ICCJ. Decizia nr. 1714/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1714/2013
Dosar nr. 11829/30/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. Dosar 11829/30/2010 la data de 27 decembrie 2010 reclamanţii H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. şi L.A. au chemat în judecată pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, D.G.F.P. Timiş, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice la valorificarea deciziei din 23 aprilie 2009 emisă de Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv obligarea Statului Român la plata de îndată a sumei de 2.749.600 RON, reprezentând despăgubiri aferente imobilului care a fost preluat în mod abuziv autorilor lor, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanţii au arătat că modalitatea de valorificare a titlului de despăgubire pe care-l deţin (decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009) este profund viciată, ineficientă şi abuzivă, fiind în absolută contradicţie cu dreptul lor de a se bucura de drepturile subiective civile conferite prin titlul antemenţionat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 82-94, art. 112 C. proc. civ. coroborate cu prev. art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin întâmpinarea depusă la 25 mai 2011 a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale.
În motivarea excepţie a arătat că plata despăgubirilor, în numerar, aşa cum este solicitată de către reclamanţi se face potrivit dispoziţiilor legale de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, astfel că cererea este formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe Legea nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 C. proc. civ. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
D.G.F.P. Timiş prin întâmpinarea depusă la 25 mai 2011 a invocat în principal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea Statului Român sau a Statului Român în reprezentarea Ministerului Finanţelor
Publice şi pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii şi respingerea cererii privind cheltuielile de judecată.
În motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive pârâtul a arătat că între reclamanţi şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu există absolut nici un raport juridic valabil încheiat.
Instituţia competentă să efectueze plata despăgubirilor solicitate de reclamanţi, ca urmare a hotărârii nr. 4624 din 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este şi instituţia pentru acordarea despăgubirilor, respectiv, Direcţia pentru Acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Prin urmate, raporturi juridice există între reclamanţi şi instituţia la care aceştia au formulat cererea.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, arătând că reclamanţii solicită neîntemeiat prin acţiunea formulată pretenţii faţă de această instituţie care nu poate avea calitatea procesual pasivă în speţă, întrucât cererile privind pretenţiile formulate de reclamanţi nu au absolut nicio legătură cu această instituţie.
A mai arătat pârâta că, în cauză, calitate procesuală o are instituţia emitentă a deciziei în baza căreia reclamanţii solicită pretenţii respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea despăgubirilor din cadrul Guvernului României, instituţie care a stabilit şi faptul că despăgubirile se acordă de Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar.
În mod greşit reclamanţii au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice în reprezentarea Statului Român şi/sau Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în condiţiile în care instituţia abilitată să efectueze plata despăgubirilor acordate prin decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009 este însăşi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Direcţia pentru Acordarea despăgubirilor în Numerar în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificat şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Prin sentinţa civilă nr. 5288 din 10 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 11829/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanţii H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. şi L.A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 3 lit. h) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, creanţa invocată de reclamanţi are ca titular al obligaţiei de plată Statul Român, însă această plată se face potrivit unei proceduri speciale şi de către o instituţie anume abilitată în acest sens, fiind aplicabile dispoziţiile art. 13 şi art. 18 din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a respins acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva deciziei civile nr. 5288 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de către Tribunalul Timiş în dosarul nr. 11829/30/2010, au declarat apel, în termen legal, la data de 22 marte 2012, reclamanţii H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. şi L.A. solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat.
Prin decizia nr. 139 din 13 septembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul declarat de către reclamanţii H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. şi L.A., împotriva sentinţei civile nr. 5288 din 10 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosar nr. 11829/30/2010.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Apelanţii au invocat ca prim motiv de apel aspecte legate de nemotivarea de către prima instanţă a tuturor capetelor de cerere din acţiune, ceea ce echivalează şi cu o necercetare a fondului cauzei.
Aceste aspecte vizează implicit soluţia de respingerea a acţiunii, care viza, în fond, valorificarea deciziei nr. 4624 din 23 aprilie 2009 emisă de Guvernul României, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la plata de îndată a sumei de 2.749.600 RON.
În aceste condiţii problema de fond a speţei se rezumă la ideea că reclamanţii apelanţi deţin un titlu executoriu, respectiv decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009, emisă într-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, titlu care poate fi valorificat în condiţiile normelor speciale prevăzute în legile menţionate.
Folosirea unor acţiuni de drept comun împotriva Statului Român, încalcă principiul potrivit căruia legea specială derogă de la normele de drept comun.
Raţiunea existenţei unei reglementări speciale este atributul suveran al statului, exprimat prin puterea legiuitoare, iar C.E.D.O. a statuat în cazul Hotărârii pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, din octombrie 2010, că reglementările speciale au prioritate în raport cu normele de drept comun şi trebuie aplicate ca atare.
În aceste condiţii, în mod corect Tribunalul Timiş a respins acţiunea reclamanţilor, aceştia având obligaţia de a-şi valorifica titlul, respectiv decizia nr. 4624 din 23 aprilie 2009, pe calea procedurii speciale prevăzute de Capitolul 5 din Legea nr. 247/2005.
În cazul ivirii unor disfuncţii în exercitarea acestei proceduri speciale poate fi antrenată răspunderea administrativă, civilă sau chiar penală a persoanelor vinovate.
Subsumată acestor idei care vizează problema de fond a speţei, aspectele privind imperfecta motivare a hotărârii, nu sunt de natură a conduce la desfiinţarea hotărârii, soluţia de respingerea a acţiunii fiind argumentată prin substituirea motivării primei instanţe.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. şi L.A., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că beneficiază de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană, deoarece nu pot să se bucure de bunul pe care-l deţin, respectiv un drept de creanţă împotriva Statului Român.
De asemenea, nefuncţionalitatea Fondului „Proprietatea" şi caracterul teoretic şi iluzoriu al despăgubirilor acordate în baza Legii 247/2005, îi lipseşte de drept.
Cu privire la raportul juridic dedus judecăţii, în care statul este debitorul obligaţiei pozitive de plată a despăgubirilor către reclamanţi, această obligaţie decurge din obligaţia mai largă a statului de a organiza un mecanism funcţional, care să asigure respectarea tuturor obligaţiilor internaţionale asumate.
Instanţa de control a interpretat greşit norma când a statuat că părţile încearcă să eludeze procedurile speciale prin folosirea unor acţiuni de drept comun împotriva Statului Român, încălcând astfel principiul specialia generalibus derogant.
Dimpotrivă, demersul de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri decât cele deschise de o lege specială (găsită ineficientă în repetate rânduri de C.E.D.O., precum şi de judecătorii naţionali) este o expresie a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 al Convenţiei Europene.
În literatura de specialitate s-a explicat că „invocarea unei eventuale contrarietăti între o normă interna privitoare la un drept protejat de Convenţie şi dispoziţiile acesteia pe temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţia revizuita se poate face în fata oricărei autorităţi publice Române, chemata a aplica norma în discuţie, inclusiv în fata instanţelor judecătoreşti, pe baza principiului liberului acces la justiţie. Sancţiunea aplicabila într-o asemenea ipoteza este aceea a inaplicabilităţii normei interne contrare Convenţiei pentru raportul juridic concret şi cu privire la situaţia conflictuala supusa examinării autorităţii publice competente. Altfel spus, sancţiunea inaplicabilităţii normei interne produce efecte între părţi.
Pentru că instanţa de apel a evocat hotărârea-pilot Atanasiu şi alţii împotriva României, această hotărâre s-a dat tocmai din pricina acumulării de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, (...), astfel încât Curtea a apreciat că este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.
Statul nu a mai luat aceste măsuri, dimpotrivă a suspendat chiar şi posibilităţile minime de recuperare a despăgubirilor în numerar, motiv pentru care demersul judiciar este mai mult decât întemeiat.
Recursul este nefondat.
Problema de drept în discuţie este analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României nr 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
De asemenea. în cauză, nu se poate susţine că s-ar încălca exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr 1 la Convenţie şi că ar exista neconcordanţă între Convenţie şi dreptul intern. Aceasta, deoarece jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat. ea trebuie implementata cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii
Incertitudinea, fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi, este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit alin. (6) şi alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanţă aspect reamintit în recenta cauză pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii pilot în cauza Măria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia
efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 par 1 şi art 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Nici constatarea de către C.E.D.O. a nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea nu poate fi primit ca un argument al admisibilităţii acţiunii, deoarece procedura în faţa Fondului este o procedură execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr 1 adiţional la Convenţie este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Chiar dacă, aşa cum a reţinut C.E.D.O. în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficientei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot C.E.D.O. a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate
Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite
Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, este debitor se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
Desigur, instanţele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului şi să realizeze studii de impact privind implicaţiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor şi nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi
Pe cale de consecinţă, nu există nicio garanţie că obligarea Statului Român, prin ea însăşi, ar accelera şi eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H.T., H.D., V.L., H.E., L.C.V. şi L.A. împotriva deciziei nr. 139 din 13 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1712/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 1722/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
