ICCJ. Decizia nr. 1356/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1356/2013

Dosar nr. 8606/2/2011

Şedinţa publică din 13 martie 2013

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, revizuentul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a formulat, în contradictoriu cu intimatul I.M.A.M., cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 125F din 17 iunie 1999, pronunţată de această instanţă.

În motivare, s-a arătat că prin sentinţa civilă a cărei revizuire se solicită, s-a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantul l.M.A.M. şi a fost obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele din Bucureşti.

După pronunţarea acestei sentinţe prin Ordonanţa nr. 1323/P din 12 mai 2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi referatul din 30 mai 2005 s-a constatat că jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov - Secţia I-a Civilă a fost falsificat prin adăugare la paragraful 1 rândul 4 şi la paragraful 2 ultimul rând, faţă de original, la str. X. precum şi la paragraful 1 litera A la numele I.

Intimaţii au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, motivat de faptul că în baza art. 322 pct. 4 C. proc. civ. se poate încuviinţa revizuirea unei hotărâri irevocabile doar dacă înscrisul invocat pe care s-a sprijinit hotărârea dată a fost declarat fals.

La data de 16 ianuarie 2007 s-a depus la dosar cerere de intervenţie accesorie, în interesul revizuentului Consiliul General al Municipiului Bucureşti, formulată de către V.E., D.G. şi I.E. prin care s-a solicitat admiterea cererii de revizuire.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la 16 ianuarie 2007, tribunalul a respins cererea de intervenţie formulată de D.G., ca fiind inadmisibilă în raport de stadiul procesual al litigiului şi în condiţiile în care aceasta nu a figurat ca parte în hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Prin sentinţa civilă nr. 807 din 05 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că atâta vreme cât în cauză nu există o hotărâre penală în care să se fi reţinut că jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov este fals, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel atât revizuentul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cât şi intervenientele D.G., I.E. şi V.E.

Prin decizia civilă nr. 86A din 11 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a admis apelurile formulate de apelanţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.G., I.E. şi V.E. împotriva sentinţei civile nr. 807 din 05 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, sub nr. 19586/3/2008.

Cererile de intervenţie accesorie au fost încuviinţate în principiu la termenul de judecată din data de 26 noiembrie 2008.

Prin sentinţa civilă nr. 201 din 11 februarie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă s-au respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinţei civile nr. 125 F din 17 iunie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă formulată de revizuentul Consiliul General al Municipiului Bucureşti reprezentat de Municipiul Bucureşti prin Primar General, şi ca rămase fără obiect, cererile de intervenţie accesorie în interesul revizuentului, formulate de intervenientele D.G., I.E. şi V.E.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în speţă a fost invocată ipoteza prevăzută de teza a doua a art. 322 pct. 4 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, indicându-se drept înscris falsificat jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov - Secţia I-a Civilă.

Tribunalul a reţinut faptul că în literatura de specialitate s-a arătat că pentru a se putea folosi revizuirea este nevoie ca înscrisul să fi fost determinant pentru soluţia la care s-a oprit instanţa.

Cu privire la această condiţie, tribunalul a constatat că nu este îndeplinită, neputându-se reţine falsificarea jurnalului nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov - Secţia I Civilă, atâta timp cât în considerentele deciziei civile nr. 770 din 18 octombrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, irevocabilă, se redau considerentele deciziei nr. 2120 din 10 martie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform cărora, jurnalul pretins falsificat nu are forţă probatorie „căci Jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov constituie un fals grosolan, nici nu a fost dovedit prin vreun mijloc de probă, dar nici nu se verifică la o cercetare atentă a actului”.

Mai mult, Înalta Curte a făcut aprecieri şi asupra pretinselor neconcordanţe între numele autorului lui I.M.A.M.. menţionat în diverse acte, arătând că „faptul că I.D.I. apare ca I.D.I. nu are nici pe departe semnificaţia unei erori cu privire la persoana autorului, datele de stare civilă fiind relevante în a stabili că I. (I.) D.I. a fost nepotul şi moştenitorul numitului C.D.I.”.

Înalta Curte a concluzionat că s-a făcut dovada calităţii procesuale active a lui I.M.A.M. prin „dovada calităţii de succesor în drepturi a numitului I.D.I. şi a dreptului de proprietate al acestuia”.

Considerentele redate fiind de natură să expliciteze dispozitivul au intrat în puterea lucrului judecat odată cu acesta, astfel încât, faţă de cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate aprecia nici că înscrisul ar fi fost falsificat, nici că acesta ar fi fost determinant în pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere având în vedere că „viciile” acestuia au fost invocate şi în cauza de revendicare, însă instanţa de control judiciar a concluzionat totuşi că I.M.A.M. are calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel revizuentul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, D.G., I.E., V.E.

Prin decizia civilă nr. 45A/2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că pentru toate termenele de judecată partea a fost citată pe un nume greşit, D. în loc de D., aşa cum rezultă din citativ şi din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare, neexistând nici un indiciu că aceasta ar fi cunoscut termenele de judecată.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a Civilă la data de 12 martie 2010, sub nr. 18586/3/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1113 din 03 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a Civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, şi cererile de intervenţie accesorii formulate în interesul revizuentului de intervenienţii I.E., D.G. şi V.E.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Pentru a conduce la revizuirea unei hotărâri, înscrisul pretins falsificat trebuie să fi fost determinant în pronunţarea acesteia, în sensul de a putea conduce la schimbarea soluţiei.

În speţă, s-a constatat că, chiar dacă ar fi înlăturată copia legalizată din 1996 a jurnalului nr. 4016 din 04 martie 1946 a Tribunalului Ilfov – Secţia I Civilă şi s-ar ţine cont doar de înscrisul original, care nu cuprinde adăugirile făcute (din neglijenţă sau nu, nu se poate specula) în copia ulterioară, acest lucru nu ar schimba soluţia, din următoarele motive:

În primul rând, nu doar în original, dar şi în copia alterată, partea de dispozitiv a Jurnalului conţine trimiterea petiţionarului în posesia exclusivă a imobilelor din str. X., astfel că, ceea ce conta din punct de vedere probator în stabilirea drepturilor reale ale reclamantului din respectiva cauză oricum nu a fost afectat, menţiunile dispozitivului fiind identice în original şi copie; a se vedea fila 11 verso din primul dosar al revizuirii (verso-ul copiei pretins falsificate) unde dispozitivul jurnalului se referă doar la nr. 3 şi 7, astfel încât nu se poate susţine că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunţată în baza adăugirilor din copie.

Mai mult, tot restul probatoriului din dosar, coroborat cu menţiunile originalului nealterat al Jurnalului pretins falsificat, conduce la aceeaşi concluzie a apartenenţei şi a imobilului de la nr. 5 din str. X. la patrimoniul autorului reclamantului din respectiva cauză.

Chiar şi în originalul nealterat, atunci când se menţionează denumirea anterioară a străzii X., respectiv str. C., se face referire la numerele 3, 5 şi 7 („str. C. 3, 5 şi 7 astăzi X. nr. 3 şi 7”) iar din certificatul nr. 4432 din 24 noiembrie 1952 al Sfatului Popular al Capitalei rezultă că fosta str. C. nr. 3, 5, 7 corespund ulterioarei adrese str. X. nr. 3, 5, 7.

Mai mult, actul de vânzare din 21 ianuarie 1924, tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950, autorizaţia de construire din 03 mai 1925 dată reclamantului pentru imobilul din str. X. nr. 5, adresa nr. 10101 din 30 octombrie 2001 a DITL Sector 1 certifică şi confirmă faptul că autorul reclamantului devenise proprietar inclusiv cu privire la imobilul de la nr. 5, astfel încât alterarea, în cadrul copiei din 1996, a unor menţiuni ale Jurnalului nr. 4016 din 04 martie 1943 cu privire la nr. 5 al adresei, nu schimbă cu nimic situaţia.

De altfel, în decizia nr. 770 din 18 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, se reiau considerentele deciziei nr. 2120/2004 a ÎCCJ prin care sunt discutate exact apărările invocate de revizuent cu privire la falsificarea prin adăugire a numelui petiţionarului (I. în loc de I.) şi a numărului străzii X. (3, 5, 7 în loc de 3, 7) în Jurnalul din 1943, apărări ce sunt înlăturate.

Constatând că existenţa unor adăugiri în copia legalizată a Jurnalului din 1943 nu schimbă cu nimic situaţia şi soluţia în privinţa existenţei dreptului de proprietate al intimaţilor – moştenitori ai reclamantului din fond, asupra imobilului din str. X. nr. 5, mai ales că sentinţa atacată, nefiind motivată, nici nu rezultă că judecătorul şi-a fundamentat soluţia exclusiv pe acest act şi nu şi pe celelalte, care confirmau preluarea bunului de la nr. 5 de către stat chiar de la autorul reclamantului, în baza art. 325 C. proc. civ. a fost respinsă cererea de revizuire şi intervenţiile accesorii în interesul revizuentului.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel revizuentul Consiliul general al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii I.E., D.G. şi V.E.

Prin decizia civilă nr. 94A din 1 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondate apelurile, reţinând următoarele:

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul revizuent, acesta a susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere dispoziţiile art. 184 C. proc. civ. şi nu a analizat falsul pe cale incidentală, în condiţiile în care cercetarea penală nu a fost finalizată întrucât s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale.

Curtea a constatat că, în soluţionarea cererii de revizuire, tribunalul a reţinut că şi dacă înscrisul pretins a fi fost falsificat ar fi înlăturat şi s-ar ţine cont doar de înscrisul original, care nu cuprinde adăugirile făcute (din neglijenţă sau nu, nu se poate specula) în copia ulterioară, o asemenea împrejurare nu ar conduce la schimbarea soluţiei pronunţate în cauza a cărei revizuire se cere, motiv pentru care cererea de revizuire nu este fondată.

Într-adevăr, potrivit art. 322 teza a II a C. proc. civ. revizuirea se poate cere dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Pentru a fi incident acest caz de revizuire este necesar aşadar, pe de o parte, ca înscrisul invocat să fi fost determinant în soluţionarea cauzei, în sensul că în lipsa lui soluţia ar fi fost alta, iar pe de altă parte, falsul să fie constatat, fie prin hotărârea judecătorească de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii, fie pe cale incidentală chiar în procesul de revizuire, atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune. În acest din urmă caz sunt avute în vedere acele situaţii în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată, pentru unul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen.

Aceste condiţii trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a conduce la revizuirea unei hotărâri.

În cauză, este adevărat că falsul poate fi cercetat pe cale incidentală în condiţiile art. 184 C. proc. civ. (revizuirea nefiind aşadar inadmisibilă din această perspectivă), însă, în acelaşi timp este necesar ca în lipsa înscrisului pretins a fi fost falsificat soluţia să fi fost alta.

Textul art. 322 teza a II-a C. proc. civ. nu impune o ordine în verificarea condiţiilor prevăzute pentru a fi incident acest caz de revizuire, fiind suficient să se constate că înscrisul invocat nu are caracter determinant, pentru ca cererea de revizuire să nu poată fi primită.

În cauză, s-a reţinut că în mod corect a apreciat prima instanţă că hotărârea judecătoreasă nu a fost pronunţată în temeiul înscrisului invocat, pretins falsificat.

Astfel, adăugirile din copia legalizată din 1996 a jurnalului nr. 4016 din 04 martie 1946 al Tribunalului Ilfov - Secţia I civilă, sunt făcute în partea introductivă (considerentele jurnalului), la paragraful 1, rândul 4 şi la paragraful 2, rândul 5, unde se menţionează şi cifra 5, la strada X., nr. 3 şi 7. De asemenea, la paragraful 1, a fost adăugată litera a la numele I., fiind trecut I., în loc de I.

În dispozitivul copiei acestui jurnal, care este identic cu originalul, se menţionează că se ordonă trimiterea petiţionarului I.D.I. în posesia imobilelor situate în Bucureşti, strada X. 3 şi 7.

Or, într-adevăr, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, ceea ce conta în cauză din punct de vedere probator în raport cu obiectul cererii deduse judecăţii (revendicare), era partea din dispozitiv a jurnalului, care este nealterată, atât în original cât şi în copia legalizată.

În aceste condiţii, nu se poate considera că înscrisul pretins falsificat a avut caracter determinant în cauză şi a justificat soluţia dată, cu privire la revendicarea imobilului de la nr. 5, în baza adăugirilor făcute.

De menţionat este şi faptul că revendicarea a privit imobilele de la nr. 3 şi nr. 5, jurnalul în cauză fiind relevant în ceea ce priveşte partea din dispozitiv care se referă la imobilul de la nr. 3.

Pe de altă parte, aspectul invocat de apelanţi în sensul că acest înscris nu justifică proprietatea asupra imobilului de la nr. 5, reprezintă de fapt un argument în plus în favoarea concluziei în sensul că soluţia cu privire la acest imobil nu a fost întemeiată pe acest înscris, ci pe întregul probatoriul aflat la dosar, mai ales în condiţiile în care hotărârea(pronunţată în anul 1999) nu a fost motivată, astfel că nu se poate şti care au fost considerentele care au fundamentat-o.

Esenţial pentru soluţionarea cererii de revizuire este faptul că, jurnalul pretins a fi fost falsificat nu a avut caracter determinant în cauză în privinţa revendicării imobilului de la nr. 5, acesta fiind singurul aspect care prezintă relevanţă din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 322 teza a II-a C. proc. civ.

În plus, prima instanţă a analizat şi celelalte înscrisuri din dosar, reţinând în mod corect că acestea confirmă apartenenţa imobilului situat în strada X. nr. 5 la patrimoniul autorului reclamantului din cauza respectivă.

Chiar dacă aceste probe nu au fost detaliate, curtea a constatat că este vorba de: adresa emisă de SC C. SA - fila 10 şi adresa emisă de SC H. SA - fila 26, în care se menţionează că imobilul situat în str. X., nr. 5 fost proprietatea numitului I.I. a fost trecut în proprietatea statului în baza deciziei nr. 1132 din 12 septembrie 1959 a Sfatului Popular al raionului Stalin, de completare a Decretului nr. 92/1950, contract de construire autentificat de Tribunalul Ilfov secţia notariat la nr. 19.831 din 15 iunie 1935 - fila 9, încheiat de I.D.I. (nud proprietar) şi M.I. (uzufructuar asupra unui drept indiviz de teren), în care se menţionează construirea unui imobil pe terenul situat în Bucureşti, str. X., nr. 5, proprietatea lui I.D.I.

Este adevărată susţinerea apelanţilor în sensul că analiza cererii de revizuire se face raportat la dosarul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Referirea primei instanţe la actele depuse ulterior, în dosarul de revizuire, s-a făcut ca un argument suplimentar, în sensul că înscrisurile respective (act de vânzare cumpărare din anul 1924- fila 71, anexa la Decretul nr. 50/1992 - fila 74, adresa DITL sector 1 - fila 80, autorizaţia de construire din 1925- fila 81, certificat nr. 4432/1952 al sfatului Popular - fila 79), confirmă existenţa dreptului de proprietate a autorului reclamantului cu privire la imobilul în litigiu, aspect pe care curtea îl constată ca fiind real.

Din perspectiva celor arătate, nu prezintă relevanţă susţinerile apelanţilor referitoare la faptul că actul de vânzare-cumpărare din 1924 şi autorizaţia de construire din 1925 sunt anterioare filei jurnal. Pe de altă parte, oricum jurnalul se referă, astfel cum s-a arătat mai sus, în dispozitiv (partea nealterată), la imobilele de la nr. 3 şi 7, iar faptul ca nu se referă şi la imobilul de la nr. 5 nu exclude existenţa dreptului de proprietate al autorului reclamantului asupra acestuia, mai ales în condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat de la acesta în anul 1959.

În ceea ce priveşte susţinerea apelanţilor în sensul că verificarea falsului nu a făcut obiectul deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2120 din 10 martie 2004 şi nici a consecinţelor acestui înscris în cererea de revendicare, curtea a constatat că analizarea acestui înscris, chiar dacă nu sub toate aspectele concrete invocate în cauza de faţă, a făcut obiectul acestei judecăţi.

Astfel, considerentele deciziei menţionate mai sus sunt reluate în decizia civilă nr. 770 din 18 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a III - a civilă, pronunţată în cauza având ca obiect cererea formulată de reclamantul I.A.M. privind constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la apartamentele situate în imobilul din str. X., nr. 5.

În această decizie se arată că ”Înalta Curte a făcut aprecieri şi asupra pretinselor neconcordanţe între numele autorului reclamantului, menţionat în diverse acte, arătând că faptul că în ambele acte I.D.I. apare ca I.D.I. nu are nici pe departe semnificaţia unei erori cu privire la persoana autorului reclamantului, datele de stare civilă fiind relevante în a stabili că I. (I.) D.I., a fost nepotul şi moştenitorul numitului C.D.I.”.

De asemenea, jurnalul nr. 4016 din 04 martie 1943 al Tribunalului Ilfov a fost reţinut de Curte ca probă în cauză, căci afirmaţia recurentelor în sensul că ”jurnalul..constituie un fals grosolan nici nu a fost dovedită prin vreun mijloc de probă, dar nici nu se verifică la o cercetare atentă a actului.”

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2120 din 10 martie 2004 s-a apreciat că s-a făcut dovada calităţii procesuale active, prin dovada calităţii de succesor în drepturi a numitului I.D.I. şi a dreptului de proprietate al acestuia.

Aceste aspecte, menţionate în cuprinsul unei decizii irevocabile se opun cu putere de lucru judecat în cauza de faţă.

Chiar şi în condiţiile în care în prezentul litigiu au fost invocate şi identificate elemente noi, care nu au fost avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (referitor la existenţa în concret a adăugirilor făcute în comparaţie cu originalul jurnalului, referitoare la numărul străzii), ceea ce este însă esenţial este faptul că înscrisul pretins a fi fost falsificat (copia jurnalului) nu avut caracter determinant în cauza în care a fost pronunţată hotărârea a cărei revizuire se cere, soluţia nefiind dată în baza adăugirilor făcute, astfel că, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă.

Împotriva menţionatei hotărâri, au declarat recurs revizuienţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti reprezentat prin primarul General şi intervenienţii I.E., D.G. şi V.E., criticând-o pentru nelegalitate.

În dezvoltarea recursului lor, încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., revizuienţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti prin Primarul General au susţinut că prin Ordonanţa nr. 1323/P/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi referatul nr. 1039184/30/2005, s-a constatat că Jurnalul nr. 4016/04/03/1992 al Tribunalului Ilfov – Secţia I civilă a fost falsificat prin adăugare la paragraful 12, rândul 4 şi la paragraful 2, ultimul rând, faţă de original, la str. X. nr. 3 şi 7 şi cifra 5, precum şi la paragraful 1 lit. a) la numele I.

În acest fel, opus celor reţinute de instanţe, sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată în temeiul unui înscris declarat fals.

Cât priveşte condiţiile ca înscrisul să fi fost determinant, au susţinut că înscrisul indicat a fi fals, respectiv jurnalul nr. 4016 din 4 martie 1943, a fost folosit ca probă esenţială în dosarul de fond pentru stabilirea calităţii procesuale active a reclamantului şi, în fond, la analiza acţiunii în revendicare.

Intervenienţii V.E., D.G. şi I.E. au susţinut ca fiind greşită analiza instanţei de recurs cu referire la înscrisul pretins a fi alterat şi efectele sale, sens în care au arătat că, chiar dacă aparent nu ar exista nicio îndoială că toate cele trei imobile, cu numere poştale 3, 5 şi 7 au fost proprietatea autorului reclamantului, nu acelaşi lucru se poate reţine cu privire la rămânerea/păstrarea în proprietate a acestor imobile, care puteau fi pierdute în urma, spre exemplu, unui împrumut cu ipotecă, imobilele menţionate făcând, necontestat, obiectul unui astfel de contract. S-a arătat că dacă după plata creditului garantat cu ipotecă constituită asupra celor trei imobile, a fost ridicată ipoteca asupra imobilelor cu nr. 3 şi 7, care au revenit în proprietatea iniţială, nu acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la imobilul de la nr. 5, obiectul litigiului.

Incertitudinea existenţei în patrimoniul autorului reclamanţilor a imobilului menţionat, o constată şi instanţa de judecată, care însă reţine că inexistenţa menţiunii cu privire la bunul menţionat nu exclude existenţa dreptului de proprietate invocat.

Cât priveşte argumentul reţinut de instanţa de apel privind relevanţa acestui înscris în procedura judiciară declanşată de reclamanţi, analiză ce ar fi făcut obiectul deciziei nr. 21/2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au arătat ca fiind eronată concluzia menţionată, întrucât analiza instanţei nu a privit înscrisul în întregul său, astfel cum se pretinde prin cererea dedusă judecăţii.

Au mai arătat că la dosarul având ca obiect fondul litigiului, nu există niciun înscris care să certifice faptul că autorul reclamantului a devenit proprietar exclusiv al imobilului de la nr. 5, astfel încât s-a susţinut ca fiind greşită concluzia că alterarea unor menţiuni ale jurnalului nr. 4016 din 4 martie 1943 cu privire la nr. 5 al adresei nu schimbă cu nimic situaţia.

Întrucât judecătorul fondului nu a motivat hotărârea pronunţată, este de datoria instanţelor superioare să verifice ele însele actele depuse şi consecinţa fiecăruia asupra hotărârii de admitere a acţiunii, analiză ce nu a fost făcută de instanţa de apel.

Din acest motiv se impune ca instanţa de revizuire să analizeze intenţia depunerii şi falsificării filei de jurnal, valoarea sa în soluţionarea cererii de revendicare şi, în final, stabilirea adevărului privind imobilul în cauză, cu privire la care s-a demonstrat că nu are o situaţie juridică clară a continuităţii existenţei lui în patrimoniul autorului reclamantului.

Au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii în revendicare având ca obiect imobilul situat în str. X. nr. 5, sector 1 Bucureşti.

Referitor la recursurile deduse judecăţii, se constată următoarele:

Prioritar, în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimaţi, se constată că aceasta nu este întemeiată, întrucât cererile deduse judecăţii indică ori cuprind motivele de nelegalitate ce pot fi subsumate, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în unul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care urmează a fi analizată hotărârea atacată.

Cu privire la aceasta se constată că, dimpotrivă, instanţa de apel a făcut aplicarea întocmai a dispoziţiilor legale incidente cauzei, respectiv art. 322 pct. 4 C. proc. civ., invocate drept temei al cererii de revizuire deduse judecăţii, reţinând legal ca nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest motiv de revizuire.

Astfel, potrivit normei legale invocate, „revizuirea unei hotărâri (…) se poate cere (…) dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă de gravă neglijenţă în acea cauză”.

Prin înscris declarat fals în cursul sau în urma unei judecăţi, în sensul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., se înţelege, astfel cum legal au reţinut instanţele fondului, nu doar înscrisul reţinut ca atare odată cu stabilirea săvârşirii unei infracţiuni, ci şi înscrisul al cărui conţinut nu este real, chiar dacă prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune. În aplicarea acestei dispoziţii legale se impune, astfel cum de altfel s-a şi procedat în cauză, ca însăşi instanţa sesizată cu cererea de revizuire să stabilească dacă înscrisurile avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate au ori nu conţinut real şi dacă, din diferite motive justificate, aceasta nu s-a putut constata până la data formulării cererii de revizuire. Relativ la acest aspect, în speţă, deşi nu s-a constatat comiterea unei infracţiuni în operaţiunea de alterare a înscrisului repudiat, prin Ordonanţa nr. 1323/P/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi referatul nr. 1039184/2005 emis de Poliţia sector 1 s-a constatat că în copia legalizată a Jurnalului nr. 4016 din 4 martie 1943 a Parchetului Ilfov, întocmită în anul 1996, au fost adăugate la paragraful 1, rândul 4 şi la paragraful 2 ultimul rând, faţă de original, la str. X. nr. 3 şi nr. 7 şi cifra 5, precum şi la paragraful 1 lit. a) la numele I.

Ca atare, legal instanţele au reţinut a fi îndeplinită cerinţa de admisibilitate a cazului de revizuire analizat privind existenţa falsului, în sensul normei ce-l reglementează, procedând la analiza sa pe cale incidentală, în conformitate cu dispoziţiile art. 184 C. proc. civ.

Însă, în analiza cererii deduse judecăţii este necesar ca înscrisul declarat fals sau al cărui conţinut s-a constatat a fi nereal, să fi avut un caracter determinant, adică să fi fost hotărâtor la adoptarea soluţiei atacate, cerinţă ce rezultă din text, respectiv „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”, analiză ce a fost legal făcută de cele două instanţe.

În acest sens, se constată că instanţele fondului s-au raportat, la constatarea existenţei dreptului asupra imobilului de la nr. 5, de pe str. X., nu doar pe Jurnalul nr. 4016/1943 al Tribunalului Ilfov, ci pe întreg materialul probator administrat în acea cauză şi care susţinea existenţa dreptului pretins în patrimoniul autorului reclamantului.

Ca urmare, înscrisul constatat a fi fost alterat nu a fost determinant în adoptarea soluţiei atacate, ci aceasta s-a întemeiat pe un material probator vast, ce a privit atât dobândirea dreptului de proprietate, dar şi pierderea acestuia, prin preluarea bunului menţionat de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950, din patrimoniul autorului reclamantului.

Nu poate fi omisă, astfel cum corect au procedat cele două instanţe, nici împrejurarea că aspectele deduse prezentei judecăţi au făcut obiectul verificărilor instanţei de recurs, prin decizia nr. 2120/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, atât calitatea procesuală activă a reclamantului, cât şi a dreptului de proprietate pretins, chestiuni ce nu mai pot fi repuse în discuţie, decât cu riscul încălcării puterii lucrului judecat a acelei hotărâri.

În condiţiile în care înscrisul repudiat nu a avut caracter determinant, soluţia nefiind dată în baza adăugirilor constate a fi nereale, se constată ca legale dispoziţiunile instanţei de apel motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimaţi.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de revizuienţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primar general şi de intervenienţii I.E., D.G. şi V.E. împotriva deciziei nr. 94A din 1 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1438/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1314/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1356/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs