ICCJ. Decizia nr. 1621/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1621/2013
Dosar nr. 39111/245/2012
Şedinţa din camera de consiliu de la 21 martie 2013
Asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 19 noiembrie 2012, sub nr. 38566/281/2012, creditoarea SC I.F.M. SA a solicitat încuviinţarea executării silite în temeiul titlurilor executorii reprezentate de sentinţa comercială nr. 1728 din 12 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi şi decizia nr. 62 din 13 iulie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, în contradictoriu cu debitoarea SC U. SA.
În motivarea cererii creditoarea a arătat că înţelege să solicite executarea silită asupra a două terenuri şi a construcţiilor situate pe acestea, deţinute de debitoare pe raza municipiului Ploieşti.
Prin sentinţa civilă nr. 16574 din 26 noiembrie 2012, Judecătoria Ploieşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, reţinând că sediul debitoarei se află în municipiul Iaşi şi că din actele dosarului nu rezultă că aceasta ar avea bunuri urmăribile în circumscripţia Judecătoriei Ploieşti, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 373 alin. (3) C. proc. civ. se impune declinarea competenţei în favoarea instanţei de la sediul debitorului.
Învestită prin declinare, Judecătoria Iaşi a pronunţat încheierea din 11 ianuarie 2013, prin care şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea primei instanţe sesizate, Judecătoria Ploieşti şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanţă a reţinut că forma de executare indicată de creditoare este urmărirea imobiliară asupra bunurilor imobile - terenuri şi construcţii situate în Ploieşti şi că, în raport de obiectul cererii, instanţa de executare este Judecătoria Ploieşti, conform dispoziţiilor art. 373 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Creditoarea SC I.F.M. SA a solicitat încuviinţarea executării silite în baza unor titluri executorii reprezentate de două hotărâri judecătoreşti, în contradictoriu cu debitoarea SC U. SA, indicând în mod expres în cuprinsul cererii introductive că înţelege să procedeze la executarea silită imobiliară asupra bunurilor imobile deţinute de debitoare în municipiul Ploieşti, constând în teren în suprafaţă de 7366,29 mp şi construcţiile edificate pe acesta, situate în Ploieşti şi teren în suprafaţă de 1435 mp situat în Ploieşti.
Cererea de încuviinţare a executării silite, având caracter necontencios, urmează a fi soluţionată potrivit prevederilor art. 331 şi urm. C. proc. civ., care se întregesc cu normele ce reglementează procedura contencioasă, în măsura în care acestea nu sunt potrivnice.
Art. 3731 alin. (1) C. proc. civ. stabileşte competenţa instanţei de executare în soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite. Noţiunea de „instanţă de executare" este definită de dispoziţiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că aceasta este „judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor când legea dispune altfel."
Or, cum executarea poartă asupra bunurilor imobile deţinute de debitoare pe raza municipiului Ploieşti, potrivit susţinerilor creditoarei din cererea introductivă, instanţa de executare nu poate fi decât Judecătoria Ploieşti, în a cărei circumscripţie sunt situate imobilele.
În cadrul procedurii necontencioase a încuviinţării executării silite nu pot fi administrate probe cu privire la existenţa acestor bunuri în patrimoniul societăţii debitoare, deoarece în cazul acestor cereri nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană.
C. proc. civ., în art. 399-404, a reglementat instituţia contestaţiei la executare, ce poate fi exercitată de cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.
Aşadar, în aplicarea dispoziţiilor art. 3731 alin. (1) coroborat cu art. 373 alin. (2) C. proc. civ., precum şi în respectarea principiului disponibilităţii, ce guvernează procesul civil în toate fazele sale, inclusiv în faza de executare, Înalta Curte constată că Judecătoriei Ploieşti îi revine competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite, formulată de creditoarea SC I.F.M. SA.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 41/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1620/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
