ICCJ. Decizia nr. 276/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la 20 noiembrie 2008, reclamanții B.C. și I.C. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului-teren în suprafață de 362,78 mp. situat în București, str. Udricani sectorul 3 în suprafață de 362,78 mp, preluat de către Stat în anul 1950 în mod abuziv prin expropriere.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul revendicat a aparținut părinților lor, G.C. și I.C., fiind dobândit de aceștia în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat din 15 octombrie 1932.
Reclamanții au arătat că sunt unicii moștenitori ai părinților decedați și că, potrivit dispozițiilor legale care reglementează succesiunea, în prezent sunt proprietarii de drept ai imobilului revendicat, fără a avea însă, de facto, posesia acestuia. Au mai arătat că, întrucât Statul Român a preluat imobilul revendicat cu încălcarea Constituției din 1948, art. 481 C. civ. și a dispozițiilor tratatelor internaționale privitoare la proprietate la care România era parte, respectiv Declarația Universală a Drepturilor Omului, acesta nu a devenit niciodată proprietar, iar în baza principiului imprescriptibilității extinctive a dreptului de proprietate, în calitate de proprietari neposesori, aceștia se consideră îndreptățiți să revendice imobilul.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și 481 C. civ.
Prin sentința civilă nr. 2008 din 23 februarie 2009, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția de necompetență invocată de reclamanți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 789 din 29 aprilie 2011, a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii și, ca neîntemeiată, acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că nici prin Legea nr. 10/2001 și nici prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii nu se consideră că acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun ar fi inadmisibilă.
Pe de altă parte, tribunalul având în vedere că, potrivit art. 21 din Constituția României, nu se poate limita în vreun fel accesul liber la justiție și că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și interesului său legitim, nu a considerat inadmisibilă acțiunea reclamanților formulată pe calea dreptului comun, însă, la soluționarea cauzei, a ținut cont de dispozițiile art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998 și de Decizia î.C.C.J. nr. 33/2008 și a analizat în ce măsură acțiunea reclamanților a respectat dispozițiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul situat în București, str. Cluceru Udricani (fostă Udricani, sector 3) a fost dobândit de către G.C. și I.C. prin act autentic de vânzare-cumpărare încheiat la 15 octombrie 1932 și înregistrat în cartea funciară a Tribunalului Ilfov, secția notariat, prin procesul-verbal din 15 octombrie 1932.
A mai constatat că imobilul revendicat a fost preluat de către stat în anul 1950 prin expropriere fără a se specifica actul normativ așa cum rezultă din adresa comunicată de D.I.T.L. Sector 3 din 07 august 2009 și că, potrivit susținerilor reclamanților, aceștia ar fi moștenitorii foștilor proprietari.
Din expertiza efectuată în cauză în vederea identificării terenului, prima instanță a constatat că acesta este liber de construcții, nefiind afectat de utilități publice, astfel că poate fi restituit în natură.
Fiind vorba despre un imobil preluat abuziv de către stat, situația juridică a acestuia este reglementată de Legea nr. 10/2001 care, prin dispozițiile art. 21 (actual art. 22), prevede că foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor notifica în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent.
Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că nerespectarea termenului de formulare a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Legea nr. 10/2001, lege specială în materia acordării măsurilor reparatorii pentru preluarea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile care asigură persoanelor îndreptățite și posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile sau dispozițiile emise în cadrul acestei proceduri.
în concluzie, tribunalul a reținut că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 10/ A din 16 ianuarie 2012, a respins ca nefondat apelul.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a constatat că în mod corect tribunalul a reținut că situația juridică a terenului în litigiu este reglementată de Legea nr. 10/2001, care în art. 21 (actual art. 22) prevede că foștii proprietari sau moștenitorii acestora vor formula notificare în termenul legal ce va fi adresată persoanei juridice deținătoare, solicitând restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent; art. 21 alin. (5) în forma inițială a legii speciale prevedea sancțiunea pierderii dreptului de a solicita injustiție măsuri reparatorii, în cazul nerespectării termenului legal.
Instanța de apel a mai reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 se aplică prioritar în raport cu dreptul comun - dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., invocate de reclamanți în acțiunea introductivă de instanță.
Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată de fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparare a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
Instanța de apel a înlăturat critica reclamanților în sensul că se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și dreptului comun în materia revendicării, argumentând că acest fapt ar conduce la încălcarea principiului specialia generalibus derogant și ar presupune o judecare formală a cauzei în care instanța să dea preferință titlului mai vechi, ignorând efectele create de aplicarea legii speciale.
Totodată, a reținut că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. l din Protocolul adițional nr. l și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectat în toate cauzele având ca obiect revendicarea imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul comun în materia acțiunii în revendicare. In aplicarea principiului specialia generalibus derogant instanța a avut în vedere principiile dreptului tranzitoriu care reglementează concursul între aplicarea normei speciale și a normei generale având același domeniu de aplicare. Curtea a constatat că în mod corect instanța fondului a aplicat legea specială care este de imediată aplicare, aplicare obligatorie indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator subordonându-1 totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Apelanții nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare a imobilului în litigiu, singurele excepții fiind reprezentate de persoanele exceptate în mod expres de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut uzita această procedură în termenele legale.
Instanța de apel nu a primit nici criticile legate de aplicarea în cauză a Convenției Europene a Drepturilor Omului, reținând că art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
în același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/ dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială, pentru valorificarea dreptului pretins, este una efectivă.
Conchizând, instanța de apel a reținut că, prin imposibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică prin două motive.
în primul motiv, recurenții reclamanți susțin că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). înalta Curte apreciază însă că în dezvoltarea acestui motiv recurenții reclamanți formulează critici care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9, iar nu ale art. 304 pct. 7, criticile urmând a fi analizate în conformitate cu această recalificare realizată de instanță.
în dezvoltarea motivului de recurs susținut prin invocarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au arătat că decizia recurată este nelegală întrucât instanța de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, deși și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, respectiv, art. 480 C. civ. Au susținut că, întrucât în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nicio interdicție expresă sau implicită cu privire la exercitarea unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, a aprecia Legea nr. 10/2001 drept criteriu în analiza titlurilor de proprietate înseamnă a se adăuga la lege, ceea ce nu este permis.
Faptul că potențialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigențelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de măsurile reparatorii reglementate de această lege, nu împiedică posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare de drept comun. Se mai arată că în analiza comparativă a titlurilor de proprietate, instanța de apel a reținut în mod eronat criteriul Legii nr. 10/2001, precum și inaplicabilitatea art. 480 C. civ., fără a se pronunța asupra criteriilor de preferință consacrate și acceptate unanim de doctrină și jurisprudență, respectiv vechimea și proveniența titlurilor de proprietate opuse de părți. Instanța de apel a reținut că voința legiuitorului ar fi fost în sensul menținerii situației juridice create valabil în aplicarea legii și faptul că Legea 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun. Se mai arată de către recurenți că aceste argumente ar constitui, în opinia instanței de apel, un criteriu de preferință superior vechimii și transmisiunii legale a titlului lor de proprietate, însă, având în vedere modalitatea prin care bunul revendicat a intrat în patrimoniul statului, respectiv prin deposedare abuzivă, aceste argumente nu pot fi primite. Recurenții afirmă că sunt proprietarii unui bun și că această calitate deținută la data preluării imobilului de către Statul Român nu a fost pierdută niciodată, întrucât, conform art. 2 din Legea 10/2001: "persoanele a căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării".
Totodată, consideră că, în raport de jurisprudența CEDO, la compararea titlurilor, instanța de apel trebuia să aibă în vedere noțiunea de bun/speranță legitimă, precum și principiul securității raporturilor juridice.
Au mai susținut că deși art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că nedepunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent, această prevedere legală nu poate avea altă semnificație decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățită, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție, cum este și cea în revendicare.
De asemenea, recurenții mai susțin că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun este admisibilă, întrucât efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate, constau în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința păstrării calității de proprietar, avută la data preluării, efect consacrat expres și prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Acest text care reproduce, în cuprinsul legii speciale, dispozițiile din dreptul comun, conținute de art. 480 C. civ., dă vocație titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea acestui drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalității urmărite. A aprecia în sensul respingerii acțiunii, așa cum greșit a dispus instanța de apel, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României.
Analizând criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează.
Așa cum s-a reținut prin hotărârea recurată, instanța a fost sesizată de către reclamanți cu acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., la data de 20 noiembrie 2008, fiind invocat dreptul lor de proprietate asupra imobilului situat la adresa indicată, preluat abuziv, aflat la această dată în posesia pârâtului.
Anterior solicitării de restituire reclamanții nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect instanța de apel a apreciat că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul specialia generalibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Sub acest aspect, prin Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere de soluții legislative și că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între dreptul comun și legea specială, decât în situația tranzitorie în care, la data apariției legii, exista deja pe rolul instanței de judecată cerere în revendicare potrivit dreptului comun, sens în care prevede art. art. 46 alin. (1) din acest act normativ, republicat.
S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurispruden?ei instanței supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - și că în acest sens este și decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, referitoare la concursul dintre art. 35 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Cum acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor săi - și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în 2008, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu poate avea loc decât în temeiul legii speciale care stabilește condițiile în care pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; prioritatea legii speciale presupune că nu se poate face abstracție de existența sa, astfel că nu este posibilă aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în explicitarea prevederilor art. 480 C. civ.
Deși este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind admisibilă în principiu ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate în opoziție cu un alt terț decât statul), nu se poate susține cu real temei că se încalcă accesul la justiție prin exclusivitatea incidenței legii speciale, întrucât acesta este pe deplin asigurat în contextul Legii nr. 10/2001:art. 26 alin. (3), Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii etc.
De altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță.
Pe de altă parte trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției, "recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenție".
Prin urmare, nici o persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta; pe de altă parte, trebuie avut în vedere și că dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate prin prevederile Legii nr. 1/2009, astfel că este fără obiect susținerea acestei apărări a recurenților prin invocarea acestei norme.
Noțiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. - iar în raport de aceste elemente se constată că instanța de apel în mod corect a apreciat că reclamanții nu se pot prevala de un "bun" în contextul arătat și că acțiunea în revendicare formulată este fondată prin simpla invocare a titlului antecesorilor lor.
în egală măsură, reclamanții nu au nici "o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile Unite ale î.C.C.J. s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar CEDO a constatat - anterior dezlegării date prin hotărârea menționată - că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunilor în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c. României, 2005).
în cuprinsul aceleiași decizii, instanța europeană a statuat că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective".
Din cele ce preced rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul I la CEDO ca fiind unul "concret și efectiv"; or, în cauză nu s-a dovedit că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.
Ca atare, chiar dacă recurenții reclamanți și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate, dată fiind incidența principiului specialia generalibus derogant, ca și obligația instanței de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic dedus judecății (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel și prin Decizia 33/2008 pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii la care s-a făcut anterior referire.
Legea specială reparatorie este de imediată și generală aplicare, întrucât aceasta conține norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunțat are ca rațiune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor dreptului comun (nefiind deci necesară abrogarea lor, astfel cum susțin recurenții) atunci când în materia de referință există o reglementare specială având același obiect, care se aplică prioritar, ceea ce înseamnă și inexistența unui drept de opțiune al titularului cererii de chemare în judecat; de altfel, această prioritate a legii speciale și obligația conformării conduitei părților la dispozițiile legii speciale a fost introdusă cu valoare normativă în corpul Legii nr. 10/2001 (art. 46 alin. 4), prin modificarea acesteia prin Legea nr. 1/2009, formă a legii în vigoare la data pronunțării deciziei recurate.
Astfel cum instanțele anterioare au reținut, reclamanții nu au formulat notificare în baza legii speciale, act normativ în temeiul căruia trebuie soluționată cererea de restituire în natură a imobilului, dată fiind aplicarea prioritară a acesteia, principiu deja enunțat.
Pe de altă parte, dezlegările date prin acest recurs în interesul legii cu privire la prioritatea Convenției în concurs cu prevederile dreptului intern ca și necesitatea subordonării soluției adoptate la principiul securității raporturilor juridice, privește o situație premisă ce nu se verifică în speță, anume, când acțiunea în revendicare este formulată împotriva unui terț dobânditor de bună credință (precum chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), în acest caz, instanța fiind ținută a verifica, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, dacă reclamantul nu poate, la rândul său, să se prevaleze de existența unui "bun" în sensul Convenției.
Or, prin prisma Convenției, respingerea cererii în revendicare pentru motivul priorității legii speciale, nu ar putea antrena decât eventual, verificări pe temeiul accesului la instanță (art. 6 par. 1 din Convenție).
înalta Curte constată însă că respingerea acțiunii formulate de reclamanți nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului acestora de acces la instanță, astfel cum este garantat de Constituție (art. 21) ca și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg.
Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării, contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale, după cum blocajul major existent la un moment dat (decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa în termenul legal notificările formulate și care îi erau adresate), a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, anume, Decizia 20/2007, la care s-a tăcut anterior referire.
Drept urmare, înalta Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcțional, constituind pentru reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor (în condițiile în care ar fi formulat notificare), statuările din urmă fiind tăcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanasiu, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudența sa, criteriile efectivității procedurii fiind cele anterior enumerate.
Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenții să obțină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22 și erau în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și calitatea lor de moștenitori legali ai proprietarului anterior, dar și deposedarea abuzivă a acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială (Municipiul București, prin primar general), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.
în fine, contrar celor susținute de recurenți, prin respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenți în apărările formulate în cauză, norma convențională garantând protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit și instanța de apel.
Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001 VIII), astfel cum reiese, de ex., și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 - par. 43.
Art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - par. 135, 136 din Cauza Atanasiu.
Or, cerința minimală, astfel cum instanțele de fond au constatat, era ca recurenții reclamanți să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decăderea acestora din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natură lor), sancțiune de drept material, fiind pe deplin operante, din culpa acestora.
Având în vedere toate aceste considerente, înalta Curte a respins recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 386/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 275/2013. Civil → |
|---|
