ICCJ. Decizia nr. 1308/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1308/2013
Dosar nr. 20428/3/2009
Şedinţa publică de la 12 martie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV a civilă, astfel cum a fost precizată (f. 43, f. 52, f. 61 - oral, conform încheierii din 07 aprilie 2010, f.70- oral, conform încheierii din 16 iunie 2010, f. 180 - oral, conform încheierii din 29 aprilie 2011) reclamanţii E.C. şi E.A. au formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, contestaţie împotriva Hotărârii nr. 07 din 06 aprilie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate în sumă de 466.458 lei, pentru exproprierea suprafeţei de 105,48 mp şi construcţii în suprafaţă de 62,31 mp ce le aparţin, din mun. Bucureşti, nr. cadastral 23074/1, considerând că valoarea reală este superioară.
De asemenea, se solicită a se dispune exproprierea integrală a terenului de 242,90 mp (deci, inclusiv a diferenţei de 137,42 mp), întrucât terenul rămas are o suprafaţă insuficientă şi este afectat de situarea sub podul în vederea căruia s-a dispus exproprierea.
Se mai solicită despăgubiri materiale pentru bunurile mobile rămase în locuinţă în momentul demolării, în cuantum de 2500 euro — 10628,25 lei şi daune morale de 50.000 euro pentru suferinţele pe care au fost nevoiţi să le îndure în situaţia de a trăi fără utilităţi, în adăposturi improvizate în maşină şi acareturi rămase pe teren, precum şi pentru trauma produsă de demolarea petrecută intempestiv, fără somaţie prealabilă.
Prin sentinţa civila nr. 1229 din 17 iunie 2011 pronunţata de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civila a fost admisa în parte cererea precizata, a fost modificata parţial hotărârea nr. 07 din 06 aprilie 2009 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului Bucureşti, s-a dispus exproprierea şi trecerea în proprietatea statului şi a suprafeţei de teren de 137 mp. rămasa neexpropriata, a fost obligat paratul sa plătească suma de 995.050 lei despăgubiri şi suma de 1.500 lei despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat, apel de către reclamanţi, pârât şi de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia civilă nr. 124A din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti Secţia a IV a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public şi Municipiul Bucureşti, a fost admis apelul reclamanţilor şi schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 7.500 lei, reprezentând despăgubiri morale.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Cu privire la criticile aduse de Ministerul Public şi Municipiul Bucureşti referitor la măsura exproprierii dispusă de tribunal cu privire la suprafaţa de 137 mp. teren şi referitor la evaluarea acesteia, Curtea a constatat neîntemeiate criticile apelantului Ministerul Public referitoare la valoarea nejustificata a terenului de 137 mp.
Se constata ca acest apelant nu contesta propriu-zis măsura exproprierii acestei suprafeţe de teren dispusa de către instanţa de fond şi nici evaluarea făcuta de experţi prin expertiza efectuata la tribunal de 900 euro/mp. De altfel, reprezentantul Ministerului Public şi părţile nu au formulat obiecţiuni la raportul de expertiza depus în fata tribunalului conform art. 212 C. proc. civ., achiesând astfel evaluării făcuta de experţi.
Curtea a constatat neîntemeiată şi critica apelantului parat conform căreia instanţa a încălcat principiul disponibilităţii atunci când a dispus exproprierea şi a acordat greşit despăgubiri şi pentru suprafaţa de 137 mp.
Astfel, se constata ca încă din cererea introductiva de instanţa reclamanţii fac referire în mod expres la solicitarea de a li se acorda despăgubiri pentru expropriere pentru întreaga suprafaţa de 244,28 mp. teren, menţionând aceasta suprafaţa atât în preambulul cererii, cat şi în cuprinsul ei, în pagina a 2-a. În cuprinsul cererii se arata ca hotărârea nr. II 2009 nu este legala, fiind încălcat e disp. Legii nr. 33/ 1994 şi ale Constituţiei României, prin aceea ca nu a fost expropriat întregul teren şi se arata ca se solicita despăgubiri pentru întregul teren, întrucât nu mai poate fi folosita suprafaţa de 137 mp. amplasata sub un pod de dimensiunile pasajului Basarab.
Reclamanţii nu au formulat expres, ca atare, o cerere de expropriere cu privire la suprafaţa de 137 mp., însă au solicitat în mod expres despăgubiri pentru aceasta şi au arătat ca nu o mai pot folosi, situaţie în care Curtea apreciază ca aceştia au investit instanţa cu o cerere de expropriere totala, aceasta fiind voinţa reala afirmata de reclamanţi în cuprinsul cererii şi pe care instanţa, în aplicarea rolului sau activ, este obligata sa o califice corect. Calificarea corecta a cererii nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii, invocat de apelantul Municipiul Bucureşti.
Conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 „în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală." iar potrivit art. 26 „Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite."
În cauza, din proba cu expertiza efectuata a rezultat ca suprafaţa de 137 mp rămasa neexpropriata nu mai poate fi utilizata pentru edificarea unei locuinţe, data fiind suprafaţa redusa, iar în plus trebuie sa se aibă în vedere şi amplasamentul acestui teren (sub pod). Acest teren nu poate primi destinaţie agricola.
Apelantul parat propune sa se aibă în vedere de către reclamanţi posibilitatea amenajării unei parcări pe aceasta suprafaţa. Instanţa are de apreciat daca terenul rămas, data fiind şi folosinţa pe care reclamanţii i-au dat-o anterior şi care prezuma ca acesta era interesul şi capacitatea reclamanţilor în folosinţa terenului, mai poate avea aceeaşi destinaţie sau daca poate primi o alta destinaţie într-o maniera posibila şi previzibila din punctul de vedere al reclamanţilor (de pilda, nu se poate impune reclamanţilor ca ar putea efectua vreo activitate comerciala pe acel spaţiu, atâta timp cat reclamanţii nu sunt comercianţi şi nu si-au manifestat niciodată intenţia în a folosi terenul în acest scop).
În ce priveşte criticile legate de daunele pentru prejudiciul moral, Curtea a constatat următoarele.
Reţinerea tribunalului conform căreia corespondenta transmisa cu bonul de curierat depus la fila 170 dosar fond nu a fost primita de reclamanţi nu este însuşită de Curte, atâta timp cat pe acest bon exista menţiunile primitorului E.A., cu menţionarea actului acesteia de identitate şi semnătura. Faptul ca aceasta a contestat semnătura (lucru întâmplat abia spre sfârşitul judecaţii la prima instanţa, prima oara făcându-se susţineri în acest sens la termenul din 29 aprilie 2011 - f. 180 dosar fond) nu poate capătă semnificaţie juridica prin el însuşi. Se constata ca semnăturile celor doi reclamanţi diferă foarte mult pe toate actele depuse la dosar şi care poarta aceste semnături, deci Curtea considera ca nu era întemeiata extragerea de către tribunal a unei concluzii referitor la acest aspect numai prin compararea acestor semnături.
Chiar daca se retine ca expediata reclamanţilor aceasta comunicare, Curtea constata ca în cuprinsul acesteia nu se comunică data la care trebuie sa aibă loc evacuarea şi data la care urmează a avea loc demolarea imobilului, ci doar se comunica faptul ca a fost consemnata despăgubirea şi ca urmare a acestei consemnări „Municipiul Bucureşti a preluat posesia imobilului, începând de azi, data prezentei". Se constata ca aceasta data nu este menţionata nicăieri în cuprinsul comunicării (f. 171-172 dosar fond). Nu este menţionat ce semnificaţie are aceasta „luare în posesie", anume daca înseamnă obligaţia reclamanţilor de a evacua imobilul. Iar daca „luarea în posesie" semnifica obligaţia reclamanţilor de evacuare a imobilului, se pune problema când erau obligaţi reclamanţii sa evacueze imobilul, anume chiar de la data „luării în posesie", deci concomitent cu primirea corespondentei, sau le mai era lăsat un termen în acest sens.
Analizând legislaţia existenta în materia incidenţa, Curtea constata că în legea cadru nr. 33/1994 se prevede obligaţia „asigurării de către expropriator a spaţiului de locuit, potrivit legii", la cererea persoanelor expropriate, Legea nr. 198/2004 ca lege speciala aplicabila în cauza nu conţine nici un fel de prevederi legat de acest aspect, normele metodologice aplicabile pana în 11 mai 2009 prevăd ca intrarea în posesie de către expropriator poate avea loc în 10 zile de la data punerii la dispoziţie a unei alte locuinţe şi a consemnării sumei, în vreme ce normele metodologice actuale nu mai prevăd obligaţia punerii la dispoziţie a unei alte locuinţe, ci doar ca luarea în posesie poate avea loc în 10 zile de la data consemnării despăgubirilor.
Nu este prevăzuta o procedura concreta de „luare în posesie", de încunoştinţare a persoanelor implicate despre obligaţia lor de a elibera locuita intr-un anumit termen şi nici despre demolarea efectiva.
Dincolo de aceste lacune legislative semnificative, data fiind importanta intereselor în discuţie, Curtea apreciază ca procedura efectiva de luare în posesie a unei locuinţe trebuie sa implice în mod absolut necesar obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanelor implicate obligaţia efectiva de a elibera imobilul, data la care trebuie sa aibă loc aceasta eliberare, precum şi faptul ca va avea loc, la o anumita data preconizata, demolarea efectiva.
Nu poate fi apreciata ca fiind legala o procedura care notifica o „luare în posesie" formala, al cărui conţinut rămâne nedeterminat, nespecificat în concret părţii pentru ca aceasta sa fie în măsura sa îi înţeleagă semnificaţia, fără sa fie notificata aceasta persoana despre obligata sa de a elibera efectiv imobilul şi ca locuinţa urmează a fi demolata, fără notificarea unei date estimate a acestei masuri. Nu se poate cere unei persoane aflata intr-o asemenea situaţie ca de îndată ce primeşte o înştiinţare de natura celei primite de reclamanţi, de „luare în posesie", sa evacueze de îndată imobilul, atâta timp cat aceştia nu cunosc data preconizata a demolării şi cu atât mai mult, în mod esenţial, cat timp nu dispun de mijloacele financiare pentru a-şi asigura de îndată nevoile locative (suma stabilita drept despăgubiri neputându-le fi eliberata cat timp aceştia înţeleg sa conteste în instanţa, în exercitarea unui drept legal şi legitim, aceasta suma). Nu poate fi considerata în culpa, considera Curtea, partea care primind o asemenea înştiinţare formala de „luare în posesie" şi neavând alte mijloace materiale sa îşi asigure o alta locuinţa, a înţeles sa mai rămână în locuinţa, atâta timp cat nu i se adusese la cunoştinţa propriu-zis obligata de evacuare şi consecinţa demolării la o anumita data.
Curtea apreciază ca aceasta modalitate de efectuare a procedurii este una nelegala şi care a adus prejudicii reclamanţilor, care nu au fost în măsura sa preconizeze şi sa prevadă modul în care procedura va fi urmata pana la evacuarea lor din imobil şi demolarea locuinţei lor şi, în consecinţa, nu au fost în măsura sa îşi asigure nevoile locative şi nici bunurile aflate în locuinţa, atât materiale cat şi cele cu valoare sentimentala.
Faptul ca legislaţia speciala nu prevede o procedura şi obligaţii pentru expropriator reprezintă lacune majore şi nu trebuie sa fie interpretata ca o cauza de exonerare a expropriatorului de la obligata generala de a nu săvârşi fapte de natura a prejudicia alte persoane.
Apelând la definiţiile date în literatura şi practica judiciara faptei ilicite cauzatoare de prejudicii în contextul art. 998-999 C. civ., Curtea constata ca este definita ca fapta ilicita orice fapta prin care se încălca normele dreptului obiectiv. În ultima analiza, principiul de drept obiectiv încălcat este acela ca nimănui nu îi este permis sa aducă, prin fapta sa, vreo vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective ale acesteia. Răspunsul unanim al teoriei şi practicii judiciare în aprecierea caracterului ilicit al unei fapte este acela ca urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă şi normele de convieţuire sociala, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însuşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
Cu atât mai mult în cauza, unde în discuţie este comportamentul autorităţii statale, grija acestei autorităţi în a nu vătăma drepturile şi interesele particularului fata de care îşi exercita puterea unilaterala trebuie sa fie şi mai mare, altfel pretinsa exercitare de către autoritate a puterii sale se transforma intr-un abuz de drept, vătămător pentru alta persoana.
În cauza, expropriatorul a urmat o procedura legala (raportat la o legislaţie profund lacunara), fără însă sa se asigure ca o face într-o maniera care sa permită celor expropriaţi sa îşi anticipeze propria situaţie şi sa îşi conserve interesele, abuzând practic de drepturile sale şi puterea unilaterala, imposibil de combătut de către reclamanţi, prejudicindu-i pe aceştia prin modalitatea intempestiva de a evacua şi demola locuinţa lor.
De aceea, Curtea considera ca sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana paratului Municipiul Bucureşti, conform art. 998-999 C. civ., anume fapta ilicita constând în modalitatea intempestiva de a evacua şi demola locuinţa, modalitate contrara normelor de convieţuire sociala ataşate dreptului subiectiv de proprietate al reclamanţilor, prejudiciul reclamanţilor constând în suferinţa şi neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea lor intempestiva, de demolarea intempestiva a locuinţei şi distrugerea bunurilor aflate în locuinţa, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestiva de demolare şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului, sub forma culpei.
Pentru aceste motive, Curtea a respins criticile Ministerului Public şi ale Municipiului Bucureşti referitoare la acordarea de daune morale reclamanţilor.
Curtea a apreciat totodată ca suma acordata de tribunal nu este suficienta pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de reclamanţi, considerând la rândul ei ca suma de 7.500 lei reprezintă o justa despăgubire în acest sens.
Această sumă este considerată de către Curte în raport de natura prejudiciului încercat şi de dimensiunile acestuia, raportat la valorile prejudiciate, astfel cum s-a arătat mai sus. Nu poate fi luata în considerare, aşa cum solicita reclamanţii, situaţia locativa precara avuta de aceştia în perioada scursa de la data demolării până în prezent, întrucât prelungirea acestei situaţii nu se datorează manierei intempestive în care expropriatorul a acţionat, ci exproprierii în sine, or pentru exproprierea în sine nu poate fi considerat un prejudiciu moral, aceasta măsura fiind în sine perfect legala. Ceea ce a constatat Curtea ca fiind ilicit este maniera intempestiva de realizare a evacuării şi demolării, iar nu exproprierea în sine, aceasta, aşa cum susţin apelanţii Municipiul Bucureşti şi Ministerul Public, nu poate sa atragă răspunderea delictuala a expropriatorului, atâta timp cat în sine a fost legala. Nu poate fi avuta în vedere nici împrejurarea ca eliberarea despăgubirii nu s-a făcut către reclamanţi până în prezent, atâta timp cat aceasta este procedura prevăzuta de Legea nr. 198/ 2004 (iar conformitatea acestei proceduri cu art. 44 alin. (3) din Constituţie care prevede obligativitatea unei drepte şi „prealabile" despăgubiri putea face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate). Aşadar, sunt avute în vedere de către Curtea doar prejudiciile cauzate de maniera intempestiva a evacuării şi demolării, care au decurs din aceea ca reclamanţii nu au fost în măsura sa îşi asigure în timp util nevoile locative şi sa îşi strămute bunurile din locuinţa demolata.
Împotriva deciziei menţionate anterior a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General, invocând art. 304 pct. 9 teza a doua C. proc. civ.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
1. Instanţa de apel, în mod greşit, cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, a menţinut dispoziţiile sentinţei pronunţate în prezenta cauza, prin care s-a dispus exproprierea şi trecerea în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti şi a suprafeţei de 137 mp teren rămas neexpropriat, identificat cu număr cadastral 23074/3, situat în Bucureşti.
A motivat Curtea soluţia adoptata prin prisma faptului ca, deşi reclamanţii nu au formulat expres, ca atare, o cerere de expropriere cu privire la suprafaţa de 137 mp, au solicitat în mod expres despăgubiri pentru aceasta şi au arătat ca nu o mai pot folosi, instanţa calificând cererea ca pe o cerere de expropriere totala. Faptul ca reclamanţii au solicitat despăgubiri pentru acel teren nu îndreptăţeşte Curtea de apel sa recalifice cererea, în cazul acesta fiind vorba despre un transfer al dreptului de proprietate, care nu se poate face decât la solicitarea expresa a proprietarului, în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994, în caz contrar încălcându-se principiul disponibilităţii, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
De asemenea, din cuprinsul expertizei întocmita în prima instanţa nu rezulta necesitatea absoluta de expropriere a întregii suprafeţe, măsura nefiind necesara în raport de lucrarea de edificare a Pasajului Basarab, si, totodată, nu s-a constatat imposibilitatea totala a exploatării terenului, care sa determine prejudicierea intereselor pârâtului.
Faptul ca datorita dimensiunilor şi poziţionării, suprafaţa de teren neexpropriata prezintă anumite inconveniente în exploatare, acestea, prin ele însele, nu pot conduce la concluzia existentei unei necesitaţi imperative a exproprierii acestui teren.
2. Instanţa de apel, în mod greşit, a respins apelul declarat de Municipiul Bucureşti şi a admis apelul reclamanţilor majorând cuantumul sumei reprezentând daune pentru prejudiciul moral suferite de către reclamanţi, încălcând astfel normele referitoare la răspunderea civila delictuala, reglementate de vechiul C. civ. în art. 998-999 şi de noul C. civ. în art. 1349, precum şi dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 198/2004 şi ale art. 11 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 198/2004.
Instanţa de apel apreciază în mod greşit conţinutul înştiinţării comunicate de Municipiul Bucureşti reclamanţilor E.C. şi E.A., reţinând ca nu a fost comunicata "câtuşi de puţin data la care trebuia sa aibă loc evacuarea şi data la care urmează sa aibă loc demolarea imobilului".
Deşi instanţa recunoaşte ca "nu este prevăzuta o procedura concreta de luare în posesie, de încunoştinţare a persoanelor implicate despre obligaţia lor de a elibera locuinţa intr-un anumit termen şi nici despre demolarea efectiva" (fila 13, paragraful 2 din decizia recurata), calificate de aceeaşi instanţa de apel ca fiind " lacune legislative semnificative" (fila 13, paragraful 3 din decizia recurata), aceasta insista ca ar fi revenit expropriatorului obligaţia sa ia masuri suplimentare pentru a obţine evacuarea reclamanţilor dintr-un imobil proprietatea Municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca "nu se poate cere unei persoane aflata într-o asemenea situaţie ca de îndată ce primeşte o înştiinţare de natura celei primite de reclamanţi, de luare în posesie, sa evacueze de îndată imobilul" (fila 13, ultimul paragraf din decizia recurata).
Nu se poate afirma ca expropriatorul nu a cerut persoanelor expropriate sa evacueze de îndată imobilul, în condiţiile în care înştiinţarea ca este necesar sa evacueze imobilul a fost comunicata acestora încă din data de 03 iulie 2009 (conform bonului de curierat aflat la fila 170 din dosarul de fond), iar lucrările de demolare s-au efectuat în data de 23 septembrie 2009.
Un interval de doua luni şi jumătate nu poate fi apreciat în niciun caz ca fiind "de îndată", în schimb dovedeşte lipsa de diligenta cu care au acţionat reclamanţii în rezolvarea situaţiei lor locative.
Din procesul-verbal din 06 aprilie 2009 emis de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 rezulta ca reclamanţii au fost reprezentaţi de avocat, acelaşi care le-a acordat asistenta juridica şi pe durata prezentului proces. Mai mult, prezenta acţiune a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14 mai 2009 (cu mai bine de 4 luni înainte de demolare), fiind semnata de apărătorul ales, ceea ce demonstrează ca în toata aceasta perioada reclamanţii au beneficiat de asistenta juridica calificata.
Pentru aceste motive nu se poate afirma ca nu au avut cunoştinţa despre dispoziţiile legale prevăzute de art. 15 din Legea nr. 198/2004, potrivit cărora "transferul imobilelor din proprietatea privată în proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea expropriatorului operează de drept la data plăţii despăgubirilor pentru expropriere sau, după caz, la data consemnării acestora, în condiţiile prezentei legi".
Reclamanţii au avut cunoştinţa despre faptul ca li s-a consemnat suma de bani reprezentând despăgubirile pentru imobilul situat în Bucureşti, având cunoştinţa şi despre faptul ca de la data consemnării (19 iunie 2009), imobilul anterior menţionat a trecut în proprietatea Municipiului Bucureşti, iar aceştia au continuat sa ocupe un spaţiu care nu le mai aparţinea. In ciuda acestui fapt, reclamanţii E. nu au întreprins niciun fel de masuri pentru a-si rezolva problema locuinţei.
Mai mult, din declaraţia martorei B.M., consemnata în şedinţa din data de 27 mai 2011, a reieşit fără dubiu faptul ca reclamanţii au refuzat sa părăsească imobilul expropriat, considerând fără temei ca prezenta acestora va împiedica demolarea, deşi locuinţa martorei fusese deja demolata.
Aceasta atitudine a reclamanţilor nu poate fi calificata decât culpabila, mulţumindu-se sa acuze expropriatorul Municipiul Bucureşti de săvârşirea unei fapte ilicite.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit ca "nu poate fi apreciata ca fiind legala o procedura care notifica o luare în posesie formala, al cărui conţinut rămâne nedeterminat, nespecificat în concret pârtii pentru ca aceasta sa fie în măsura sa îi înţeleagă semnificaţia".
Masurile întreprinse de expropriator ar fi putut fi apreciate ca nelegale în măsura în care reclamanţii nu ar fi beneficiat de asistenta juridica calificata, numai în aceasta situaţie putându-se considera ca nu au avut cunoştinţa despre semnificaţia unor noţiuni sau termeni juridici.
Instanţa de apel s-a dovedit extrem de permisiva fata de reclamanţi, considerând ca nu trebuiau sa acţioneze, deşi aveau obligaţia şi era în interesul lor sa o facă, în schimb, critică expropriatorul Municipiul Bucureşti, pentru ca nu a întreprins anumite masuri, care, de altfel, nu sunt reglementate de lege.
Instanţa de apel apreciază ca Municipiul Bucureşti a săvârşit o fapta ilicita nu prin prisma faptului ca nu ar fi respectat dispoziţiile legale în vigoare, ci datorita faptului ca nu ar fi urmat o procedura ipotetica, nereglementata de nicio norma legala.
Evacuarea reclamanţilor a fost făcuta cu respectarea art. 8 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care nu obliga autorităţile sa rezolve problemele locative ale unor persoane, cu atât mai mult cu cat expropriatorul avea un titlu asupra imobilului expropriat, iar rămânerea în pasivitate a reclamanţilor şi refuzul acestora de a părăsi locuinţa conduceau la situaţia în care lucrarea de interes public "Pasaj Rutier Denivelat Superior Basarab" nu putea fi continuata pe acel tronson, conducând inerent la prelungirea dificultăţilor de transport rutier în zona, ceea ce ar fi încălcat drepturile celorlalţi cetăţeni ai Municipiului Bucureşti.
Nu poate rămâne fără consecinţa declaraţia martorei B.M., anterior menţionata, propusa chiar de către reclamanţi, care a învederat instanţei de fond în mod clar şi neechivoc refuzul familiei E. de a paraşi imobilul expropriat, considerând fără temei ca prezenta acestora va împiedica demolarea, deşi locuinţa martorei fusese deja demolata. Deşi aveau cunoştinţa ca ocupa domeniul public, deşi ştiau ca au început lucrările de demolare în zona, reclamanţii au ales în mod deliberat să ignore titlul Municipiului Bucureşti asupra imobilului expropriat, iar acordarea unor daune morale pentru aceasta atitudine are semnificaţia încurajării cetăţenilor de a ignora dreptul de proprietate al altor persoane, chiar al statului, în scopul de a fi considerate victime.
Chiar daca persoanele expropriate care au contestat cuantumul despăgubirilor, nu au posibilitatea de a le incasa pana la finalizarea procesului, acest fapt nu poate fi opus expropriatorului Municipiul Bucureşti, întrucât legiuitorul este cel care a edictat aceste norme, iar Legea nr. 198/2004 a fost supusa controlului de constituţionalitate în repetate rânduri, toate excepţiile invocate fiind respinse de către Curtea Constituţionala a României.
"Vidul legislativ", reprezentat de inexistenta unei proceduri de punere în executare în materie de expropriere, este recunoscut şi analizat de Curtea de Apel Bucureşti, care, însă, îi imputa expropriatorului, în mod eronat.
Cu privire la calificarea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, instanţa de apel defineşte în mod corect (fila 14, ultimul paragraf din decizia recurata), ca în aprecierea caracterului ilicit al unei fapte urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă şi normele de convieţuire sociala, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însuşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege, însă aplica acest principiu în mod eronat.
Nu poate reprezenta o norma de convieţuire sociala refuzul reclamanţilor de a părăsi imobilul expropriat şi de a-si rezolva situaţia locativa, deşi ştiau ca locuiesc intr-un imobil proprietatea Municipiului Bucureşti, care urma sa fie demolat în vederea edificării Pasajului Basarab.
Timp de mai bine de doua luni de la primirea înştiinţării referitoare la preluarea posesiei imobilului de către Municipiul Bucureşti, reclamanţii ar fi putut solicita autorităţilor competente o locuinţa sociala, si-ar fi depozitat bunurile din locuinţa, ar fi dat dovada de interes în a-si reglementa situaţia. În ciuda acestei posibilităţi, au preferat sa nu acţioneze, asumându-si riscurile inerente.
Instanţa de apel califica în mod greşit ca fiind un abuz de drept, vătămător pentru alta persoana, exercitarea de către autoritatea statala a puterii sale prin vătămarea drepturilor şi intereselor particularului, omiţând elementul esenţial în definirea noţiunii de abuz de drept. Exercitarea unui drept va fi considerata abuziva numai atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o alta persoana sau contrar bunei-credinţe. Pe cale de consecinţa, instanţa de apel înţelege sa califice ca fiind abuziva acţiunea expropriatorului, fără a proba intenţia de a vătăma persoanele expropriate.
Din contra, se poate aprecia ca reclamanţii au săvârşit un abuz de drept, întrucât, contrar bunei credinţe, si-au agravat situaţia, crezând fără temei ca daca nu părăsesc imobilul, acesta nu va fi afectat de demolare, deşi Municipiul Bucureşti expropriase imobilul în scopul declarat de a construi Pasajul Basarab, iar nu de a menţine construcţia existenta.
Atitudinea culpabila a reclamanţilor înlătura dreptul acestora de a primi daune morale, întrucât nu au dovedit ca au suferit prejudiciul invocat şi acordat de Curtea de Apel Bucureşti, în cuantum de 7.500 lei.
În drept au fost invocate prevederile art. 299 şi următoarele Cod procedura civila, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 198/2004.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare.
Înalta Curte a constatat fondat recursul, în limitele şi pentru considerentele expuse mai jos.
Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine încălcarea principiului disponibilităţii prin exproprierea şi a restului de teren de 137 mp, cerere care nu ar fi fost formulată de către reclamanţi.
Prin acţiune s-a solicitat, printre altele, plata despăgubirilor pentru exproprierea imobilului (casa 62,31 mp şi teren 244,28 mp) la nivelul sumei de 300.000 euro, prin hotărârea contestată în cauză stabilindu-se despăgubiri pentru construcţie şi 105,48 mp teren.
În motivarea cererii s-a arătat, cu privire la această solicitare, că nu este expropriat întreg imobilul, fiind inclusă mai puţin de jumătate din suprafaţa de teren pe care o deţin în proprietate, şi anume numai suprafaţa de 105,48 mp şi că solicită ca despăgubirile să fie stabilite pentru întreg imobilul aflat în proprietatea lor pentru că nu mai pot uza de toate prerogativele dreptului de proprietate asupra unei bucăţi de teren amplasate sub pasajul Basarab.
La termenul din 29 aprilie 2011, la solicitarea tribunalului, reclamanţii au precizat că "acţiunea, aşa cum rezultă şi din fila 1 verso, vizează exproprierea totală a terenului şi implicit stabilirea despăgubirilor pentru întreg imobilul".
Astfel, reclamanţii au solicitat exproprierea şi a restului de teren de 137 mp teren rămas neexpropriat aşa cum rezultă din petitul acţiunii coroborat cu motivele de fapt şi precizarea expresă de la termenul din 29 aprilie 2011, hotărârea primei instanţe respectând prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
De altfel, reclamanţii nu au contestat sub acest aspect hotărârea primei instanţe, neputându-se susţine întemeiat că nu ar exista acordul proprietarului pentru transferul dreptului de proprietate şi cu privire la această suprafaţă de teren.
Recurentul pârât nu a invocat, nici în apel şi nici în recurs, faptul că persoana expropriată nu ar putea, conform prevederilor art. 9 din Legea nr. 198/2004, contesta decât cuantumul despăgubirii acordate, iar nu şi faptul că nu i-a fost expropriat tot terenul, şi că astfel nu ar fi aplicabile prevederile art. 24 alin. (4) din legea nr. 33/1994, instanţa de recurs fiind ţinută, conform art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în verificarea aplicării legii de către instanţa de apel de limitele cererii de recurs.
În ceea ce priveşte dispunerea exproprierii suprafeţei de 137 mp recurentul reclamant a invocat faptul că nu ar fi îndeplinite condiţiile de fond ale art. 24 alin. (4) din legea nr. 33/1994, în sensul că nu ar fi rezultat din expertiză necesitatea absoluta de expropriere a întregii suprafeţe, măsura nefiind necesara în raport de lucrarea de edificare a Pasajului Basarab, că nu s-a constatat imposibilitatea totala a exploatării terenului, care sa determine prejudicierea intereselor reclamanţilor şi că faptul că, datorita dimensiunilor şi poziţionării, suprafaţa de teren neexpropriata prezintă anumite inconveniente în exploatare, acestea, prin ele însele, nu pot conduce la concluzia existentei unei necesitaţi imperative a exproprierii acestui teren.
Sunt nefondate şi aceste motive având în vedere că, aşa cum s-a reţinut de către instanţele de fond din proba cu expertiza efectuată în faţa primei instanţe, faţă de care pârâtul nu a formulat obiecţiuni, a rezultat ca suprafaţa de 137 mp rămasa neexpropriata nu mai poate fi utilizata pentru edificarea unei locuinţe, data fiind suprafaţa redusa, iar în plus trebuie sa se aibă în vedere şi amplasamentul acestui teren (sub pod), acest teren neputând primi destinaţie agricola.
În consecinţă, în mod corect a apreciat instanţa de apel, în raport cu situaţia reală, dată fiind folosinţa pe care reclamanţii i-au dat-o terenului anterior, şi anume teren aferent unui spaţiu de locuit, şi care prezuma ca acesta era interesul şi capacitatea reclamanţilor în folosinţa terenului, şi concluziile raportului de expertiză menţionate anterior, că terenul rămas nu poate primi o alta destinaţie într-o maniera posibila şi previzibila din punctul de vedere al reclamanţilor.
Faptul că recurentul pârât a întrevăzut posibilitatea amenajării unei parcări pe terenul rămas nu înseamnă că se poate ajunge la concluzia lipsei atingerii atributului folosinţei al dreptului de proprietate al reclamanţilor prin impunerea în sarcina acestora a efectuării de activităţi comerciale pe acel spaţiu, atâta timp cat reclamanţii nu sunt comercianţi şi nu si-au manifestat niciodată intenţia în a folosi terenul în acest scop, nevoia lor imediată fiind asigurarea unui alt spaţiu de locuit.
Ca atare, din perspectiva situaţiei reclamanţilor acest teren a rămas fără utilitate practică.
Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs referitoare la acordarea despăgubirilor pentru daunele morale pentru următoarele considerente.
Reclamanţii au solicitat prin acţiunea ce face obiectul prezentului litigiu, formulată la data de 24 iunie 2009 (care are ca obiect principal anularea hotărârii din 6 aprilie 2009, privind exproprierea imobilului în cauză şi stabilirea cuantumului despăgubirilor), obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 50.000 euro "pentru suferinţele psihice suferite ca urmare a faptului că au fost supuşi unei proceduri de negociere nelegale, în care le-au fost oferite sume derizorii pentru proprietatea lor, fiind ameninţaţi că vor rămâne fără nimic în cazul în care nu părăsesc proprietăţile lor. Aceste ameninţări s-au materializat şi cu oprirea furnizării curentului electric, pretinzându-se că au fost evacuaţi".
La data de 16 decembrie 2009 reclamanţii şi-au precizat acţiunea ca urmare a faptului că la data de 23 septembrie 2009 construcţia expropriată a fost demolată, fără a fi evacuaţi şi fără somaţie, fără a li se da posibilitatea să scoată bunurile aflate în locuinţă, daune morale pe care le-au evaluat la 1000 euro.
Prin decizia atacată s-a considerat că reclamanţilor li se cuvine suma acordată pentru daunele morale întrucât "sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana paratului Municipiul Bucureşti, conform art. 998, 999 C. civ, anume fapta ilicita constând în modalitatea intempestiva de a evacua şi demola locuinţa, modalitate contrara normelor de convieţuire sociala ataşate dreptului subiectiv de proprietate al reclamanţilor, prejudiciul reclamanţilor constând în suferinţa şi neajunsurile de necontestat prilejuite de evacuarea şi demolarea intempestive a locuinţei şi distrugerea bunurilor aflate în locuinţa, legătura de cauzalitate dintre aceasta modalitate intempestiva de demolare şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului, sub forma culpei."
Daunele morale sunt legate de încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale. încălcarea unor drepturi patrimoniale are drept rezultat, de regulă, un prejudiciu patrimonial (daune materiale), dar se poate concretiza şi într-un prejudiciu moral, de ordin pur afectiv, de exemplu distrugerea unui bun care reprezenta o amintire de familie.
Instanţele de fond au considerat că reclamanţilor li se cuvine acordarea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral întrucât, din cauza faptului că nu ar fi fost somaţi cu privire la evacuarea şi demolarea construcţiei cu un anumit număr de zile înainte, nu li s-a acordat posibilitatea să se mute, să îşi scoată bunurile din casă, să îşi găsească o altă locuinţă, ceea ce a avut drept consecinţă demolarea construcţiei cu bunurile înăuntru şi locuirea acestora o anumită perioadă de timp în condiţii improprii, ceea ce le-ar fi produs suferinţe psihice.
Instanţa de apel a reţinut că acest lucru s-ar datora printre altele şi faptului că legea nu conţine prevederi în sensul obligării expropriatorului să înştiinţeze persoana expropriată cu un interval de timp înainte să evacueze imobilul întrucât va fi demolat.
Instanţa de apel nu a menţionat ce drept personal nepatrimonial a fost încălcat prin demolarea construcţiei expropriate în care se aflau bunurile mobile ale reclamanţilor, reţinând doar că "demolarea intempestivă" a reprezentat o "modalitate contrara normelor de convieţuire sociala ataşate dreptului subiectiv de proprietate al reclamanţilor".
Or, pentru încălcarea dreptului de proprietate se acordă de regulă daune materiale iar nu daune morale. Reclamanţii au formulat şi un capăt de cerere prin care au solicitat despăgubiri materiale pentru bunurile mobile distruse prin demolare, care a fost respins de către prima instanţă întrucât reclamanţii nu au dorit administrarea unor probe pentru evaluarea acestui prejudiciu.
În speţă, nu se pune problema unei eventuale încălcări a dreptului de proprietate decât cu privire la bunurile mobile, întrucât construcţia şi terenul expropriat erau proprietatea Municipiului Bucureşti de la data consemnării despăgubirilor, eveniment care s-a produs cel mai târziu la data de 3 iulie 2009, când li s-a comunicat reclamanţilor consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru exproprierea imobilului în cauză şi luarea în posesie a imobilului de către Municipiul Bucureşti începând cu această dată.
Instanţa de apel nu a reţinut că semnătura de pe dovada comunicării nu ar aparţine reclamantei, considerând că "pe bonul de curierat exista menţiunile primitorului E.A., cu menţionarea actului acesteia de identitate, şi semnătura. Faptul ca aceasta a contestat semnătura (lucru întâmplat abia spre sfârşitul judecaţii la prima instanţa, prima oara făcându-se susţineri în acest sens la termenul din 29 aprilie 2011 - f. 180 dosar fond) nu poate capătă semnificaţie juridica prin el însuşi. Se constata ca semnăturile celor doi reclamanţi diferă foarte mult pe toate actele depuse la dosar şi care poarta aceste semnături".
Astfel, de la momentul trecerii imobilului în proprietatea municipiului şi luarea în posesie a imobilului au trecut aproape trei luni până a intervenit demolarea, timp în care reclamanţii au locuit într-un imobil care nu le mai aparţinea, fără a avea un titlu locativ, şi fără a face vreun demers pentru a obţine o locuinţă socială în care să se mute, dacă nu aveau posibilitatea materială să-şi închirieze o locuinţă de pe piaţa imobiliară.
Mai mult, din declaraţia martorului audiat în faţa primei instanţe, rezultă că martorul şi reclamanta au aflat în ziua dinaintea demolării de la un inspector al primăriei despre faptul că a doua zi se vor demola construcţiile expropriate şi că au fost la primărie să se intereseze, acolo confirmându-li-se că a doua zi va avea loc demolarea. Martorul a mai arătat că locuinţa expropriată de la acesta a fost demolată înainte cu o zi de construcţia expropriată de la reclamanţi.
Astfel, chiar dacă timp de aproape trei luni de când imobilul a trecut în proprietatea municipiului nu au făcut nici un demers în vederea mutării, reclamanţii au aflat că va fi demolată construcţia înainte cu cel puţin o zi, având timp să îşi scoată bunurile din casă, cel puţin pe cele cu valoare sentimentală, a căror distrugere ar fi putut atrage şi existenţa unui prejudiciu moral, aşa cum a avut timp să facă acest lucru martorul audiat în cauză, aflat în aceeaşi situaţie cu reclamanţii.
În ceea ce priveşte semnificaţia informaţiilor comunicate reclamanţilor la data de 3 iulie 2009 privind consemnarea sumei de bani reprezentând despăgubirile pentru exproprierea imobilului în cauză, transferul dreptului de proprietate şi luarea în posesie a imobilului de către Municipiul Bucureşti începând cu această dată, ţinând cont că această comunicare a intervenit în timpul procesului de faţă, reclamanţii au fost asistaţi de avocat în toată această perioadă, astfel că acesta le putea comunica înţelesul termenilor juridici folosiţi. Astfel, nu se poate reţine faptul că reclamanţii nu ar fi ştiut că nu mai erau proprietarii imobilului încă din iulie 2009 şi că un comportament diligent le cerea să îşi caute altă locuinţă în care să-şi mute bunurile, mai ales că, aşa cum susţin chiar în acţiune, lucrările la construirea pasajului au început încă din 2006, lucrări care au implicat şi efectuarea altor demolări în zonă.
De altfel, chiar în art. 3 din hotărârea de expropriere care a fost comunicată reclamanţilor la data de 23 aprilie 2009, conform procesului verbal aflat la fila 15, ataşat acţiunii se menţionează că "transferul dreptului de proprietate asupra imobilului expropriat din proprietatea privată a expropriatului în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti operează de drept la data consemnării despăgubirilor pentru expropriere în baza art. 15 din Legea nr. 198/2004 art. 7 alin. (3). Eventualele litigii amână plata despăgubirilor dar nu suspendă transferul dreptului de proprietate."
Curtea de apel în reţinerea faptei ilicite a susţinut că, deşi reclamantul a acţionat potrivit legii, care nu impune în acest caz somarea persoanelor care locuiesc în imobilul expropriat cu un anumit interval de timp înainte, să evacueze imobilul întrucât va fi demolat, totuşi şi-a exercitat drepturile abuziv nefăcând această somaţie.
Or, abuzul de drept presupune exercitarea unui drept cu intenţia de a produce o vătămare unei persoane, iar nu în vederea realizării finalităţii sale, situaţie de fapt care nu s-a susţinut în cauză de către reclamanţi.
Mai mult, reclamanţii au fost înştiinţaţi cu aproape trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate şi luarea în posesie a imobilului de către municipiu, şi cu cel puţin o zi înainte că se va demola construcţia.
În aceste condiţii nu se poate reţine existenţa faptei ilicite.
În ceea ce priveşte culpa, unul din factorii care înlătură caracterul vinovat al faptei este fapta victimei înseşi. Or, în speţă, bunurile mobile, inclusiv cele reprezentând amintiri de familie, au fost distruse întrucât, deşi ştiau cu cel puţin o zi înainte despre iminenta demolare a construcţiei, reclamanţii nu le-au scos din aceasta. De asemenea, reclamanţii au locuit în condiţii improprii după demolare, întrucât, deşi reclamanţii au fost înştiinţaţi cu aproape trei luni înainte de demolare că s-a produs transferul de proprietate şi luarea în posesie a imobilului de către municipiu, nu au făcut nici un demers pentru a obţine o locuinţă socială, în cazul în care nu îşi permiteau închirierea unei locuinţe de pe piaţa imobiliară. Astfel, nu este îndeplinită nici condiţia existenţei culpei.
Ca atare, nu sunt îndeplinite în speţă prevederile art. 998, 999 C. civ. pentru a atrage răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile de ordin afectiv cauzate de demolarea construcţiei expropriate.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 şi art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, va modifica, în parte, decizia atacată, va admite apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, va schimba în parte, sentinţa atacată în sensul că va respinge cererea de daune morale, va respinge apelul declarat de reclamanţii E.C. şi E.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, apel care viza cuantumul daunelor morale, va menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 124 A din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia IV-a civilă.
Modifică, în parte, decizia atacată.
Admite apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1229 din 17 iunie 2011 a Tribunalului Bucureşti - Secţia IV-a civilă, pe care o schimbă în parte, în sensul că respinge cererea de daune morale.
Respinge apelul declarat de reclamanţii E.C. şi E.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1311/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1275/2013. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
