ICCJ. Decizia nr. 1314/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1314/2013
Dosar nr. 26866/3/2009
Şedinţa publică din 12 martie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
1. Instanţa de fond.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 22 iunie 2009, reclamanta D.M.C.C. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin primarul general, Primăria municipiului Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în Bucureşti, preluat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1986; să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului menţionat şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil; în măsura în care nu este posibilă restituirea terenului, să fie obligaţi pârâţii să-i plătească o despăgubire bănească reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, ca urmare a convertirii dreptului său de proprietate într-o despăgubire bănească, aşa cum se precizează în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi să fie obligaţi pârâţii să restituie reclamantei fructele civile culese sau care ar fi putut fi culese, începând cu momentul deposedării (12 mai 1986) şi până în prezent.
Prin sentinţa civilă nr. 1179 din 17 iunie 2011 Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a Civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la primele trei capete de cerere; a respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului referitor la terenul situat în Bucureşti; a respins capătul al doilea al acţiunii privind constatarea existenţei dreptului real asupra imobilului menţionat şi obligarea pârâţilor să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie acelaşi teren (al treilea capăt al acţiunii) pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la restituirea fructelor civile; a respins ca fiind prescrisă cererea privind restituirea fructelor civile în perioada 12 mai 1986 – 22 iunie 2006; a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins ca nefondate cererile reclamantei privind obligarea pârâţilor la despăgubiri, constând în valoarea de piaţă a imobilului, precum şi cea privind restituirea fructelor civile culese în perioada 22 iunie 2006 şi până în prezent.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte că la termenul din data de 19 februarie 2010, a dispus respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, iar pe de altă parte faptul că la termenul din data de 03 iunie 2011, din oficiu, a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la primele trei capete de cerere.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat a reţinut că prin cererea ce face obiectul dosarului pendinte, reclamanta a solicitat: să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în Bucureşti, preluat în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în urma încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 1986; să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului menţionat şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul situat în Bucureşti.
Tribunalul a constatat că prin sentinţa civilă nr. 771 din 23 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a fost respinsă cererea reclamantei D.M.C.C. împotriva pârâţilor Municipiul Bucureşti - prin Primarul General, E.N.Z., P.S.S.I., şi P.S.J., prin care aceasta a solicitat: să se constate, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General, nevalabilitatea titlului statului cu privire la terenul situat în Bucureşti; să se constate în contradictoriu cu acelaşi pârât şi E.N.Z. nevalabilitatea contractului din 12 mai 1986 de notariatul de Stat, transcris sub nr. 1593 din 12 mai 1986; să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
S-a statuat că primele trei capete de cerere sunt identic formulate în cele două acţiuni, obiectul fiind acelaşi, iar acestea au fost soluţionate definitiv prin sentinţa nr. 771 din 23 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, tribunalul reţinând că excepţia autorităţii de lucru judecat este întemeiată.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la restituirea fructelor civile, tribunalul a reţinut faptul că prin această cerere reclamanta a invocat un drept de creanţă al său împotriva pârâţilor, iar în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de creanţă al reclamantei este prescriptibil într-un termen de trei ani şi în temeiul art. 12 din acelaşi act normativ, dreptul la acţiune pentru fiecare dintre prestaţiile solicitate se stinge printr-o prescripţie deosebită.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată pe capetele de cerere privind obligare a pârâţilor la plata unei despăgubiri băneşti reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, precum şi pe cel de obligare a pârâţilor la plata contravalorii fructelor civile în perioada 23 iunie 2006 şi până la 22 iunie 2009.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata contravalorii fructelor civile în perioada 23 iunie 2006 şi până la 22 iunie 2009, precum şi cererea de obligare a pârâţilor la plata unei despăgubiri băneşti reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, ca urmare a convertirii dreptului său de proprietate într-o despăgubire, tribunalul a reţinut că imobilul în discuţie a fost proprietatea reclamantei, potrivit contractului de vânzare cumpărare din 23 mai 1938, certificatului de moştenitor din 2 noiembrie 1983 emis de Notariatul de Stat Sector 5 Bucureşti şi a sentinţei civile nr. 4058 din data de 03 octombrie 1985.
În prezent, aşa cum rezultă din extrasul de carte funciară depus la dosar, acest imobil compus din teren în suprafaţă de 280,28 mp şi construcţie este proprietatea numiţilor P.S.S.I. şi P.S.J.
Cu privire la calificarea de către reclamantă a preluării terenului ca fiind abuzivă, tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, întrucât bunul în discuţie este exclus din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, în temeiul art. 8 din acelaşi act normativ.
De asemenea, tribunalul a constatat în ceea ce priveşte aplicarea în speţă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că în cauza Lupaş împotriva României, din 14 decembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în ipoteza în care nici o instanţă internă sau autoritate administrativă nu le-a recunoscut reclamanţilor în mod definitiv dreptul de a li se restitui terenurile în litigiu, aceştia nu au un „bun actual” în sensul jurisprudenţei Curţii (cauza Kopecky împotriva Slovaciei).
2. Instanţa de apel.
Prin decizia civilă nr. 93A din 01 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta D.M.C.C., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primăria Municipiului Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. A desfiinţat în parte sentinţa apelată, în sensul că:
A respins excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capetele de cerere 1, 2 şi 3 în contradictoriu cu Statul Român, şi în consecinţă:
A trimis spre rejudecare cauza sub aspectul capetelor de cerere 1, 2, 3 şi 4 cât şi solicitarea din cel de-al cincilea capăt de cerere referitoare la restituirea fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 şi până în prezent, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi capătul de cerere nr. 4 şi solicitarea din cel de-al cincilea capăt de cerere referitor la restituirea fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 şi până în prezent, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti.
A menţinut celelalte dispoziţii privind admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi respingerea capetelor de cerere 1, 2 şi 3 în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti pentru autoritate de lucru judecat, cât şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la restituirea fructelor civile, în contradictoriu cu Statul Român şi Municipiul Bucureşti în perioada 12 mai 1986 – 22 iunie 2006.
A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.
În motivarea acestei decizii instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
În ceea ce îl priveşte pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu există autoritate de lucru judecat, deoarece hotărârea pronunţată în dosarul nr. 9614/3/2008 nu priveşte această parte, ci doar pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general.
S-a reţinut că acest aspect conduce la necesitatea desfiinţării sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru primele trei capete de cerere în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea a avut în vedere şi faptul că pentru pronunţarea asupra primelor trei capete de cerere, este necesar a se analiza şi capătul de cerere nr. 4 referitor la obligarea în subsidiar la plata de despăgubiri băneşti, cât şi solicitarea în cel de-al cincilea capăt de cerere referitoare la restituirea fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 şi până în prezent.
De asemenea, s-a considerat că speţa trebuie rejudecată sub aspectul capătului 4 de cerere privind cererea subsidiară de obligare la plata despăgubirilor, cât şi solicitarea din cel de-al cincilea capăt de cerere privind restituirea fructelor culese în perioada 22 iunie 2006 până în prezent, şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, soluţiile având indiscutabil legătură, chiar dacă sunt pârâţi intimaţi diferiţi.
Având în vedere că soluţia dată cu privire la primele trei capete de cerere în contradictoriu cu Statul în urma rejudecării cauzei, are înrâurire şi cu privire la soluţionarea celorlalte două cereri menţionate, atât în contradictoriu cu Statul cât şi în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, s-a dispus rejudecarea şi acestor cereri menţionate distinct.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind restituirea fructelor civile în perioada 12 mai 1986 – 22 iunie 2006, instanţa de apel a menţinut cele dispuse de instanţa de fond, critica invocată de către reclamantă fiind nefondată, în raport de data introducerii acţiunii.
Prin cererea formulată, respectiv restituirea fructelor civile culese, sau care ar fi putut fi culese din 1986 până în 2006, reclamanta a invocat un drept de creanţă al său, în contradictoriu cu pârâţii, astfel că, în cauză se aplică art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul de creanţă al reclamantei se prescrie într-un termen de 3 ani, iar conform art. 12 din decretul menţionat, dreptul la acţiune pentru fiecare dintre prestaţiile cerute se stinge printr-o prescripţie distinctă deosebită.
Aşadar, s-a reţinut că soluţia de respingere ca prescrisă a cererii reclamantei privind obligarea pârâţilor la restituirea fructelor civile culese în perioada 12 mai 1986 – 22 iunie 2006 este corectă şi legală.
Instanţa, având în vedere soluţia de desfiinţare în parte a sentinţei, nu a putut analiza celelalte critici dat fiind soluţia de trimitere cu rejudecare a cauzei de către instanţa de fond.
Cu privire la pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, s-a reţinut că la data de 16 februarie 2012 instanţa a pus în discuţie, ca motiv de ordine publică, excepţia capacităţii procesuale de folosinţă a acesteia, excepţie ce s-a admis iar acţiunea în contradictoriu cu respectiva pârâtă fiind respinsă pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.
3. Recursul
Împotriva deciziei menţionate mai sus a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele:
Referitor la respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la capetele de cerere 1, 2 şi 3 în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în mod eronat, a reţinut instanţa de apel faptul ca în speţă nu există autoritate de lucru judecat deoarece hotărârea pronunţată în dosarul nr. 9614/3/2008 nu priveşte această parte, ci doar pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Recurentul consideră că în ambele acţiuni în revendicare calitatea de pârât a avut-o statul. Aceasta întrucât nu are relevanţă juridică în acest sens dacă statul a fost reprezentat în prima acţiune de Primăria municipiului Bucureşti, iar în acţiunea de faţă de către Ministerul Finanţelor Publice.
Aşadar recurentul susţine că există identitate de părţi între acţiuni şi implicit autoritate de lucru judecat, astfel că apreciază ca temeinică si legală soluţia pronunţată de instanţa de fond.
Recurentul pârât susţine, de asemenea, că şi soluţia de trimitere spre rejudecare a capetelor de cerere nr. 4 şi 5 este nelegală în condiţiile în care pentru primele trei capete există autoritate de lucru judecat.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, se constată că recursul este fondat şi va fi admis pentru considerentele ce urmează.
Autoritatea de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), excluzând posibilitatea de a se statua diferit.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.
Conceptul de cauza trebuie raportat atât la temeiul juridic al pricinii, fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte (causa petendi), cât şi la scopul final urmărit de reclamant, cauza (existenţa motivelor de a acţiona sau apăra în faţa instanţei un anumit drept) raportului juridic a dreptului pus în discuţie (causa debendi).
În speţă, se constată că primele trei capete de cerere din acţiunea introductivă de instanţă din prezentul dosar sunt identic formulate cu cele din dosarul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 771 din 23 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă, cu privire la imobilul situat în Bucureşti.
Din perspectiva acestei analize, există între prezenta pricină şi dosarul nr. 9614/3/2008, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 771 din 23 aprilie 2008, irevocabilă, deplină identitate nu numai de obiect şi cauză ci şi identitate de părţi deoarece prin promovarea ambelor acţiuni s-a urmărit de către reclamantă acelaşi scop, aceasta tinzând să valorifice acelaşi drept de proprietate şi să readucă imobilul în patrimoniul ei.
Ca urmare, în cauza de faţă, finalitatea urmărită de reclamantă este aceeaşi ca şi în cauza anterioară, respectiv redobândirea bunului.
Contrar statuărilor instanţei de apel, în cauză există autoritate de lucru judecat, fundamentul raportului juridic dedus judecăţii fiind acelaşi în prezenta pricină ca şi în cea anterior soluţionată irevocabil de instanţă, fiind întrunită condiţia triplei identităţi în măsură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 1201 C. civ.
Este adevărat că în prima acţiune calitatea de pârât a avut-o Municipiul Bucureşti - prin Primarul General, iar în cauza pendinte această calitate o are Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, însă după cum este cunoscut, instituţiile publice au ca atribuţie, printre altele ele, obligaţia de a reprezenta statul.
În consecinţă, este de necontestat faptul că în prima acţiune a reclamantei în care s-a pronunţat sentinţa nr. 771 din 23 aprilie 2008 pârâtul Municipiul Bucureşti - prin Primarul General a stat în proces în reprezentarea Statului Român.
Pentru aceste argumente, în temeiul art. 312 C. proc. civ. , Înalta Curte, va admite recursul declarat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti , va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta D.M.C.C. împotriva sentinţa nr. 1179 din data de 17 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 93A din data de 1 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia recurată în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta D.M.C.C. împotriva sentinţa nr. 1179 din data de 17 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1356/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1311/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
