ICCJ. Decizia nr. 1311/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1311/2013
Dosar nr. 787/1/2013
Şedinţa publică de la 27 martie 2013
Asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 31 octombrie 2008, sub nr. 13304/301/2008, reclamanţii H.R., D.F. şi D.M. au chemat în judecată pe pârâul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi prin Ministerul cultelor şi Culturii, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 3.000.000 RON reprezentând despăgubiri pentru contravaloarea terenului situat în Bucureşti, sector 3, de a cărui proprietate recunoscută prin titlurile din 20 octombrie 2000 şi din 18 iulie 2000 emise de Prefectura Municipiului Bucureşti şi de a cărui posesie au fost lipsiţi fără reparaţie, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 4298 din 9 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa materiala în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, sub nr. de Dosar 20742/3/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 390 din 15 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, a fost respinsă acţiunea precizată.
În termen legal, împotriva acestei hotărâri, au formulat apel atât D.M. şi D.F., cât şi H.R.
În temeiul dispoziţiilor art. 243 alin. (1) pct. 1 teza finală C. proc. civ., prin cererea depusă pentru termenul din 6 septembrie 2011, H.A. şi A.E.P. au solicitat introducerea în cauză în calitate de moştenitoare a defunctului H.R.
Prin decizia civilă nr. 119 din 8 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost admise apelurile declarate de reclamanţii D.M., D.F. şi H.A. şi A.E.P., acestea din urmă în calitate de moştenitoare a apelantului-reclamant H.R., împotriva sentinţei civile nr. 390 din data de 15 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Culturii şi Cultelor, care a fost schimbată, în parte, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea reclamanţilor şi, în consecinţă a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata în favoarea reclamanţilor a unei despăgubiri în sumă de 1.899.850 RON.
Prin aceeaşi decizie s-a păstrat dispoziţia sentinţei tribunalului cu privire la respingerea cererii faţă de Ministerul Culturii, cu obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de suma de 5.853,4 RON cheltuieli de judecată în fond şi apel către apelanţii D.M. şi D.F.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a declarat recurs.
Reţinându-se că niciuna dintre criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., s-a constatat nulitatea cererii de recurs prin decizia nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă. A fost obligat recurentul să plătească intimaţilor-reclamanţi D.F. şi D.M. suma de 5.763,64 RON cheltuieli de judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 5 februarie 2013, sub nr. 787/1/2013, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, învocând în drept dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În motivare, contestatorul a susţinut, în esenţă, că decizia a cărei anulare se solicită este rezultatul unei greşeli materiale, deoarece instanţa nu a avut în vedere principalele motive de recurs care au făcut referire la nelegalitatea hotărârii instanţei de apel în ceea ce priveşte alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
A arătat că instanţa de apel în mod greşit a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 480 C. civ.
În acest context, consideră admisibilă prezenta contestaţie în anulare, în temeiul art. 318 C. proc. civ., întrucât greşeala materială vizează omisiunea instanţei de a cerceta principalul motiv de recurs.
În opinia contestatorului, motivele principale ale recursului au vizat nelegalitatea hotărârii de apel cu indicarea articolelor încălcate, ceea ce a determinat încadrarea lor în prevederile art 304 pct. 9 C. proc. civ., precizând că s-a făcut referire la netemeinicia hotărârii, doar în subsidiar, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor prin neexaminarea punctuală a obiecţiunilor împotriva raportului de expertiză.
Intimaţii D.M. şi D.F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea contestaţiei în anulare.
Examinând contestaţia în anulare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, Înalta Curte urmează a o respinge pentru considerentele care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs.
Prin motivarea recursului, trebuie să se înţeleagă nu numai indicarea textelor de lege pe care se încadrează criticile şi dezvoltarea lor, ci şi încadrarea lor în limitele recursului, cale de atac extraordinară nedevolutivă prin care o hotărârea poate fi modificată sau casată doar pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres în pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.
Prin decizia a cărei anulare se solicită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cu raportare la aceste cerinţe legale, astfel că, în aceste condiţii, nu se poate pe calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a ll-a să se invoce neanalizarea motivelor de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Din analiza textului de lege anterior evocat, rezultă că acesta este aplicabil în ipoteza în care instanţa respinge în totalitate sau admite în parte pe fond recursul, omiţând analizarea unor motive de recurs care ar fi putut permite admiterea în totalitate a acestuia şi nu atunci când soluţionează recursul pe o excepţie, chiar dacă aceasta vizează însăşi condiţia motivării recursului, deoarece ar presupune reanalizarea şi rejudecarea excepţiei, ceea ce excede contestaţiei în anulare, care este o cale extraordinară de retractare pentru motivele limitativ prevăzute de lege.
Câtă vreme instanţa de recurs a constatat şi a reţinut în mod expres în considerentele hotărârii împrejurarea că susţinerile Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti nu au putut fi încadrate în temeiul de drept al art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nici în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ., promovarea unei contestaţii în anulare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu-şi găseşte justificare legală.
Contrar susţinerilor contestatorului, în cauză, nu se poate reţine că „dezlegarea dată” este rezultatul unei greşeli materiale ori al unei omisiuni. În condiţiile în care contestaţia în anulare nu constituie un mijloc de reformare a deciziei pronunţată de instanţa de recurs, nici celelalte motive prin care s-au reluat susţinerile prezentate Înaltei Curţi drept motive de recurs nu vor fi reţinute, întrucât soluţia nu a vizat o astfel de analiză de vreme ce s-a aplicat sancţiunea instituită de art. 3021 lit. c) C. proc. civ. pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile promovării recursului.
Invocând motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 C. proc. civ., contestatorul tinde în realitate la o examinare a recursului, solicitând cu alte cuvinte să se treacă peste nulitatea constatată ca urmare a neîndeplinirii cerinţelor legale de promovare şi susţinere a căii de atac extraordinare a recursului.
În mod constant, în jurisprudenţa sa, C.E.D.O. a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.
Aşa fiind, criticile contestatorului nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 318 C. proc. civ., motiv pentru care, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 320 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.
Constatând culpa procesuală a contestatorului în promovarea contestaţiei în anulare de faţă şi în raport de solicitarea reprezentantei intimaţilor D.M. şi D.F. privind plata cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestora, în sensul obligării contestatorului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti la plata sumei de 5.780 RON cheltuieli de judecată către intimaţii D.M. şi D.F., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 3542 din 20 septembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Obligă contestatorul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti la plata sumei de 5.780 RON cheltuieli de judecată către intimaţii D.M. şi D.F.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 158/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1212/2013. Civil. Alte cereri. Contestaţie... → |
|---|
