ICCJ. Decizia nr. 1645/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1645/2013
Dosar nr. 3729/1371/2010
Şedinţa publică din 16 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş la data de 21 octombrie 2010, sub nr. 3729/1371/2010, reclamanta SC P.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta Comuna Solovăstru a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei în sensul obligării acesteia la repararea în natură a prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate, în cuantum de 204.536,32 RON, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1360 din 3 octombrie 2011, Tribunalul Specializat Mureş a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC P.C. SRL în contradictoriu cu pârâta Comuna Solovăstru şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.480 RON cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta, în calitate de cesionar a achiziţionat, de la SC C. SRL, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sumă de 236.486,33 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate conform contractului nr. x/2007, încheiat cu Comuna Solovăstru.
Valoarea contractului de cesiune înregistrat efectiv în evidenţele debitorului cedat este de 850.000 RON, inclusiv TVA, sumă care a fost achitată în favoarea cedentului.
Având în vedere lipsa unei stipulaţii în contractul de cesiune de creanţă cu privire la situaţia de lucrări corespunzătoare creanţei cesionate şi împrejurarea că debitorul cedat a făcut dovada achitării în favoarea cedentului a sumei ce reprezintă valoarea contractului de executare de lucrări, anterior notificării către pârâtă a contractului de cesiune, acţiunea reclamantei a fost apreciată de către prima instanţă ca fiind nefondată.
În acelaşi sens, tribunalul a reţinut şi excepţia neexecutării contractului, invocată de pârâtă referitor la lucrările menţionate în anexa nr. 2 - neexecutate şi în anexa nr. 3 - executate necorespunzător, la procesul-verbal de recepţie din data de 18 decembrie 2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia nr. 48/A din 18 iunie 2012, Curtea de Apel Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P.C. SRL Reghin împotriva Sentinţei nr. 1380 din 3 octombrie 2011 pronunţate de Tribunalul Specializat Mureş în Dosarul nr. 3729/1371/2010.
Pentru a dispune astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situaţia de fapt riguros stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea cărora a înlăturat ca nefondate criticile reclamantei
Împotriva Deciziei nr. 48/A din 18 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului în principal cu casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi, în subsidiar cu consecinţa modificării deciziei în sensul admiterii apelului şi schimbării hotărârii primei instanţe în sensul admiterii acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia, încălcând astfel dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.
A susţinut că, în justificarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reprodus, în mod lapidar, trunchiat şi scoase din context unele aserţiuni ale primei instanţei, între care cea referitoare la valoarea contractului de execuţie de lucrări din 4 mai 2007, ca fiind în sumă de 850.000 RON inclusiv, concluzie pe care o apreciază ca fiind fundamental nelegală, prin raportare la dispoziţiile art. 204 din O.U.G. nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziţie publică şi la sumele menţionate în procesul-verbal de deschidere a ofertelor, în cel de adjudecare şi în cele două acte adiţionale la contract, în cuprinsul cărora s-a consemnat suma de 940.474 RON inclusiv TVA (respectiv 790.315 RON exclusiv TVA) şi nu de 850.000 RON inclusiv TVA, cum nelegal a concluzionat instanţa de apel.
Un alt motiv de nelegalitate a deciziei atacate invocat de reclamantă, a vizat aprecierea instanţei de apel, neargumentată prin raportare la probatoriul administrat şi neavută în vedere de prima instanţă, în opinia reclamantei, referitoare la nedovedirea efectuării unor lucrări suplimentare în baza celor două acte adiţionale,
Procedând în acest mod, reclamanta a opinat că instanţa de apel, ar fi încălcat dispoziţiile art. 298 teza a II-a din C. proc. civ.
A susţinut reclamanta că, la concluzia anterior menţionată a ajuns instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 15 şi 23 din H.G. nr. 273/1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, coroborate cu cele prevăzute la pct. 7 din procesul-verbal de recepţie încheiat la 18 decembrie 2009.
Astfel, deşi şi-a fondat soluţia de respingere a apelului argumentat şi pe insuficienţa probatorie referitoare la executarea de lucrări suplimentare, reclamanta a criticat, hotărârea instanţei de apel pentru respingerea cererii sale de administrare a probei cu un martor, dirigintele de şantier, care ar fi putut elucida acest aspect şi pentru încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consfinţesc principul rolului activ al instanţei.
A mai criticat concluzia instanţei de apel, potrivit căreia, din cuprinsul procesului-verbal de recepţie a lucrărilor din 18 decembrie 2009 rezultă neîndeplinirea corespunzătoare de către cedentul SC C. SA a obligaţiilor asumate prin contract, fiind evidenţiate lucrările neefectuate şi neajunsurile ce se impun a fi remediate, prin această concluzie încălcându-se dispoziţiilor art. 1, 23 şi 30 din H.G. nr. 273/1994
Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 3021 şi 304 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepţia actuală este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Faţă de aceste precizări, se constată că reclamanta, în memoriu de recurs depus la dosar, a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltând şi structurând criticile formulate subsumat acestuia.
Înalta Curte, în raport de criticile formulate de reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs şi în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., apreciază că parte dintre acestea pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmând a fi analizate şi din perspectiva acestuia.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că acestea sunt nefondate, pentru cele ce se vor arata în continuare:
Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., o hotărâre judecătorească poate fi recurată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ prin dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia pronunţată.
Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. În cauză motivarea deciziei curţii de apel răspunde acestor exigenţe legale, chiar dacă nu reiterează temeiurile de drept reţinute ca incidente de tribunal, deoarece examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, confirmând situaţia de fapt şi dezlegarea în drept statuată de prima instanţă.
Cu alte cuvinte, concluzia instanţei este precedată de examinarea criticilor formulate de reclamantă referitor la interpretarea probelor administrate din perspectiva excepţiei de neexecutare şi a nedeterminării volumului lucrărilor corespunzător creanţei cesionate, cu indicarea argumentelor care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate şi cu respectarea caracterului devolutiv al căii de atac conform art. 295 C. proc. civ., potrivit căruia îi revenea obligaţia verificării în limitele învestirii prin cererea de apel a realităţii situaţiei de fapt şi a corectei aplicări a legii de către prima instanţă.
Astfel Înalta Curte constată că, instanţa de prim control judiciar deşi a dat hotărârii pronunţate o motivare relativ succintă, aceasta este însă cuprinzătoare şi corespunzătoare soluţiei pe care a adoptat-o, concluziile sale fiind argumentate în raport cu obiectul cauzei calea de atac fiind astfel respinsă ca nefondată.
Referitor la criticile privind interpretarea probatoriilor de către instanţe de fond, Înalta Curte reţine că acestea nu se încadrează între motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi ca atare nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs în contextul abrogării pct. 10 şi 11 ale acestei norme, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, prin Legea nr. 219/2005 şi respectiv prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
De asemenea, Înalta Curte, reţine că reclamanta deşi a indicat, în memoriul de recurs depus la dosar, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care vizează lipsa temeiului legal al hotărârii atacate sau aplicarea ori interpretarea greşită a legii nu a structurat critici subsumat acestuia, neargumentând niciuna dintre ipotezele reglementate de norma menţionată.
Analiza probelor nu constituie argument suficient pentru a susţine lipsa de temei legal a deciziei criticate, vizând chestiuni ce ţin de netemeinicie şi privesc fondul cauzei şi nicidecum motive de nelegalitate. Modul de redactare al deciziei şi reanalizarea probelor administrate la fond demonstrează preocuparea instanţei de a stabili dacă soluţia este fundamentată pe probe şi pe dispoziţiile legale aplicabile speţei.
Altfel spus, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate.
Pentru a răspunde ipotezei aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1, 15, 23 şi 30 din H.G. nr. 273/1994, reclamanta se afla în situaţia de a demonstra interpretarea greşită a normelor legale menţionate în raport de petitul cererii de chemare în judecată, cu argumente din care să rezulte că soluţia pronunţată este rezultatul acestei interpretări eronate.
Or, în cauză, reclamanta invocă textele legale cu referire la aprecierea unor elemente de probatoriu, respectiv a procesului-verbal de recepţie, a lucrărilor din 18 decembrie 2009 în cuprinsul căruia părţile semnatare, pârâta debitor cedat şi cedentul SC C. SA au consemnat neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligaţiilor asumate prin contractul de executare de lucrări nr. x/2007, fiind evidenţiate lucrările neefectuate şi neajunsurile ce se impun remediate.
Astfel, în cazul de faţă, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că reclamanta prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizii din apel în ce priveşte modul de aplicare a legii.
Situaţia este similară şi în ceea ce priveşte critica asupra excepţiei de neexecutare a contractului, soluţia instanţelor de fond bazându-se pe acelaşi înscris depus în probatoriu, respectiv procesul-verbal de recepţie a lucrărilor din 18 decembrie 2009.
Referitor la pretinsa încălcare a principiului rolului activ al instanţei consfinţit de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin respingerea probei cu un martor solicitată în dovedirea volumului lucrărilor efectuate, Înalta Curte reţine că soluţia dispusă de instanţa de apel în sensul respingerii acesteia ca neconcludentă în raport de situaţiile de lucrări depuse este corectă, declaraţia dirigintelui de şantier neputând prevala înscrisurile care trebuiau întocmite în acest sens.
De asemenea, reţine că principiul rolului activ al instanţei este limitat de principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, potrivit căruia reclamantul este cel care determină cadrul procesual, inclusiv sub aspectul obiectului şi cauzei juridice a cererii, şi în raport de care, iniţiativa judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitată la cele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa neputând iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, fiind obligată să judece acţiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au fost formulate.
De asemenea, Înalta Curte va înlătura critica referitoare la valoarea contractului de executare de lucrări, despre care reclamanta afirmă că a fost eronat reţinută de instanţa de apel ca fiind în cuantum de 850.000 RON inclusiv TVA, acesta fiind un aspect ce ţine eventual de netemeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia, cu atât mai mult cu cât, în cele două variante ale aceluiaşi contract depuse la dosarul cauzei sunt menţionate valori diferite, cea avută în vedere de instanţa de apel fiind rezultatul coroborării cu sumele ce se regăsesc consemnate în evidenţele contabile ale pârâtei şi în bugetul alocat cu această destinaţie, astfel cum instanţa a argumentat, iar reclamanta a dedus judecăţii pretenţii în valoare de 204.536,32 RON, a căror dovedire îi revenea conform art. 1169 C. civ.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamanta SC P.C. SRL Reghin împotriva Deciziei nr. 46/A din 18 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal să fie respins, ca nefondat.
De asemenea, având în vedere că recurenta-reclamanta SC P.C. SRL Reghin a căzut în pretenţii, fiind aşadar, în culpă procesuală, iar intimata-pârâtă Comuna Solovăstru a solicitat acordarea şi a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată în această fază procesuală, în baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentei-reclamante în favoarea intimatei-pârâte la plata sumei de 24.800 RON cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.C. SRL Reghin împotriva Deciziei nr. 46/A din 18 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă intimata-pârâtă Comuna Solovăstru să-i achite recurentei-reclamante SC P.C. SRL Reghin suma de 24.800 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1600/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1654/2013. Civil → |
|---|
