ICCJ. Decizia nr. 1576/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 1576/2013

Dosar nr. 18092/3/2010*

Şedinţa publică de la 11 aprilie 2013

Asupra recursului de faţă;

În examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamaţii I.P. şi I.M.A., prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, au solicitat obligarea în solidar, a pârâţilor B.N.R., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi C.B. la plata valorii actualizate a sumei de 4 milioane lei la nivel de an 1943, valoare estimată provizoriu la suma de 4.320.532,4 RON şi la plata dobânzii legale aferente sumei pretinse, începând de la scadenţă şi până la data plăţii efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 834 din 22 aprilie 2011,Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R. şi C.B., a respins acţiunea formulată de reclamanţii I.P. şi I.M.A., în contradictoriu cu pârâţii B.N.R. şi C.B., ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiunea formulată de reclamanţii I.P. şi I.M.A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.N.R. şi C.B., s-a reţinut că în speţă, reclamanţii invocă în susţinerea pretenţiilor lor băneşti un drept de creanţă stabilit prin Sentinţa civilă nr. 289/1943 pronunţată de Tribunalul Judeţului Covurlui.

Din conţinutul acestui titlu a rezultat că Regia Autonomă C. a fost obligată să plătească cu titlu de despăgubiri suma de 5 milioane 500 mii lei către reclamanţi prin reprezentant I.P., mama reclamanţilor. Aşadar, debitor faţă de reclamanţi potrivit acestui titlu este Regia Autonomă C.

Întrucât calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între părţile din procesul civil declanşat şi persoanele implicate în raportul juridic dedus judecăţii, altfel spus, reclamantul trebuie să fie titularul dreptului afirmat, iar pârâtul cu cel obligat în raportul juridic respectiv, instanţa a reţinut că B.N.R. şi C.B. nu au calitate procesuală pasivă.

În consecinţă, acţiunea promovată de reclamanţi în contradictoriu cu aceste două pârâte a fost respinsă ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului de acţiune, instanţa a reţinut că reclamanţii au luat la cunoştinţă de existenţa titlului sus-menţionat, respectiv Sentinţa civilă nr. 289/1943 pronunţată de Tribunalul Judeţului Covurlui cel puţin din anul 2001, împrejurare ce rezultă din corespondenţa purtată cu B.N.R.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, "termenul general de prescripţie aplicabil acţiunilor personale care însoţesc drepturi subiective de creanţă este de 3 ani."

În speţă, reclamanţii au promovat acţiunea la 13 aprilie 2010, la mai mult de 10 ani, cel puţin, de când au luat la cunoştinţă se hotărârea Tribunalului Covurlui.

Nu a putut reţine că sumele pretinse au fost depuse într-un cont astfel încât să fie în prezenţa unei acţiuni imprescriptibile de natura celor vizând recuperarea depunerilor cec.

În consecinţă, a respins ca prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru recuperarea sumelor menţionate în titlu, Sentinţa civilă nr. 289/1943 pronunţată de Tribunalul Judeţului Covurlui, formulată în contradictoriu cu Statul Român.

Apelul declarat de reclamanţii I.P. şi I.M.A., împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie prin Decizia civilă nr. 27A din 28 ianuarie 2012.

În argumentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a constatat că, potrivit Sentinţei civile nr. 289/1943, C. a fost obligată să plătească reclamanţilor prin reprezentantul lor legal, I.P. (mama lor) suma de 5 milioane 500 de mii lei, concluzionând faptul că acestei instituţii îi revine calitatea de debitor faţă de reclamanţi şi pe cale de consecinţă, nu se justifică legitimitatea procesuală pasivă a pârâtelor B.N.R. şi C.B.

Instanţa de apel a apreciat, în urma analizei situaţiei de fapt, că simplul fapt că B.N.R. i-au fost acordate competenţe de control asupra sistemului bancar, aceasta nu este de natură să conducă automat la concluzia că, în mod imperios necesar, este deţinătoarea evidenţelor referitoare la depunerea sumelor de bani sau a altor valori de către C. în favoarea reclamanţilor, în condiţiile în care, această instituţie, efectuând verificările de rigoare, afirmă contrariul. De asemenea, simplul fapt că C.B. a fost una dintre puţinele instituţii bancare care şi-a continuat activitatea, cu păstrarea specificului, şi după 1947, nu poate îndreptăţi la concluzia că, în mod obligatoriu această bancă trebuie să deţină în evidenţele sale depunerile realizate pe numele reclamanţilor, în temeiul sentinţei civile anterior menţionate. În mod similar, existenţa unei posibilităţi în sensul arătat în cele ce preced nu poate fi considerată suficientă sau viabilă, în condiţiile în care însăşi reclamanţii recunosc că pârâta C.B. nu confirmă existenţa depunerilor bancare în scopul executării obligaţiilor impuse în sarcina C. prin Hotărârea judecătorească 289/1943.

Instanţa de control judiciar nu a apreciat că s-a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 174 C. proc. civ. de către tribunal deoarece suntem în situaţia în care pârâtele au refuzat să răspundă la interogatoriul încuviinţat de instanţă pentru a dovedi deţinerea sau existenţa înscrisului sau în cazul în care, din probele administrate, ar fi rezultat că pârâtele au ascuns sau au distrus înscrisul solicitat, sau au refuzat să-l prezinte organului judiciar, după ce s-a dovedit deţinerea sa.

Examinând materialul probator administrat în cauză, s-a conchis că s-au realizat verificările corespunzătoare, din care a rezultat că nu figurează în fondul arhivistic evidenţe care să confirme depunerea de bani de către C. în temeiul Sentinţei civile nr. 289/1943 în favoarea apelanţilor reclamanţi. Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că nu pot fi incidente prevederile art. 174 C. proc. civ., în condiţiile în care nu se poate reţine refuzul pârâtelor de a furniza relaţiile solicitate şi nici nu s-a probat de către reclamanţi faptul de a se fi distrus sau ascuns aceste evidenţe.

Pe cale de consecinţă, având în vedere că debitoarea C. nu a indicat în concret modul în care a procedat la executarea obligaţiei stabilite în sarcina sa prin Sentinţa civilă nr. 289/1943 şi nici nu a indicat la care instituţie de stat a efectuat consemnarea valorilor, iar din evidenţele pârâtelor nu rezultă existenţa unor astfel de depuneri, Curtea a considerat că în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtelor B.N.R. şi C.B.

Instanţa de apel a reţinut că, faţă de situaţia de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, legitimitatea procesuală pasivă a celor două instituţii bancare nu se justifică, astfel că în mod corect prima instanţă, admiţând excepţia, a respins acţiunea introductivă faţă de aceste pârâte pe lipsa calităţii procesuale pasive.

În ceea ce priveşte calificarea juridică a dreptului pe care reclamanţii vor să-l valorifice prin prezenta acţiune, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada de către reclamanţi a faptului că debitorul C. a plătit efectiv sumele de bani respective, astfel că nu se poate vorbi de existenţa unui drept de proprietate a petenţilor asupra acestor valori, ci doar s-a probat faptul că prin Sentinţa civilă nr. 289/1943 C. a fost obligată, în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ., la plata unor sume de bani cu titlu de daune materiale şi morale către reclamanţi şi mama acestora, astfel că dreptul corelativ al apelanţilor de a încasa aceste sume de bani are natura unui drept de creanţă, prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani. Pe cale de consecinţă, în mod corect prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca atare cererea de chemare în judecată faţă de celălalt pârât.

Totodată, s-a apreciat că nu se poate reţine culpa primei instanţe pentru neadministrarea unui probatoriu complet, în concepţia apelanţilor reclamanţi, în condiţiile în care aceştia nu indică în concret care anume mijloace de probă ar mai fi fost necesar să fie administrate. Corelativ cu aceste aspecte, s-a reţinut că nu apare ca justificată nici susţinerea reclamanţilor în sensul că prima instanţă ar fi trebuit să unească cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtelor B.N.R. şi C.B., apelanţii nearătând care probe, comune cu cele necesare pentru rezolvarea fondului litigiului, se impuneau a mai fi administrate pentru clarificarea chestiunii legate de legitimitatea procesuală a pârâtelor.

S-a reţinut că reclamanţii se prevalează de un drept de creanţă, stabilit prin Sentinţa civilă nr. 289/1943 pronunţată de Tribunalul Covurlui, prin care s-a statuat în sarcina debitoare C. obligaţie de plată a daunelor morale şi materiale, în temeiul răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 1000 alin. (1) C. civ. reţinându-se în considerentele hotărârii că C. este responsabilă pentru prejudiciul cauzat prin fapta personalului din serviciul său. S-a constatat că temeiul juridic avut în vedere de instanţă justifică concluzia potrivit căreia între reclamanţi şi mama lor pe de o parte şi C. pe de altă parte s-a născut un raport juridic obligaţional, în cadrul căruia reclamanţii sunt titularii dreptului de creanţă (creditorii), de a primi despăgubirile stabilite de instanţă, iar C. este titularul obligaţiei corelative (debitorul) de a plăti suma stabilită prin hotărârea judecătorească. Pe cale de consecinţă, în mod corect, prima instanţă a calificat acţiunea cu care a fost sesizată ca fiind o acţiune personală, supusă prescripţiei extinctive, potrivit regulilor generale reglementate de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Faptul că s-a considerat ca prescrisă acţiunea faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este de natură să afecteze situaţia debitorului obligat la plata sumelor de bani, potrivit Sentinţei civile nr. 289/1943, şi anume C., în condiţiile în care chestiunea prescripţiei se analizează distinct, în raport de persoana debitorului, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie poate fi supus suspendării şi a întreruperii, aceste incidente presupunând anumite fapte personale ale debitorului.

De asemenea, s-a reţinut că nu se putea antama chestiunea calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care acest pârât nu a exercitat calea de atac a apelului, nu a invocat această excepţie în faţa instanţei de apei şi de asemenea, trebuie respectat principiul non reformatio in pejus. Curtea a considerat că invocarea din oficiu a unei astfel de excepţii în apel ar fi de natură să agraveze situaţia apelanţilor reclamanţi.

Răspunzând criticii conform căreia sentinţa nu a fost motivată, instanţa de apel a reţinut că sentinţa apelată a fost redactată cu respectarea cerinţelor procedurale.

Împotriva acestei decizii reclamanţii I.P. şi I.M.A. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivelor de recurs indicate, recurenţii au arătat, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este bazată pe o apreciere greşită a situaţiei de fapt şi a probatoriilor din cauză, pornind de la o premisă greşită şi străină de obiectul cauzei atâta vreme cât pune în discuţie aspecte neridicate de către părţi şi raporturi juridice ce nu sunt deduse judecăţii de faţă, respectiv analizează dacă C. dovedeşte că a făcut plata conform Sentinţei nr. 289/1943 şi pune în discuţie acest aspect şi dovezi fără ca C. să fie parte în proces.

De altfel, susţin recurenţii, erorile, confuziile şi contradicţiile menţionate sunt cele care au stat la baza greşitei aprecieri de către instanţa de apel a lipsei calităţii procesuale pasive a intimatelor B.N.R. şi C.B., când în realitate, acestea sunt singurele care pot deţine arhivele instituţiilor bancare de la nivelul anului 1943, B.N.R. preluând şi patrimoniul acestora, fiind de necontestat faptul că C., care nu este parte în proces, confirmă depunerea sumelor revendicate, legitimitatea pasivă a acestor două intimate fiind evidentă.

Recurenţii susţin că instanţa de apel se contrazice în motivarea deciziei recurate în sensul că odată susţine faptul că, în aplicarea Decretului nr. 197/1948 au fost desfiinţate toate instituţiile bancare şi de credit, ceea ce ar confirma apărările recurenţilor-reclamanţi, urmând ca un alineat mai jos, în încercarea de a demonstra apărările recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel reţine faptul că intimata B.N.R. avea doar atribuţii de control asupra instituţiilor bancare, omiţând sa mai aibă în vedere faptul că nu mai existau aceste instituţii bancare şi de credit, mai puţin instituţiile exceptate de la naţionalizare, din care doar intimata C.B. mai putea primi depuneri.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 174 C. proc. civ. în sensul că nu a fost administrată proba cu interogatoriu, deci această teză nu se aplică, iar refuzul de prezentare a înscrisului sau distrugerea acestora rezultă din însăşi susţinerile instanţei de apel şi din înscrisurile existente la dosar.

În ceea ce priveşte calificarea juridică a drepturilor recurenţilor-reclamanţi, recurenţii susţin că instanţa de apel porneşte de la o ipoteză greşită bazată pe o greşită apreciere a obiectului cauzei deduse judecăţii, respectiv de la premisa că C. afirmă că a făcut plata, dar nu poate dovedi acest aspect. Ori obiectul cauzei de faţă nu îl reprezintă obligarea C. la efectuarea plăţii conform Sentinţei nr. 289/1943 astfel încât C. să fie obligat să facă dovada plăţii.

Recurenţii apreciază că analiza naturii juridice a pretenţiilor recurenţilor-reclamanţi trebuie să pornească de la ipoteza şi premisa că plata a fost făcută de către C. prin consemnarea sumelor pe numele şi la dispoziţia recurenţilor-reclamanţi, minori la acel moment.

Pe de altă parte, susţin recurenţii, în condiţiile în care C. nu este parte în cauza de faţă, iar recurenţii-reclamanţi nu îi opun acestuia niciun drept, se apreciază că în niciun caz nu se poate pune în discuţie existenţa unui drept de creanţă.

Recurenţii apreciază că în mod greşit instanţa de apel a luat în discuţie apelurile recurenţilor-reclamanţi referitoare la necesitatea completării probatoriilor invocând prevederile art. 129 alin. (1) şi art. 723 alin. (1) C. proc. civ., dovedind astfel faptul că nu a fost reţinut corect la ce se refereau recurenţii-reclamanţi atunci când au invocat o atare necesitate.

Recurenţii consideră că ar fi trebuit să se aibă în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (5) şi alin. (51) şi ale art. 137 C. proc. civ., în sensul că ar fi trebuit să observe faptul că recurenţii-reclamanţi au solicitat în subsidiar necesitatea completării probatoriilor pe excepţii şi unirea acestora cu fondul şi de asemenea să aibă în vedere că asemenea probe au fost propuse de la judecarea fondului putând fi astfel invocate în căile de atac.

Trebuia să se aibă în vedere, susţin recurenţii, şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) şi să aibă în vedere faptul că instanţa de fond nu a fost învestită cu o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva C. privind plata sumei din Sentinţa nr. 289/1943, ci cu o acţiune în revendicare.

Recurenţii consideră că în mod greşit instanţa de apel încearcă să-şi întemeieze soluţia calificării dreptului dedus judecăţii ca fiind un drept de creanţă pe faptul că recurenţii-apelanţi-reclamanţi nu au arătat în mod concret modalitatea în care C. a dat curs obligaţiei de plată atâta vreme cât recurenţii-reclamanţi fiind minori la acel moment, exista şi există un singur mod de îndeplinire a acesteia, respectiv prin consemnare pentru şi la dispoziţia acestora, consemnare ce nu se putea face decât la o instituţie bancară a cărei credibilitate era incontestabilă, mai ales datorită faptului că C. era în proprietatea şi sub controlul Statului, deci cu reguli foarte stricte în executarea obligaţiilor.

Este în mod vădit în afara cauzei aprecierea instanţei potrivit căreia recurenţii-reclamanţi s-ar prevala de Sentinţa nr. 289/1943 pentru a-şi satisface în cauza de faţă un drept de creanţă faţă de C., susţin recurenţii, atâta vreme cât instanţa de fond nu a fost învestită cu o asemenea cerere.

Ultimul motiv de recurs priveşte critica formulată în apel privind nemotivarea soluţiei de către instanţa de fond, recurenţii considerând că doar instanţa de apel a făcut aprecieri şi a încercat să motiveze calificarea naturii juridice a dreptului dedus judecăţii, însă instanţa de apel nu a motivat şi ultimul motiv de apel referitor la inexistenţa motivării sentinţei instanţei de fond.

Pentru aceste motive recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi, în consecinţă, admiterea apelului, să se constate ca fiind nefondate şi neîntemeiate excepţiile lipsei procesuale pasive ale intimatelor-pârâte B.N.R. şi C.B. precum şi cea a prescripţiei dreptului la acţiune, să se dispună respingerea acestora şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea continuării judecăţii.

Prin întâmpinările depuse la dosar intimatele-pârâte B.N.R. şi C.B., răspunzând punctual criticilor recurenţilor, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că deşi recurenţii au invocat în sprijinul cererii de recurs motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., nu au dezvoltat, în mod distinct şi concret, motivele subsumate acestora.

În primul rând trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât motivele care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.

Invocând dispoziţiile art 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii reclamanţi I.P. şi I.M.A. reiterează aceleaşi critici, invocând, în esenţă faptul că instanţa de apel a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea reala şi străină de obiectul cauzei şi că exista motivări contradictorii cu privire la preluarea patrimoniului şi a arhivelor băncilor dizolvate în temeiul Decretului nr. 197/1948.

S-a argumentat anterior că în faza procesuală a recursului, instanţa nu are abilitatea legală de a analiza situaţia de fapt.

Potrivit art. 304 pot 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Critica recurenţilor constând în pretinsa contradicţie a motivării situaţiei de fapt se constituie între critica de netemeinicie a hotărârii atacate, nesusceptibilă de a fi supusă controlului judiciar pe calea de atac dedusă judecăţii şi care nu poate fi încadrată în dispoziţiile legale evocate în prezentul recurs.

De altfel, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşa fiind, şi această critică apare ca nefondată şi nu poate fi primită.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere modificarea soluţiei recurate atunci când instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii sau a schimbat natura şi înţelesul acestuia, nu a fost argumentat în fapt şi în drept în mod distinct.

Argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este o cerinţă impusă de faptul că, procedural, fiecare motiv vizează o anumită nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte nu poate păşi la o analiză a nelegalităţii imaginând posibile argumente şi dispoziţii legale pe care se le examineze din perspectiva acestui motiv.

Din acelaşi punct de vedere, al nemotivării, se observă că recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei.

În cazul de faţă, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs indicat, recurenţii au criticat decizia recurată prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 174, art. 129 alin. (5), (51) şi alin. (6) şi art. 723 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 174 C. proc. civ. au fost invocate cu scopul de a repune în discuţie analiza probatoriului administrat având în vedere că menţionatele dispoziţii invocate fac referire la interogatoriul ce trebuie efectuat în dovedirea deţinerii sau existenţei unui înscris, astfel încât această critică va fi respinsă ca vizând aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această fază procesuală.

De altfel, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 174 C. proc. civ., întrucât nu a fost solicitată şi nici administrată proba cu interogatoriu, prin urmare nu există refuz al intimatelor de a răspunde la interogatoriu cu privire la dovedirea deţinerii sau existenţei înscrisului şi nici nu a reieşit din dovezile administrate că intimatele ar fi ascuns sau distrus acel înscris.

Potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.: "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Textul de lege sus-menţionat consacră principiul rolului activ al instanţei în desfăşurarea procesului, respectiv să atenţioneze părţile asupra drepturilor şi obligaţiilor care le revin, să stăruie în orice fază procesuală la soluţionarea amiabilă a cauzei, să stăruie în scopul de a preveni orice greşeală în aflarea adevărului şi să se pronunţe numai asupra obiectului dedus judecăţii.

În speţă, se constată că, printr-o integrală şi completă apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit cu rigurozitate adevăratele raporturi juridice dintre părţi, interpretând corect întreaga documentaţie existentă, soluţia pronunţată fiind în deplină concordanţă cu situaţia de fapt şi de drept.

Nu se poate reţine că a fost încălcat principiul rolului activ al instanţei, deoarece au fost puse în discuţia părţilor toate aspectele esenţiale în soluţionarea cauzei, a fost respectat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezenţa părţilor, susţinerile au fost consemnate conform Încheierii din 19 ianuarie 2012.

Rolul activ nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, în condiţiile dispoziţiilor art. 1169 C. civ., instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.

Dintr-un alt punct de vedere, se constată că instanţa de apel ca instanţă devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor despre care face vorbire recurentul.

De altfel, instanţa de apel a apreciat în mod corect că nu poate reţine culpa primei instanţe pentru neadministrarea unui probatoriu complet, în condiţiile în care reclamanţii nu indică în concret care anume mijloace de probă ar mai fi fost necesar să fie administrate.

În concluzie, se constată că recurenţii reiau situaţia de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situaţie analizată în cadrul etapei devolutive a apelului, ce nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală.

Respectând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa a hotărât numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii şi în apel nu a schimbat calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu a permis părţilor să facă cereri noi, astfel încât nici menţionatele dispoziţii nu au fost încălcate.

Dispoziţiile art. 723 C. proc. civ. au fost invocate pur formal întrucât recurenţii nu au demonstrat că drepturile procedurale nu au fost exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Întreaga aserţiune a recurenţilor privind calificarea juridică a dreptului recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de apel a plecat de la o ipoteză greşită bazată pe o greşită apreciere a obiectului cauzei dedusă judecăţii nu poate fi primită.

Astfel, instanţa de apel, în analiza criticilor cu care a fost investită, în mod corect a pornit ce la faptul că nu s-a făcut dovada de către reclamanţi că debitorul C. a plătit efectiv sumele de bani respective, apreciind că nu se poate vorbi de existenţa unui drept de proprietate a petenţilor asupra acestor valori, ci doar s-a probat faptul că prin Sentinţa civilă nr. 289/1943 C. a fost obligată, în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit dispoziţiilor art. 1000 alin. (1) C. civ., la plata unor sume de bani cu titlu de daune materiale şi morale către reclamanţi şi mama acestora, astfel că dreptul corelativ al reclamanţilor de a încasa aceste sume de bani are natura unui drept de creanţă, prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani.

Nici criticile referitoare la greşita calificare a dreptului dedus judecăţii ca fiind un drept de creanţă nu pot fi reţinute spre analiză întrucât instanţa de apel a constatat natura dreptului, în mod judicios, în raport de Sentinţa civilă nr. 289/1943 prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat în sarcina debitoarei C. obligaţia de plată a daunelor morale şi materiale, în temeiul răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art 1000 alin. (1) C. civ.

Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor privind faptul că instanţa de apel a făcut aprecieri şi încearcă să motiveze calificarea naturii juridice a dreptului dedus judecăţii pentru a răspunde nemotivării sentinţei instanţei de fond, întrucât instanţa de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, avea dreptul şi era obligată ca răspunzând motivului de apel invocat să facă aprecieri privind constatarea naturii dreptului dedus judecăţii. De altfel, această susţinere nici nu poate fi considerată o critică a deciziei recurate atâta timp cât însuşi recurenţii apreciază faptul că argumentaţia instanţei de apel "răspunde în mod clar şi precis la critica din apel".

Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I.M.A. şi I.P. împotriva Deciziei civile nr. 27 A din 26 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AZ

← ICCJ. Decizia nr. 1561/2013. Civil. Pretenţii. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 1593/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1576/2013. Civil