea raporturilor juridice şi siguranţa circuitului civil.
Numai că, în speţa pendinte, bunul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare contestat a fost vândut în procedura falimentului şi în baza unei hotărâri judecătoreşti, respectiv încheierea din data de 15 aprilie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa, Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Mai mult decât atât, chiar în procedura specială reclamanta din litigiul de faţă a formulat o contestaţie cu privire la înstrăinarea activului în discuţie, tocmai pornind de la argumentaţia potrivit căreia a formulat cerere de restituire în baza Legii nr. 10/2001, demers judiciar care însă i-a fost respins.
Pornind de la aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a acestor hotărâri judecătoreşti pronunţate de judecătorul sindic, Curtea a constatat că în cauză nu se poate pune problema nulităţii absolute a actului de înstrăinare în temeiul textului de lege invocat de către prima instanţă.
Curtea nu a putut avea în vedere nici motivul de nulitate derivat din reaua credinţă a părţilor la încheierea actului invocat iniţial formal ca fiind rodul fraudării legii şi dezvoltat ulterior pe parcursul soluţionării litigiului.
Deşi acest aspect nu a făcut obiect de analiză de către prima instanţă, a fost analizat de către Curte în baza considerentelor deciziei de casare, care a stabilit că nu se impune o eventuală desfiinţate cu trimitere spre rejudecare la tribunal.
Potrivit art. 1899 alin. (1) din vechiul C. civ. (V.C. civ.) aplicabil speţei faţă de momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare "Buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea".
În lumina dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) V.C. civ., buna-credinţă se prezumă, prezumţia fiind relativă şi astfel putând fi combătută prin orice mijloc de probă.
Cu alte cuvinte, numai existenţa probată a relei credinţe poate avea drept consecinţă juridică constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, fiind esenţială examinarea atitudinii cumpărătoarei faţă de titlul înstrăinătoarei, respectiv dacă prima dintre acestea avea sau nu în cunoştinţă că imobilul aparţinea ori nu vânzătoarei.
Situaţia particulară în speţa pendinte derivă din aceea că, pe de o parte, cumpărătoarea folosea de mai multă vreme o parte din activul vândut, iar, pe de altă parte, că bunul a fost vândut ca urmare a lichidării patrimoniului vânzătoarei aflată la acel moment în faliment, în cadrul unei procedurii publice şi în baza unei hotărâri a judecătorului sindic şi cu respingerea contestaţiei formulate de notificatoare.
Totodată contractul a fost semnat pentru vânzătoare de către lichidatorul judiciar şi care la acel moment era reprezentantul legal al societăţii în faliment, neputându-se vorbi de un concern fraudulos între soţii M.
Aşadar, cumpărătoarea a fost de bună-credinţă şi în eroarea în care ar fi orice persoană de bună-credinţă în aceeaşi situaţie, cu privire la proprietarul bunului şi la viitoarele pretenţii ale reclamantei.
Curtea a constatat că nu există nicio cauză de nulitate absolută a actului de înstrăinare încheiat de apelanta SC E.I. SRL derivând din dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Curtea a analizat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare şi prin raportare la condiţiile pe care trebuie să la îndeplinească preţul, neanalizate de către prima instanţă pentru acelaşi argument juridic şi anume considerentele deciziei de casare în care s-a stabilit că nu se impune o eventuală desfiinţare cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă.
Astfel, una din condiţiile de valabilitate a preţului este aceea ca acesta să fie sincer şi serios.
Prin preţ sincer, aşa cum acest concept a fost dezvoltat de doctrină şi consolidat de jurisprudenţă se înţelege un preţ real, pe care părţile l-au stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate.
Preţul este fictiv atunci când, din intenţia părţilor exprimată în actul secret rezultă că nu este datorat.
Curtea a reţinut că în speţa pendinte nu poate fi vorba de fictivitatea preţului de vreme ce acesta a fost încasat şi distribuit în procedură creditorilor, aşa cum se reţine şi din conţinutul hotărârii de închidere a procedurii.
În ceea ce priveşte seriozitatea preţului, pentru ca acesta să nu fie derizoriu trebuie să nu fie atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu existe preţ.
Fiind vorba de o chestiune de fapt, seriozitatea preţului este lăsată la aprecierea instanţei, care trebuie să ţină seama de situaţia particulară a fiecărei speţe.
Instanţa de apel a reţinut că, în litigiul pendinte, bunul a fost vândut nu pe piaţa liberă, pe baza raportului cerere – ofertă, ci în cadrul unei proceduri de lichidare a bunurilor unui debitor aflat în faliment pentru îndestularea creditorilor.
Aşa fiind, a găsit incidente dispoziţiile legii speciale, în vigoare la momentul adjudecării bunului şi încheierii contractului de vânzare - cumpărare, putându-se ajunge chiar la un preţ minim agreat de creditori.
Faţă de aceste împrejurări particulare, Curtea a considerat că preţul la care a fost înstrăinat bunul ce a făcut obiectului actului de vânzare cumpărare contestat îndeplineşte condiţia de a fi serios.
Pentru toate motivele arătate, apreciind criticile apelantei SC E.I. SRL Bucureşti drept fondate în limitele menţionate, Curtea a considerat că este neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005 de BNP N.C.G. şi l-a respins.
A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs reclamanta şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
1. În recursul său, Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a solicitat instanţei să se constate lipsa calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că singura în măsură să răspundă solicitărilor reclamantului este Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Astfel, a susţinut că Ministerul Finanţelor Publice nu este în măsură să dea curs cerinţelor indicate de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât conform prevederilor titlului VII din Legea 247/2005 au fost reglementate sursele de finanţare, cuantumul si procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite in natură, iar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are atribuţii specifice în emiterea deciziilor conţinând titlurile de despăgubire.
A indicat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
2 . Reclamanta H.I. a invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor pârâţilor şi menţinerea sentinţei civile nr. 840 din 10 mai 2010 a Tribunalului Dâmboviţa.
a. O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel reţinând în mod greşit că termenul special de prescripţie extinctivă este de un an şi începe să curgă de la data de 14 august 2002.
A susţinut că acest termen special are o durată de 18 luni şi începe să curgă, de principiu, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Având în vedere caracterul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de a fi, în relaţie cu reclamanta, un simplu fapt juridic stricto sensu, termenul de prescripţie a început să curgă faţă de ea de la data la care a aflat accidental despre existenţa respectivei vânzări.
Art. 45 din Legea nr. 10/2001 instituie un termen special de prescripţie extinctivă şi potrivit acestui text, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate abuziv sunt lovite de nulitate absolută. Alin. (5) al art. 45 din acelaşi act normativ prevede că „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Termenul iniţial de un an a fost prelungit cu 6 luni (cu trei luni prin O.U.G. nr. 108/2001 şi cu încă trei luni prin O.U.G. nr. 145/2001), ceea ce înseamnă că termenul special de prescripţie prevăzut de lege este de un an şi 6 luni.
După cum se poate observa, legiuitorul fixează in terminis şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, şi anume de la data intrării în vigoare a legii.
În situaţia în care titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de faptul că imobilul a cărui restituire solicită a fost înstrăinat în mod nelegal, total sau parţial, către un terţ, momentul de început al prescripţiei extinctive comportă o anumită particularitate. Dacă actul juridic de înstrăinare ar fi încheiat după expirarea termenului de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu s-ar putea constata împlinirea prescripţiei extinctive a dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a înstrăinării, pentru încălcarea interdicţiei de înstrăinare prevăzută de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, în doctrină (a se vedea Marian N., Prescripţia extinctivă, Ed. Rosetti, 2004, pag. 496) se apreciază, în mod constant, că în astfel de situaţii termenul de prescripţie începe să curgă din momentul în care titularul dreptului la acţiune a luat cunoştinţă de naşterea dreptului său. Dacă termenul de prescripţie ar începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune, ar însemna ca, în anumite situaţii concrete, termenul de prescripţie să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să poată să-şi apere efectiv dreptul său.
Or, raţiunea reglementării prescripţiei este aceea de a asigura certitudinea raporturilor juridice împotriva lipsei de diligenţă a titularului dreptului material la acţiune, iar nu de a sancţiona o persoană diligentă. Astfel, dacă termenul de prescripţie se consideră împlinit chiar dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă despre încălcarea dreptului său (fără ca acestuia să-i poată fi reţinută vreo culpă în acest sens), s-ar crea premisele aplicării unor norme juridice împotriva scopului pentru care acestea au fost edictate (adică, sancţionarea lipsei de diligenţă).
În raport de situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare, este indubitabil că reclamanta nu a avut cunoştinţă de existenţa contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 în termenul de 18 luni calculat de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
SC C.C. SA nu a adus la cunoştinţa reclamantei existenţa contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu M.D. nici măcar pe parcursul procesului civil finalizat prin sentinţa civilă nr. 893 din 13 octombrie 2004 (devenită irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului). Cu titlu informativ, fiind confruntată cu refuzul SC C.C. SA de a se conforma obligaţiilor sale legale potrivit Legii nr. 10/2001, reclamanta a sesizat Judecătoria Răcari care, prin sentinţa civilă nr. 893 din 13 octombrie 2004 a obligat respectiva unitate deţinătoare să emită o decizie cu privire la cererea de restituire a imobilului identificat în notificarea nr. 56 din 10 octombrie 2001.
În concluzie, toate împrejurările de fapt dovedesc intenţia unităţii deţinătoare de a nu încunoştinţa titularul notificării cu privire la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare.
Datorită comportamentului fraudulos al persoanei juridice deţinătoare, ce a fost menit să ascundă reclamantei existenţa celor două contracte de vânzare-cumpărare, aceasta a aflat despre existenţa respectivelor actelor juridice abia după formularea contestaţiei împotriva Deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005. Acţiunile pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare au fost formulate la scurt timp după momentul depunerii contestaţiei în baza Legii nr. 10/2001.
Aşa fiind, termenul de un an şi şase luni în care se putea promova acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 a început să curgă din momentul la care reclamanta a luat cunoştinţă despre existenţa acestui act juridic translativ de proprietate, consecinţa fiind aceea că dreptul material la acţiune nu era prescris la data introducerii cererii în constatarea nulităţii absolute, respectiv la data de 28 octombrie 2005.
Ca atare, nu poate fi primită nici argumentaţia instanţei de apel în sensul că termenul curge de la 14 august 2002, iar a considera altfel înseamnă a ignora principiul de drept potrivit cu care prescripţia nu curge împotriva celui care este împiedicat să acţioneze.
Luând în considerare acest principiu de drept, „data intrării în vigoare a legii", la care se referă art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu poate fi interpretată decât ca reprezentând data la care au luat cunoştinţă efectiv de existenţa şi de elementele de identificare ale contractelor de vânzare-cumpărare cei care, în mod obiectiv, nu au avut cunoştinţă de înstrăinarea imobilelor lor.
b. O altă critică vizează faptul că interdicţia de înstrăinare legiferată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile procedurii de insolvenţă, care reglementează posibilitatea valorificării prin vânzare a unora dintre bunurile debitorului în insolvenţă; prin urmare, vânzarea bunurilor preluate abuziv, efectuată pe parcursul procedurii administrative şi judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, este nelegală fiind lovită de nulitate absolută, chiar şi atunci când operaţiunea juridică a vânzării este înfăptuită în cadrul procesual creat de deschiderea procedurii de insolvenţă asupra persoanei vânzătorului.
Aprecierea unui preţ de vânzare-cumpărare ca fiind sau nu serios (nederizoriu), este lăsată de lege la chibzuinţă instanţei. Însă, argumentele legate exclusiv de derularea procedurii de insolvenţă în cadrul căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005, nu justifică per se stabilirea validă a unui preţ de vânzare-cumpărare de câteva ori mai mic decât valoarea de piaţă avută de bunul vândut în perioada încheierii respectivei vânzări.
Astfel, nulitatea absolută derivată din preţul neserios (derizoriu) nu poate fi acoperită prin derularea procedurii insolvenţei, în cadrul căreia s-a efectuat respectiva vânzare, atâta vreme cât dispoziţiile legale referitoare la procedura insolvenţei nu derogă de la dreptul comun în materia vânzării, drept comun ce reglementează imperativ cerinţa stabilirii unui preţ serios (nederizoriu), pentru însăşi valabilitatea actului juridic de vânzare.
Situaţia de fapt stabilită denotă o vădită rea-credinţă a cumpărătoarei SC E.I. SRL la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare nr. 238 din 03 februarie 2005. Aceleaşi împrejurări de fapt impun şi concluzia existenţei relei-credinţe a cumpărătoarei M.D., la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000. Practic, ambele contracte au avut ca finalitate „dobândirea " bunurilor vândute de către aceeaşi familie M.
În speţă, nu se pune problema efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru simplul fapt că aspectele analizate de către judecătorul sindic nu se suprapun peste aspectele deduse prezentei judecăţi, din punct de vedere al părţilor, obiectului şi cauzei. Aşadar, neexistând o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două pricini, nu se pune problema unei puteri de lucru judecat care să producă efecte în prezenta cauză.
Se critică soluţia instanţei de apel şi pentru faptul că, în concepţia legiuitorului român reflectată pe cale jurisprudenţială, interdicţia de înstrăinare prevăzută de Legea nr. 10/2001 operează şi în privinţa bunurilor preluate abuziv care se pot afla, la un moment dat, în patrimoniul unei persoane juridice supuse procedurii de insolvenţă. Aşadar, interdicţia legiferată prin art. 21 din Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile speciale ale procedurii de insolvenţă.
Drept urmare, practica judiciară recentă a reţinut nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect bunurilor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, chiar şi atunci când operaţiunea juridică a fost realizată în procedura insolvenţei şi sub girul judecătorului sindic.
Aceasta pentru că Legea nr. 10/2001 nu exceptează procedura insolvenţei care constituie lege specială numai în raport cu executarea de drept comun, raportat la dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/ 2001, reglementând doar o modalitate de înstrăinare, în egală măsură interzisă, în considerarea dispoziţiilor art. 9 din lege, potrivit căruia imobilele preluate abuziv se restituie, de principiu, în natură.
Ca atare, interdicţia de înstrăinare se aplică indiferent dacă persoana juridică este supusă procedurii insolvenţei sau nu, din moment ce textul legii nu face nicio distincţie în acest sens: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
În concluzie, având în vedere neincidenţa unei puteri de lucru judecat, precum şi cele statuate pe cale jurisprudenţială în lumina principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, se cuvine a fi înlăturate considerentele instanţei de apel potrivit cărora interdicţia de înstrăinare instituită prin Legea nr. 10/2001 nu este incidenţă în cazul dedus judecăţii de faţă.
c. O altă critică vizează aprecierea făcută de către instanţa de apel în sensul că preţul de vânzare a fost unul serios.
Existenţa unei disproporţii vădite între valoarea de piaţă a bunului vândut prin contractul de vânzare-cumpărare din 03 februarie 2005, pe de o parte, şi preţul de vânzare-cumpărare stipulat în acest contract, pe de altă parte, se demonstrează în prezenta cauză prin însăşi considerentele instanţei de apel, care atribuie disproporţia pe seama regimului legal special al procedurii insolvenţei, fără însă a tăgădui existenţa disproporţiei, în egală măsură, contra pretenţiei de nulitate absolută întemeiată pe preţul derizoriu (neserios). Cumpărătoarea nu se apără prin negarea acestei disproporţii mari de valoare, ci recurge la aceleaşi dispoziţii legale ale procedurii de insolvenţă.
Ca o primă observaţie, legea insolvenţei nu stabileşte un prag minim procentual, deasupra căruia vânzarea să nu fie afectată de nulitatea întemeiată pe preţul derizoriu. Aşa fiind, pragul procentual de 10% invocat de către intimată este dovada unei susţineri nefondate.
În primul rând, nulitatea vânzării este cauzată de încălcarea interdicţiei de înstrăinare legiferate prin art. 21 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, este şi opinia exprimată pe cale jurisprudenţială. Bunul preluat abuziv nu putea constitui obiectul unei vânzări valabile, încheiate în cadrul procedura insolvenţei, pentru că, în această ipoteză, s-ar înfrânge interdicţia de înstrăinare.
În al doilea rând, dispoziţiile legale privitoare la procedura insolvenţei pot conduce, în practică, la stabilirea unui preţ de vânzare-cumpărare inferior valorii de piaţă a bunului vândut. Bunul preluat abuziv este vândut în procedura de insolvenţă la un preţ derizoriu, atunci avem două cauze de nulitate absolută a vânzării, cauze concurente care nu se exclud reciproc şi care au regim juridic diferit: una derivă din încălcarea interdicţiei de înstrăinare (deci, este generată de nesocotirea Legii nr. 10/2001), pe când cealaltă se întemeiază pe existenţa unui preţ derizoriu (deci, pe dispoziţiile Codului civil, care sancţionează cu nulitatea absolută imprescriptibilă disproporţia de valoare atât de mare între valoarea de piaţă şi preţul stipulat, încât se poate considera că acesta din urmă nu există).
În concluzie, cauza de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare întemeiată de stabilirea unui preţ neserios (derizoriu) nu este acoperită de către dispoziţiile legale referitoare la procedura insolvenţei. Într-adevăr o diminuare faţă de valoarea de piaţă ar putea fi posibilă în procedura insolvenţei, dar, în mod firesc, o asemenea diminuare nu poate conduce la practicarea de preţuri derizorii (definite prin disproporţie de valoare atât de mare încât să nu existe preţ).
d. Instanţa de apel a făcut aprecieri greşite şi cu privire la buna - credinţă a cumpărătoarei SC E.I. SRL
Prezumţia relativă de bună-credinţă a cumpărătoarei nu este protejată prin simplul fapt al parcurgerii procedurii de insolvenţă şi al dobândirii, pe parcursul respectivei proceduri, a bunurilor preluate în mod abuziv.
Cu alte cuvinte, parcurgerea procedurii insolvenţei nu constituie per se o garanţie a bunei-credinţe a părţilor contractante la data încheierii vânzării-cumpărării.
Pe de altă parte, probele au vădit instanţei de apel existenţa unor elemente doveditoare arhisuficiente pentru răsturnarea prezumţiei de bună-credinţă.
Astfel de elemente au condus, prin hotărârea de primă instanţă, la reţinerea relei-credinţe a cumpărătoarelor.
De altfel, aceste împrejurări de fapt, relaţiile strânse existente între cumpărătoarele din cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută se cere, nu au fost vreodată contestate de către intimaţi.
Astfel, cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror valabilitate se contestă au fost semnate de către M.D., soţia lui M.N., care a fost administrator al vânzătoarei SC C.C. SA în perioada 07 iunie 1991-20 decembrie 1999, aspect dovedit în cauză ( a se vedea în acest sens adresa nr. 640101 din 02 mai 2012 a O.N.R.C. şi răspunsul lui M.D. la interogatoriul ce i s-a administrat în cadrul dosarului nr. 1354/282/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Răcari - probe existente la dosarul cauzei).
Aşa cum s-a arătat în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosarul de primă instanţă cu ocazia dezbaterilor pe fond din data de 07 iunie 2012, cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate între SC C.C. SA (în calitate de vânzătoare) şi de M.D. (în calitate de cumpărătoare), în cazul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de către B.N.P. G.D. şi între SC E.I. SRL (în calitate de cumpărătoare), reprezentată de M.D. (în calitate unic asociat) şi SC C.C. SA în cazul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 238 din 03 februarie 2005 de către B.N.P. N.C.G.. Ca efect al regimului legal al comunităţii de bunuri a soţilor, M.D. şi fostul administrator al vânzătoarei, M.N. (soţi la data semnării vânzării), au dobândit în comunitate bunurile imobile ce formau Moşia Z.H.
Controlul familiei M. asupra SC E.I. SRL este dovedit şi prin contractul de locaţie a gestiunii din data de 10 ianuarie 1994. Acest înscris atestă calitatea lui M.N. de director general al SC E.I. SRL la data semnării contractului. Opt ani mai târziu, la data de 16 iulie 2002, M.N. avea aceeaşi calitate de director general al SC E.I. SRL ( a se vedea în acest sens contractul de atribuire în folosinţă gratuită a construcţiilor zootehnice dezafectate, a terenurilor de sub acestea şi a incintelor aferente nr. 2 din 16 iulie 2002).
În raport de cele ce preced, incidenţa a două prezumţii simple nu poate fi negată în prezenta cauză:
1. Cunoaşterea de către M.N. a pretenţiilor de restituire ale reclamantei (de altfel, aduse la cunoştinţa SC C.C. SA şi de către comisiile de fond funciar), datorită calităţii sale de administrator în funcţie la data purtării corespondenţelor şi a depunerii cererilor de restituire formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 18/1991; pentru consolidarea acestei prezumţii este de subliniat că mandatul de administrator al lui M.N. a fost exercitat timp de peste 8 ani (07 iunie 1991-20 decembrie 1999), ceea ce reprezintă o dovadă a faptului că acesta a cunoscut sau, potrivit dispoziţiilor legale şi statutare ale societăţii vânzătoare, trebuia să cunoască existenţa cererilor şi corespondenţelor legate de restituirea în natură a imobilelor cumpărate chiar de către soţia sa;
2. Cunoaşterea de către M.D., chiar înainte de semnarea celor două contracte de vânzare-cumpărare, a existenţei cererilor de restituire a Moşiei H.Z. în temeiul dispoziţiilor legale incidente, ce au ca efect indisponibilizare legală la vânzare a imobilelor cumpărate.
Mai mult, imobilele înstrăinate prin cele două vânzări includeau şi clădiri vechi de câteva decenii, împrejurare de fapt cunoscută de M.D. la momentul semnării contractelor de vânzare-cumpărare. Coroborând această împrejurare cu adoptarea legilor speciale de reparaţie, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 10/2001, orice cumpărător diligent ar fi depus minime eforturi pentru a afla dacă fostul proprietar sau moştenitorii acestuia şi-au manifestat intenţia de a li se restitui imobilele preluate abuziv de către statul român.
Preluarea abuzivă a imobilelor vândute către M.D. fusese declarată oficial prin Adresa nr. 13694/2000 prin care Agenţia Naţionala a Domeniilor Statului aduce la cunoştinţa Comisiei de Aplicare a Legii Fondului Funciar de pe lângă Primăria C. şi Prefecturii Târgovişte că bunul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 avea regimul juridic de bun supus procedurii administrative de restituire şi nu putea fi tranzacţionat sau înstrăinat către persoane care nu aveau calitatea de „persoane îndreptăţite".
Acest aspect reprezintă o dovadă în plus a faptului că, încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 a avut loc cu încălcarea legislaţiei speciale de restituire.
Nu în ultimul rând, faţă de specificul situaţiei de drept deduse judecăţii, este evident că reaua-credinţă, astfel cum a fost definită în practica judiciară şi în doctrina relevantă, caracterizează manifestarea de voinţă a părţilor la momentul semnării celor două contracte de vânzare-cumpărare. Omisiunea legislativă de a reglementa criterii de definire a relei-credinţe în materia dispoziţiilor legale de restituire a fost acoperită de practica instanţelor judecătoreşti.
În acest sens, în jurisprudenţa instanţei supreme au fost consacrate mai multe criterii, după cum urmează:
- să fi existat o manifestare de voinţă a adevăratului proprietar în sensul restituirii în natură a bunului, făcută în prealabil datei la care a fost încheiat actul de înstrăinare a cărui anulare se cere:
- să nu fi existat o eroare comună (bilaterală) şi invincibilă (imposibil de prevăzut şi imposibil de înlăturat) cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului;
- să nu fi existat o bună-credinţă perfectă a dobânditorului, în sensul că a fost lipsit de orice culpă (ignoranţă, neinformare) sau chiar îndoială imputabilă acestuia.
Incidenţa acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiţii privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună sau unanimă şi, de asemenea, invincibilă, şi a unei condiţii privind buna-credinţă a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestuia. Într-adevăr, instanţele judecătoreşti au cerut întotdeauna ca terţul cumpărător care a tratat cu proprietarul aparent să fi fost de bună-credinţă, adică să nu fi cunoscut realitatea, şi ca eroarea în care a căzut să fie generală şi mai cu seamă invincibilă, imposibil de prevăzut, imposibil de înlăturat.
În speţă, în aplicarea acestor principii, se constată, din anexele la contractul de vânzare-cumpărare nr. 0016 din 20 august 1993, invocat de pârâtă ca titlu de proprietate, că acţiunile la care se referă respectivul contract poartă, printre altele, şi asupra terenului în suprafaţă de 506,45 mp, precum şi asupra clădirii administrative, deci asupra unui imobil a cărei identitate este general sau unanim cunoscută, fiind o clădire veche, situată în centrul istoric al Capitalei şi care străjuieşte intersecţia în care este amplasat de aproape şapte decenii, fără ca cineva să-i fi modificat vreodată arhitectura ori structura funcţională.
Chiar dacă contractele exhibate de pârâtă în urma procesului de privatizare sunt din anul 1993, iar hotărârea judecătorească prin care se confirmă inexistenţa dreptului de proprietate al statului asupra imobilului a fost pronunţată în anul 1996, pârâta nu se poate apăra cu succes că este subdobânditoare de bună-credinţă, deoarece, a cunoscut sau trebuia să cunoască mai înainte de cumpărare situaţia juridică a imobilului iar simpla neinformare ori ignorantă cu referire la atare situaţie, nu scuză eroarea în care pârâta pretinde că ar fi căzut. (a se vedea în acest sens, decizia nr. 4561 din 6 noiembrie 2003, I.C.C.J., Secţia civilă).
Aplicând criteriile jurisprudenţiale şi doctrinare de stabilire a relei-credinţe in concreto, este indeniabilă reaua-credinţă a D. M. şi a SC C.C. SA la momentul semnării ambelor contracte de vânzare-cumpărare, iar din situaţia de fapt dedusă judecăţii, demonstrată prin probatoriul administrat în cauză rezultă reaua-credinţă a cumpărătoarelor. Recurenta reia expunerea probelor din interpretarea cărora ar rezulta această susţinere.
Aşa cum s-a consacrat jurisprudenţial şi doctrinar, susţine recurenta, chiar în situaţia ipotetică în care unul dintre soţi cumpără un bun cu valoare patrimonială ridicată (ce devine proprietate comună a soţilor), fără a se sfătui în prealabil cu celălalt soţ (în speţă, soţul M. N. a fost administrator al bunului cumpărat timp de peste 8 ani), soţia cumpărătoare nu se poate apăra cu succes că este subdobânditoare de bună-credinţă, deoarece, a cunoscut sau trebuia să cunoască mai înainte de cumpărare situaţia juridică a imobilului iar simpla neinformare ori ignoranţă cu referire la atare situaţie, nu scuză eroarea în care pârâta pretinde că ar fi căzut. (a se vedea în acest sens, decizia nr. 4561 din 6 noiembrie 2003, Î.C.C.J., Secţia civilă).
e. O ultimă critică se referă la încălcarea formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii, ca urmare a soluţiei greşite date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Domeniilor Statului (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Agenţia Domeniilor Statului are calitate procesuală pasivă ce derivă din calitatea sa de fost unic asociat al SC C.C. SA, precum şi din legătura strânsă ce există între prezentul dosar şi Dosarul nr. 3886/120/2007 aflat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, dosar ce are ca obiect contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamantă împotriva deciziei unităţii deţinătoare prin care s-a respins cererea de restituire în natură a bunului preluat abuziv. Mergând pe acelaşi raţionament, Agenţia Domeniilor Statului încearcă să-şi dovedească lipsa de calitate procesuală pasivă prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ce reglementează competenţa de soluţionare a notificărilor ca aparţinând persoanei juridice deţinătoare.
În sprijinul existenţei unei legitimări procesuale pasive, sunt dispoziţiile art. 21 si ale art. 25 din Legea nr. 10/2001, conform cărora emiterea deciziei ori dispoziţiei motivate asupra cererii de restituire în natura este de competenţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare. Sub acest aspect, se poate observa că Agenţia Domeniilor Statului a fost acţionarul unic al persoanei juridice deţinătoare - SC C.C. SA Ca atare, la baza Deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de către SC C.C. SA a stat procesul decizional desfăşurat de către Agenţia Domeniilor Statului.
III. Analiza recursurilor.
1. Cu privire la recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte nu a identificat critici ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat pur formal.
Recursul este fondat, însă, în temeiul dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Aşa cum corect a reţinut Curtea, raţiunea pentru care s-a formulat acţiune de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat între SC C.C. SA şi M.D., precum şi a contractului de vânzare cumpărare încheiat între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL, este aceea de a exista posibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu, în cadrul contestaţiei formulată pe baza Legii nr. 10/2001 (litigiu a cărui judecată a fost suspendată până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei cauze).
Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat eronat că, faţă de dispoziţiile legii speciale, Ministerul Finanţelor Publice se legitimează procesual pasiv în cauză, întrucât pârâta SC C.C. SA a pierdut pe parcursul derulării litigiului capacitatea procesuală de folosinţă (şi de exerciţiu).
Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, nu există identitate între Ministerul Finanţelor Publice şi persoana juridică obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Dacă pârâta, ce a deţinut imobilul, nu şi-ar fi pierdut capacitatea procesuală de folosinţă pe parcursul soluţionării pricinii, ca urmare a radierii ei după închiderea procedurii insolvenţei, ea s-ar fi legitimat procesual pasiv în cauză, în calitate de vânzătoare în contractele de vânzare - cumpărare atacate şi entitate chemată, potrivit Legii nr. 10/2001, să soluţioneze notificarea persoanei îndreptăţite.
Astfel, dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevăd că dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea măsurilor compensatorii în condiţiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
La alin. (2), art. 26 din lege, se prevede că dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele juridice prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) şi (4).
Rezultă că entitatea competentă să emită dispoziţia motivată de soluţionare a notificării decurge din dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chiar în condiţiile în care terenurile solicitate prin notificare erau deja înstrăinate, date fiind prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, se reţine că, în aplicarea efectelor Deciziei XX/2007, raportul juridic dedus judecăţii poartă între entitatea notificată (SA C.C. SA) şi titularul notificării ce se pretinde persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii (recurenta-reclamantă), notificarea fiind adresată acesteia până la momentul radierii şi a dispariţiei sale ca subiect de drept.
Pentru o astfel de ipoteză, a radierii persoanei juridice învestite cu soluţionarea notificării produsă după intrarea în vigoare a legii speciale, Legea nr. 10/2001 nu conţine o dispoziţie expresă, o astfel de dispoziţie fiind prevăzută pentru situaţia încetării activităţii persoanei juridice anterior intrării în vigoare a legii reparatorii, şi anume, art. IV alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005, conform căruia:
„(1) În cazul în care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, societatea comercială prevăzută la art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse prin prezentul titlu, şi-a încetat activitatea ca persoană juridică, competenţa de soluţionare a cererii de restituire revine entităţii care a exercitat, în numele statului, calitatea de acţionar la respectiva societate comercială.
Drept urmare, ubi eadem est ratio , eadem lex esse debet, Înalta Curte constată că nimic nu se opune ca şi în cazul în care momentul încetării activităţii persoanei juridice prevăzute de art. 21 alin. (1) (fost art. 20 alin. (1)) se plasează după intrarea în vigoare a legii şi, mai mult decât atât, după învestirea sa cu soluţionarea unei notificări formulate cu respectarea dispoziţiilor legale, soluţionarea notificării să revină şi în acest caz aceleiaşi entităţi ca cea indicată prin norma citată, deoarece altfel, subiectul pasiv al raportului de restituire nu ar putea fi identificat, ceea ce este inacceptabil din perspectiva art. 3 V.C. civ.
Ca atare, prin analogia legii, Înalta Curte apreciază (ca răspuns şi la critica formulată de reclamantă în motivul de recurs 2.e) că, în cauză, competenţa soluţionării notificării reclamantei revine acţionarului în numele statului la fosta societate SC C.C. SA, respectiv Agenţia Domeniilor Statului care a avut calitatea de acţionar majoritar cu o cotă de participaţie de 98,4135%, astfel cum reiese din adresa emisă de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (filele 16-22 dosar apel).
În consecinţă, faţă de cele arătate, reiese că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de recurentul Ministerul Finanţelor Publice este întemeiată, întrucât nici la data atragerii sale în proces prin dispoziţia instanţei la rejudecarea apelurilor nu avea vreo competenţă în legătură cu soluţionarea notificării şi nici ulterior, după radierea persoanei juridice notificate, întrucât raportul juridic dedus judecăţii nu este guvernat de dispoziţiile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci de art. 21 alin. (1), normă în raport cu care se identifică şi părţile între care poartă acest raport şi, implicit, se verifică şi calitatea procesuală pasivă.
Totodată, este de reţinut că nu pot fi incidente nici dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001 pentru legitimarea chemării în proces a Ministerului Finanţelor Publice, întrucât, în speţă, unitatea deţinătoare era cunoscută, notificarea reclamantei fiind înaintată SC C.C. SA, entitate legal învestită, care a emis, prin lichidatorul judiciar SC I.E. SRL, până la momentul încetării sale ca subiect de drept, dispoziţia nr. 307 din 20 septembrie 2005, contestată în prezentul litigiu.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul pârâtului, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice şi va înlătura dispoziţia din decizia recurată referitoare la admiterea apelurilor pârâţilor în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
2. Cu privire la recursul formulat de reclamanta H.I., Înalta Curte reţine următoarele:
a. Prima critică formulată de reclamantă nu este fondată.
S-a reţinut că reclamanta a solicitat, prin cererea completatoare, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare pentru bunurile înstrăinate şi care au aparţinut autorilor săi, bunuri ce intră în sfera de incidenţă a Legii nr. 10/2001.
Curtea de Apel a reţinut că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii speciale, termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 august 2001.
Contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel a analizat corect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de către BNP G.D. încheiat între SC C.C. SA şi M.D.
Aceasta deoarece art. 45 (fost 46) reglementează cauzele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare privind imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi; faptul că art. 45 este aplicabil exclusiv actelor de înstrăinare anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă, în mod neîndoielnic, din alin. final al textului, prin care se instituie un termen special de prescripţie pentru acţiunea în nulitate, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce presupune, în mod necesar, ca actul de înstrăinare atacat pe calea acţiunii în nulitate să fi fost încheiat anterior acestui moment.
Astfel, aşa cum au reţinut instanţele de fond şi nu a fost contestat, reclamanta, prin completarea de acţiune, a solicitat, la data de 14 noiembrie 2005, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de către BNP G.D. având ca părţi SC C.C. SA şi M.D., act juridic încheiat anterior legii speciale de reparaţie.
În această situaţie devine evident faptul că analiza petitului privind constatarea nulităţii acestui act juridic nu se poate realiza în cadrul unor repere normative identice cu cele ce vizează cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat şi care a fost încheiat ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, este un termen de prescripţie derogatoriu de la termenul de prescripţie reglementat de Decretul nr. 167/1958, în sensul că termenul de la care începe să curgă este stabilit de legiuitor, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), termen ce a suferit modificări succesive, stabilindu-se data finală - 14 august 2002, şi nu data luării la cunoştinţă de către persoana îndreptăţită a existenţei contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea de Apel a reţinut corect că textul legii este fără echivoc, neputând fi interpretat în sensul reclamat de recurentă.
Fiind vorba de un termen de prescripţie îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, privind întreruperea acestui termen, cele prevăzute de art. 13 din acelaşi decret cu privire la suspendarea acestui termen şi, totodată, cele prevăzute de art. 19 alin. (2), referitoare la repunerea în termen. Sub acest aspect, nu există norme derogatorii în legea specială reparatorie.
Raportat la art. 26 alin. (3) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001, reclamanta avea deschis accesul la justiţie în procedura legii speciale, pentru atacarea actului de înstrăinare a imobilului în termenul legal.
La momentul formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 acest contract de vânzare era înscris în cartea funciară ( la data de 10 noiembrie 2000), cu efect de opozabilitate şi publicitate, astfel încât reclamanta avea posibilitatea să aibă ştiinţă de existenţa acestui contract de înstrăinare şi să îl atace în termenul special de prescripţie.
Nici susţinerea potrivit căreia reclamanta nu avea ştiinţă de existenţa acestui contract de vânzare-cumpărare nu poate fi primită atât timp cât acesta era notat în cartea funciară, iar, pe de alta parte, reclamanta nu şi-a notat niciodată, în cartea funciară, pretenţiile cu privire la notificările de restituire a imobilelor, formulate în baza Legii nr. 10/2001, pentru a fi asigurată astfel opozabilitatea.
Întrucât premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceea că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune.
Data naşterii dreptului la acţiune este data la care dreptul la acţiune trebuie exercitat, iar, în cauză, această dată este cea dictată de legea specială, neexistând derogări.
Or, aşa cum a reţinut corect instanţa de apel, reclamanta a manifestat o lipsă de diligenţă în acest sens şi nu a uzat nici de instituţia repunerii în termen, dacă considera că a fost împiedicată dintr-o împrejurarea mai presus de voinţa sa să se adreseze instanţei.
Repunerea reclamantei în termenul de prescripţie ar fi putut opera dacă ar fi fost îndeplinite cerinţele art. 19 din decretul nr. 167/1958, doar pentru motive temeinic justificate.
Instituţia repunerii în termenul de prescripţie operează ca un beneficiu pe care legea îl acordă titularilor dreptului la acţiune, care au fost împiedicaţi din cauze temeinic justificate să-şi exercite dreptul la acţiune înăuntrul termenului de prescripţie, de a fi socotiţi, totuşi că au introdus acţiunea în justiţie în cadrul termenului legal.
Prin „cauze temeinic justificate” trebuie să înţelegem numai acele împrejurări care fără a avea gravitatea forţei majore exclud orice culpă din partea titularului dreptului pentru depăşirea termenului de prescripţie.
Astfel, repunerea în termen trebuie să excludă şi forţa majoră şi culpa, iar domeniul ei începe unde încetează culpa şi unde începe forţa majoră.
Or, susţinerea reclamantei că nu a avut cunoştinţă de actul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită, nu justifică, prin ea însăşi, incidenţa repunerii în termenul de prescripţie, câtă vreme nu se face dovada existenţei unor cauze temeinic justificate ce ar fi împiedicat-o să acţioneze în termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, excepţia privind prescrierea dreptului la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 BNP G.D. între SC C.C. SA şi M.D. a fost soluţionată în mod legal de către instanţa de apel, criticile reclamantei ce vizează acest aspect nefiind fondate.
b. Trecând la analiza criticilor reclamantei referitoare la soluţia dată cererii sale în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios, încheiat între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL, Înalta Curte le găseşte, parţial, întemeiate.
Temeiul de drept pe care se fundamentează cererea în nulitate a celui de al doilea contract îl reprezintă dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”
Imobilul litigios ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 238 din 3 februarie 2005, aflat în deţinerea SC C.C. SA la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a fost înstrăinat de această societate, în cadrul procedurii falimentului, către intimata-pârâtă SC E.I. SRL
Chiar dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu erau în vigoare dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, ele fiind introduse prin Legea nr. 247/2005, acestea au incidenţă în cauză.
Norma juridică din legea specială nu conţine un nou motiv de nulitate.
Aplicarea, în speţă, a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi considerată retroactivă raportat la dispoziţiile art. 43 din aceeaşi lege (art. 42, în prezent), în vigoare de la data publicării actului normativ şi, în consecinţă, şi la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie.
Potrivit alin. (1) din articolul de lege menţionat, „imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III nu se restituie persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor actuali”.
În alin. (2) se arată că „imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, prevăzute în alin. (1), se pot înstrăina potrivit legislaţiei în vigoare”.
În acelaşi sens, alin. (3) se referă la înstrăinarea imobilelor cu destinaţia de locuinţă.
Dispoziţiile legale arătate prevăd, în mod expres, că numai bunurile care nu se restituie în natură persoanelor îndreptăţite rămân în administrarea deţinătorilor şi pot fi înstrăinate celor interesaţi, ceea ce implică, în cazul formulării unei notificări, ca aceste persoane să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de soluţia dată notificării.
Din interpretarea art. 43 se deduce că, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un bun notificat, anterior rezolvării notificării, intervine sancţiunea nulităţii, ceea ce reprezintă un caz de nulitate virtuală.
Textul de lege sus-menţionat are ca suport juridic aplicarea dispoziţiilor art. 20 din aceeaşi lege (în forma iniţială), care instituie regula restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii lor, a imobilelor preluate abuziv de către stat şi care cad sub incidenţa legii, această formă de reparaţie constituind scopul şi esenţa actului normativ respectiv.
De asemenea, pentru a se garanta aplicarea cu precădere şi unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, s-a statuat, în mod explicit, prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, cu începere de la data intrării sale în vigoare şi până la soluţionarea notificării.
În plus, conform aceleiaşi hotărâri de guvern (art. 43.2), s-a menţionat ca aplicarea art. 43 alin. (2) şi (3) din lege să se realizeze numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi, după caz, jurisdicţionale, generate de aplicarea legii.
Faţă de aceste argumente, se poate spune că art. 21 alin. (5) nu retroactivează în speţă, textul de lege consacrând, în mod expres, cazul de nulitate virtuală din art. 43 al Legii nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat, era în vigoare la data autentificării actului juridic asupra imobilului în litigiu a cărui nulitatea s-a solicitat a fi constatată.
În acelaşi sens, într-un caz similar, dar în legătură cu chestiunea referitoare la buna-credinţă a părţilor contractante sau, cel puţin a cumpărătorului, la încheierea unui act de înstrăinare, Curtea Constituţională a decis respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, criticate pentru încălcarea principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României (decizia nr. 191 din 25 iunie 2002).
Prin urmare, în litigiul pendinte sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cu referire la cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare din 3 februarie 2005.
Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 instituie un caz special de nulitate, incident în ipoteza încheierii unui contract de vânzare-cumpărare pentru un imobil notificat, anterior soluţionării notificării, ceea ce este şi cazul în speţă.
Aşa cum s-a arătat anterior, înstrăinarea imobilului către SC E.I. SRL a avut loc la 3 februarie 2005, ulterior formulării notificării şi mai înainte de rezolvarea acesteia prin dispoziţia nr. 307 din 20 septembrie 2005, deci cu încălcarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care interzicea, în mod expres, efectuarea unei asemenea operaţiuni juridice până la soluţionarea procedurii administrative şi, dacă este cazul, şi a celei judiciare în legătură cu bunurile pretinse în temeiul legii în discuţie.
În acest context al analizei, este fondată susţinerea recurentei-reclamante conform căreia faptul că bunul a fost vândut în procedura falimentului nu înlătură interdicţia de înstrăinare prevăzută de textul de lege menţionat.
Deşi instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a cumpărătorului, motivat de împrejurarea că actul juridic a fost încheiat în procedura falimentului şi cu încuviinţarea judecătorului sindic, această ipoteză nu subzistă atât timp cât, sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi înlăturată de poziţia subiectivă a părţilor sau a uneia dintre acestea, respectiv a cumpărătorului, la încheierea contractului, nulitatea operând necondiţionat de pretinsa bună-credinţă, invocată de partea respectivă ( motivul 2.d de recurs).
Pe acest aspect, relevant nu este faptul că, la data autentificării actului, SC C.C. SA, vânzătoarea din actul de înstrăinare atacat, avea aparenţa dreptului de proprietate asupra imobilului înstrăinat, ci faptul că, la data înstrăinării către SC E.I. SRL, bunul era notificat, în temeiul Legii nr. 10/2001.
În aceste circumstanţe, societatea cumpărătoare, neefectuând verificările corespunzătoare, prin reprezentanţii săi, cu privire la eventualitatea existenţei unei cereri de restituire în natură a bunului tranzacţionat, din partea fostului proprietar sau a moştenitorilor lui, şi-a asumat riscul de a încheia un act juridic cu o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puţin până la rezolvarea notificării, de către entităţile prevăzute de lege. Ca atare, buna credinţă a cumpărătorului nu poate fi reţinută în speţă, cu atât mai mult nu este aplicabil nici principiul „error communis facit jus”, principiu care presupune, pentru înlăturarea nulităţii actului, situaţia de eroare comună şi invincibilă în care s-ar fi aflat cumpărătorul la data încheierii contractului.
Cu toate acestea, în cazul dobânditorului bunului, se acceptă că nulitatea unui act juridic este înlăturată într-o situaţie de eroare comună, obştească şi invincibilă, potrivit principiului „validităţii aparenţei în drept” („error communis facit jus”). Acest principiu constituie o excepţie de la regula „quod nullum est, nullum producit efectum” („ceea ce este nul nu produce niciun efect”), în cazul incidenţei sale fiind înlăturate nu numai efectele nulităţii, ci însăşi sancţiunea respectivă . După cum susţine şi recurenta, aplicarea principiului presupune însă, pe lângă buna-credinţă perfectă, lipsită de orice culpă, a dobânditorului, ca acesta să probeze că s-a aflat într-o eroare comună şi invincibilă în ceea ce priveşte încheierea actului juridic cu încălcarea normei imperative al cărei destinatar este. Cu alte cuvinte, el trebuie să demonstreze că nicio altă persoană în locul său, cu toate diligenţele depuse, nu ar fi putut cunoaşte că, din anumite motive (în speţă, existenţa notificării), bunul respectiv nu putea să fie înstrăinat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare.
În prezentul litigiu, cumpărătoarea SC E.I. SRL a invocat buna sa credinţă la contractare, susţinând că nu i se poate imputa o eventuală lipsă de diligenţă în actele premergătoare cumpărării imobilului, cât timp a dobândit imobilul prin adjudecare, la licitaţie publică, în procedura falimentului societăţii vânzătoare, aflată sub controlul judecătorului sindic ce a încuviinţat vânzarea, fapt de natură să-i întărească încrederea în calitatea de proprietar a vânzătoarei.
Situaţia invocată de aceasta nu conturează, însă, buna sa credinţă la contractare şi, cu atât mai puţin, eroarea comună şi invincibilă asupra calităţii de proprietar a vânzătoarei, ca cerinţe pentru incidenţa excepţiei în discuţie, din acte rezultând că, anterior contractului e vânzare cumpărare, între părţi se încheiase un contract de comodat (a se vedea procesul verbal din 28 aprilie 2004 –fila 157 dosar 6891/205 Tribunalul Dâmboviţa), în baza căruia cumpărătoarei, în baza O.U.G. nr. 168/2001 i s-a atribuit în folosinţă gratuită ferma Cocani - imobilul în litigiu.
Cu toate acestea imobilul litigios nu a fost înstrăinat în temeiul art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 168/2001 (act normativ abrogat de Legea nr. 281/2010) ci, în procedura falimentului societăţii vânzătoare, derulată în baza Legii nr. 64/1995, după încuviinţarea vânzării de către judecătorul sindic.
Or, aceasta nu justifică buna-credinţă a cumpărătoarei, cum greşit a reţinut instanţa de apel, întrucât simpla dobândire a bunului în procedura falimentului nu absolvă pe dobânditor de efectuarea unor verificări prealabile privind situaţia juridică a respectivului bun, verificări care erau la îndemâna cumpărătoarei ce deţinea în folosinţă ferma în baza contractului de comodat nr. 2 din 16 iulie 2001.
Aşa cum s-a arătat anterior, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost art. 20 alin. (1)), imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de una dintre persoanele juridice enumerate în text, printre care şi societăţile comerciale la care statul este acţionar sau asociat majoritar (cum este cazul imobilului în litigiu, deţinut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de SC C.C. SA, societate comercială cu capital de stat), vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Referitor la această prevedere din lege, s-a statuat, în mod explicit, în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (art. 20.1), că „are semnificaţii juridice multiple, respectiv:
- statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite potrivit legii; ca atare, sunt înlăturate de la aplicare cu privire la aceste bunuri prevederile Legii nr. 64/1995 sau ale Legii nr. 213/1998, cu completările ulterioare;
- indisponibilizarea respectivă operează începând cu data de 14 februarie 2001 chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară;
- indisponibilizarea acestor bunuri are drept scop primordial îndeplinirea obligaţiei de restituire în natură către adevăratul proprietar”.
Rezultă că dobânditorul imobilului în litigiu trebuia să efectueze verificări în legătură cu existenţa înregistrării la acele organisme prevăzute de legea specială, care ar fi putut fi învestite cu notificare (unitate deţinătoare, primărie, prefectură) şi să se abţină de la încheierea actului juridic până la şi în funcţie de rezultatul soluţionării acestei cereri, sens în care SC E.I. SRL, prin reprezentanţii săi, nu a procedat.
Totodată, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 65 din 20 ianuarie 2005 (fila 99 dosar nr. 6891/2005 Tribunalul Dâmboviţa) contestaţia la executare formulată de reclamanta H.I. în procedura insolvenţei a fost soluţionată pe cale de excepţie, respingându-se, ca tardiv formulată, astfel încât nu se poate pune problema efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat asupra cauzei de faţă.
În consecinţă, în mod nelegal instanţa de apel a infirmat hotărârea primei instanţe pe aspectul respingerii capătului de cerere în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL cu privire la imobilul litigios, ceea ce face aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Soluţia care se impune este de admitere a acestui petit, în sensul constatării nulităţii contractului menţionat pentru nerespectarea interdicţiei de înstrăinare prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte criticile de fond formulate în legătură cu primul contract de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C. SA şi M.D., acestea nu vor fi analizate avându-se în vedere că s-a reţinut incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în raport de acest act juridic.
c. Analiza criticii vizând preţul neserios al vânzării bunului în litigiu în procedura falimentului devine inutilă în raport de incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
e. Cu privire la ultima critică formulată, prin care recurenta susţine calitatea procesuală pasivă a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului, motivat de împrejurarea că această pârâtă a avut calitatea de unic asociat al SC C.C. S.A, persoană juridică deţinătoare şi că la baza Deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de către SC C.C. SA a stat procesul decizional desfăşurat de către Agenţia Domeniilor Statului se reţin următoarele:
Aşa cum s-a arătata deja, în analiza recursului pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, pârâta Agenţia Domeniilor Statului are calitate procesuală pasivă şi, implicit, obligaţia de a răspunde în raportul juridic dedus judecăţii, întrucât unitatea deţinătoare a imobilului litigios, SC C.C. SA (care avea evidenţiat în patrimoniul său imobilul litigios la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001) a intrat în portofoliul său, astfel că în urma dizolvării acestei societăţi în procedura falimentului, toate drepturile şi obligaţiile ei au fost preluate de Agenţia Domeniilor Statului.
Or, în speţă, pentru situaţia încetării activităţii persoanei juridice ulterior intrării în vigoare a legii reparatorii, în lipsa unor dispoziţii exprese, se aplică prin analogie prevederile art. IV alin. (1) din Titlul I al Legii nr. 247/2005, raţiunea textului păstrându-se şi în situaţia pendinte.
Prin urmare, prin analogia legii, Înalta Curte apreciază că Agenţia Domeniilor Statului are calitatea procesuală pasivă în cauză, acţionar majoritar în numele statului la fosta societate SC C.C. SA, critica reclamantei în acest sens fiind fondată.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte consideră că recursurile formulate în cauză sunt fondate şi în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. le va admite; va modifica în parte decizia recurată; va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice şi va înlătura dispoziţia din decizia recurată referitoare la admiterea apelurilor pârâţilor în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice; va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că, va admite în parte acţiunea; va menţine dispoziţia din sentinţă referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 238 încheiat la data de 3 februarie 2005 între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL; va respinge apelul pârâtei Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 840 din 10 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, ca nefondat; va înlătura dispoziţiile din decizia recurată referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului şi pe cea privind respingerea acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare nr. 1596 din 18 august 2000 încheiat între SC C.C. SA şi M.D. şi nr. 238 încheiat la data de 3 februarie 2005 între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă. Totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate privind: admiterea apelurilor pârâţilor M.D. şi SC E.I. SRL; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., invocată de pârâta M.D. şi respingerea acestui capăt de cerere, ca fiind prescris; înlăturarea dispoziţiilor din sentinţă privind anularea Deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C. SA şi constatarea că reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctei Z.H. este îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie aferente, situat în comuna C., jud. Dâmboviţa, compus din 50 ha teren şi construcţiile menţionate în inventarul de inventariere şi evaluare a patrimoniului „Moşia Z.H.”, anexă a declaraţiei formular inventariere ce au compus patrimoniul Fermei Cocani.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta H.I. şi de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Dâmboviţa împotriva deciziei civile nr. 52 din 28 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice şi înlătura dispoziţia din decizia recurată referitoare la admiterea apelurilor pârâţilor în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că:
Admite în parte acţiunea.
Menţine dispoziţia din sentinţă referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 3 februarie 2005 între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL.
Respinge apelul pârâtei Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 840 din 10 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, ca nefondat.
Înlătură dispoziţiile din decizia recurată referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtei Agenţia Domeniilor Statului şi pe cea privind respingerea acţiunii în constatarea nulităţii contractelor de vânzare cumpărare din 18 august 2000 încheiat între SC C.C. SA şi M.D. şi nr. 238 încheiat la data de 3 februarie 2005 între SC C.C. SA şi SC E.I. SRL faţă de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate privind: admiterea apelurilor pârâţilor M.D. şi SC E.I. SRL; admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1596 din 18 august 2000 de BNP G.D., invocată de pârâta M.D. şi respingerea acestui capăt de cerere, ca fiind prescris; înlăturarea dispoziţiilor din sentinţă privind anularea Deciziei nr. 307 din 20 septembrie 2005 emisă de SC C. SA şi constatarea că reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctei Z.H. este îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie aferente, situat în comuna C., jud. Dâmboviţa, compus din 50 ha teren şi construcţiile menţionate în inventarul de inventariere şi evaluare a patrimoniului „Moşia Z.H.”, anexă a declaraţiei formular inventariere ce au compus patrimoniul Fermei Cocani.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2629/2013. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1356/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
