ICCJ. Decizia nr. 275/2013. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1740 din 17 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosar, au fost respinse ca neîntemeiate acțiunea principală și acțiunea conexă formulate de W.M. și M.W. împotriva pârâtei reclamante S.N. și în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SA, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă împotriva reclamanților, au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârâta reclamantă S.N. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General și de Municipiul București prin Primarul General împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca rămase fără obiect, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA pe cererea de chemare în garanție formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a luat act că pârâta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 16 mai 2007 sub nr. 5582/300/2007, reclamanții W.M. și M.W. au chemat în judecată pe pârâta S.N., solicitând ca în urma comparării titlului de proprietate al autorului lor cu cel al pârâtei, să fie obligată aceasta să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la parterul imobilului din București, str. Barbu Văcărescu, compus din 2 camere, pivniță, în exclusivitate și hol, bucătărie, cămară, oficiu, vestibul și baie în cotă indiviză, astfel cum sunt identificate prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997.
Cererea reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.
Pe cale de cerere reconvențională pârâta a solicitat ca, în ipoteza admiterii acțiunii principale, să se dispună obligarea reclamanților la plata contravalorii cheltuielilor necesare și utile efectuate de aceasta pentru apartament, cheltuieli estimate provizoriu la suma 50.000 euro, precum și obligarea reclamanților să îi respecte dreptul de retenție asupra apartamentului până la achitarea integrală a acestor cheltuieli.
în motivarea cererii reconvenționale, pârâta reclamantă a arătat că la data cumpărării apartamentul se afla într-o stare avansată de degradare, necesitând lucrări de conservare și renovare completă.
Prin cererea de chemare în garanție formulată la 20 iunie 2007, pârâta a chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în situația admiterii cererii principale să se dispună obligarea chematului în garanție în principal la plata valorii de piață a apartamentului și în subsidiar la restituirea integrală a prețului actualizat plătit conform contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997, la plata sporului de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare și utile.
Prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanție, formulată la data de 03 septembrie 2007, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că, pe de o parte, nu sunt întrunite cerințele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul pârâtei nu a fost desființat, iar pe de altă parte, în cauză trebuie atrasă răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, în condițiile art. 1337 și urm. C. civ.
Prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanție, formulată la data de 26 septembrie 2007, Municipiul București prin Primarul General a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. nr. 184/2002 din care reiese că obligația de restituire a prețului trebuie stabilită numai în raport de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de titular al fondului extrabugetar în care s-a vărsat suma încasată cu titlu de preț, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Pentru aceste motive, Municipiul București, prin Primar General a formulat totodată cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Prin sentința civilă nr. 7156 din 26 septembrie 2007, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea obiectului cauzei și de dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 38321/3 din 03 noiembrie 2007.
La data de 18 ianuarie 2008 reclamanții au depus o cerere completatoare prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de partaj autentificat din 29 martie 1999, cerere pe care Tribunalul a apreciat-o ca fiind tardiv formulată, în raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, din 15 aprilie 2008, reclamanții W.M. și M.W. au chemat în judecată pe pârâta S.N., solicitând obligarea acesteia să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la parterul imobilului din București, str. Barbu Văcărescu, compus din 2 camere, în exclusivitate și hol, bucătărie, cămară, oficiu, vestibul, baie și pivniță în cotă indiviză, astfel cum sunt identificate prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1997.
Motivele invocate și înscrisurile depuse în susținerea cererii sunt identice cu cele invocate în cererea ce formează obiectul dosarului din 03 noiembrie 2007 al Tribunalului București, secția a V a civilă.
Prin întâmpinarea formulată la 15 septembrie 2008, pârâta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru aceleași motive invocate și în întâmpinarea depusă în dosarul aflat pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă.
Prin cererea reconvențională formulată la aceeași dată, pârâta a solicitat ca, în ipoteza admiterii acțiunii principale, să se dispună obligarea reclamanților la plata contravalorii cheltuielilor necesare și utile realizate de către pârâtă la apartament, estimate provizoriu la 30.000 euro, precum și obligarea reclamanților să îi respecte drept de retenție asupra apartamentului până la achitarea integrală a acestora.
în motivarea cererii reconvenționale, pârâta reclamantă a arătat că la data cumpărării apartamentul se afla într-o stare avansată de degradare, necesitând lucrări de refacere, îmbunătățire și consolidare, ce au fost efectuate atât de pârâtă reclamantă cât și de autoarea sa S.Ș.
Prin cererea formulată la 19 septembrie 2008, pârâta a chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în situația admiterii cererii principale să se dispună obligarea chemaților în garanție, în principal, la plata valorii de piață a apartamentului și, în subsidiar, la restituirea integrală a prețului actualizat plătit conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1997.
Prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanție, formulată la data de 12 noiembrie 2008, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că pe de o parte nu sunt întrunite cerințele art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul pârâtei nu a fost desființat, iar pe de altă parte în cauză trebuie atrasă răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ.
La rândul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat cererea de chemare în garanție a SC A. SA, pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1997.
Prin întâmpinarea la cererea de chemare în garanție, formulată la data de 22 ianuarie 2009, SC A. SA a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de dispozițiile art. 1336 și următoarele C. civ. și art. 50 din Legea nr. 10/2001, care instituie o formă particulară a răspunderii pentru evicțiune în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.
A mai arătat că reținerea comisionului de 1% din prețul vânzării s-a făcut în temeiul contractului de mandat, reprezentând prețul lucrărilor specifice efectuate de această societate, neexistând temei pentru restituire.
Prin încheierea din 23 ianuarie 2009, Tribunalului București, secția a IV a civilă, Tribunalul a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Secției a V a Civilă pentru discutarea excepției de conexitate cu dosarul din 03 noiembrie 2007.
Prin încheierea din 22 mai 2009, Tribunalului București, secția a V a civilă, a admis excepția de conexitate și a dispus conexarea dosarului din 15 aprilie 2008 al Tribunalului București, secția a IV a civilă, la dosarul său din 03 noiembrie 2007.
Prin încheierea din 22 ianuarie 2010 Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe cererile de chemare în garanție.
Cercetând cauza pe fond, prima instanță a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 ianuarie 1925, E.P. a dobândit imobilul situat în București, Calea Lacul Teiului, compus din teren în suprafață de 260 m.p.
Pe acest teren, cumpărătorul a edificat un corp de clădire la care a mai construit un adaos format din subsol, parter și etaj în baza autorizației de autorizației de construire din 19 iulie 1943.
Din extrasul din listele anexe ale Decretului nr. 92/1950, rezultă că au fost naționalizate de la E.P. 2 apartamente în str. Barbu Văcărescu, mențiune înscrisă la poziția 6329.
Din adresa nr. 16436 din 28 iulie 1945 emis P.M.B. - Direcțiunea Planului și Sistematizării și certificatul de nomenclatură urbană din 16 ianuarie 2008 (fila 8 dosar primă instanță) rezultă că strada care poartă denumirea Barbu Văcărescu a purtat în trecut denumirea Drumul Lacul Teiului.
în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul situat la parterul imobilului a fost vândut în parte chiriașei S.N. prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997, aceasta dobândind 2 camere și pivniță, în exclusivitate și hol, bucătărie, cămară, oficiu, vestibul și baie în cotă indiviză compus din 2 camere, pivniță, în exclusivitate și hol, bucătărie, cămară, oficiu, vestibul și baie în cotă indiviză și, în parte, chiriașei S.Ș. prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1997 aceasta dobândind 2 camere, în exclusivitate și hol, bucătărie, cămară, oficiu, vestibul, baie și pivniță în cotă indiviză.
Ulterior, între cumpărătoarele S.N. și S.Ș. proprietare ale spațiilor descrise mai sus și terții M.N. și M.C. proprietari ai celorlalte spații din imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat tot în baza Legii nr. 112/1995, conform adresei nr. 3782 din 19 februarie 2007 a intervenit actul de partaj voluntar autentificat din 29 martie 1999 de B.N.P. - M.G.O. și A.A.J., prin care cumpărătoarelor S.N. și S.Ș. le-au revenit subsolul și parterul imobilului cu excepția unei camere în suprafață de 10,43 mp de la parter care a fost destinată realizării casei scărilor și intrării separate a soților M., pentru apartamentul de la etaj.
Cumpărătoarele au efectuat o serie de lucrări de recompartimentare și de modificare a configurației și funcționalității unor încăperi, descrise pe larg în completarea la raportul de expertiză din 14 iunie 2010, în urma cărora apartamentul de la parterul imobilului a dobândit o altă configurație, evidențiată în schița anexă a raportului întocmit la 17 martie 2010.
Față de această situație de fapt, prima instanță a constatat că asupra apartamentului situat la parterul imobilului din str. Barbu Văcărescu, se invocă un drept de proprietate atât de către reclamanți, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar (dovedită cu certificatul de moștenitor din 21 septembrie 1978 și certificatul de moștenitor din 16 iunie 2006), dar și de către pârâtă în calitate de chiriaș cumpărător de la stat în baza Legii nr. 112/1995. S-a arătat că soluționarea acestei acțiuni în revendicare presupune o comparare nu a posesiei părților, cum s-a invocat de către pârâtă, ci o comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părți, după regulile specifice în materie de revendicare, astfel cum au fost amendate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Astfel, deși a arătat că titlul înfățișat de către reclamanți este preferabil din perspectiva faptului că provine de la proprietarul originar și este mai vechi, spre deosebire de cel al pârâtei care provine de la stat, ce a preluat bunul de la fostul proprietar fără titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, totuși, se impune a se da câștig de cauză pârâtei, pe baza celorlalte criterii ce trebuie avute în vedere în soluționarea acțiunii în revendicare, criterii ce au fost enunțate în Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, din punct de vedere al incidenței în cauză a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că acest act normativ special a consacrat soluția acordării de reparații prin echivalent foștilor proprietari ori succesorilor lor în drepturi atunci când, similar cazului dedus judecății, bunul solicitat de ei a fost înstrăinat fostului chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995 pe baza unui contract de vânzare-cumpărare fie necontestat, fie păstrat ca valabil în urma contestării sale în justiție, pe calea acțiunilor prevăzute de art. 45 din lege.
Tribunalul a mai reținut că deși Legea nr. 10/2001 nu a instituit criterii de preferință în favoarea chiriașului cumpărător, prin neformularea sau respingerea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, se conferă actualitate dreptului de proprietate al chiriașului cumpărător, fapt ce impune necesitatea ocrotirii acestui drept.
în schimb, s-a arătat că actualitatea dreptului reclamanților nu a fost dovedită, întrucât până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre stat și pârâta și, respectiv mama sa, reclamanții nu formulaseră nicio acțiune în revendicare și nici cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, după cum nu există nicio dovadă a contestării în vreun fel a titlului statului.
Totodată, s-a constatat că la data încheierii contractului nu exista pe rolul instanțelor niciun litigiu referitor la acest imobil, iar societatea ce a intermediat vânzarea nu fusese notificată să nu vândă.
Pe baza acestor elemente, tribunalul a apreciat că reclamanții nu justifică un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nedovedind actualitatea dreptului lor și nici speranța legitimă de a redobândi un bun asupra căruia dreptul de proprietate nu a mai fost exercitat și nici măcar afirmat de către reclamanți de la data preluării de către stat, cu consecința necontestării titlului statului și consolidării unei aparențe de drept în favoarea statului, cu efecte creatoare de drept.
Dreptul pârâtei a fost dobândit în baza Legii nr. 112/1995, actul de dobândire nefiind contestat, cu consecința consolidării titlului pârâtei și justificării recunoașterii existenței unui bun actual în patrimoniul acesteia, protejat, de asemenea, în condițiile art. 1 din același Protocol, măsură de natură să asigure și să dea eficiență principiul echității și securității raporturilor juridice, prima instanță recunoscând reclamanților îndreptățirea de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.
împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 779/ A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, apelul reclamanților a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în acest sens, instanța de apel, analizând criticile cu care a fost învestită, a reținut și apreciat următoarele:
Cea dintâi critică a apelului principal, privitoare la cele reținute de tribunal în sensul că autorul reclamanților nu făcea parte din categoriile profesionale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, întrucât a deținut anterior, timp de 25 ani, calitatea de conducător de manufactură, a fost apreciată de instanța de apel ca fiind lipsită de interes, dar și neîntemeiată.
Lipsa de interes în susținerea unei asemenea critici rezultă din aceea că și dacă s-ar reține lipsa titlului statului, acest motiv de apel nu ar avea aptitudinea de a schimba elementele de fond ale cauzei, avute în vedere de judecătorul fondului în pronunțarea hotărârii apelate. în acest sens, s-a observat că prima instanță, în analiza cauzei, a pornit chiar de la constatarea că titlul statului de preluare a imobilului în litigiu în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu este unul valabil întrucât el contravenea dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția României din anul 1948, art. 480 - 481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, evaluare care conduce la o concluzie echivalentă în situația constatării neîncadrării autorului reclamanților în prevederile Decretului nr. 92/1950.
S-a apreciat că lipsa de interes a criticii este dată și de împrejurarea că soluția adoptată în cauză a fost impusă de o serie de alte criterii de comparație utilizate de judecătorul fondului, respectiv cele trasate prin Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, astfel cum rezultă din considerentele hotărârii atacate.
Instanța de apel a constatat și caracterul neîntemeiat al acestui motiv de apel, întrucât un conducător de manufactură nu poate fi asimilat unui simplu salariat, după cum susțin apelanții, înscriindu-se mai degrabă în rândul excepțiilor de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, după cum în mod just s-a arătat de către prima instanță.
Cea de-a doua critică a apelului, privitoare la greșita apreciere făcută de prima instanță, în sensul că dreptul a cărui protecție s-a urmărit de către reclamanți prin acțiunea lor, nu este unul actual a fost, de asemenea, înlăturată ca nefondată.
Instanța de apel a constatat că această apreciere a tribunalului s-a realizat în contextul analizei comparative a titlurilor de proprietate deținute de ambele părți asupra imobilului revendicat, atât în raport de regulile consacrate în materia revendicării, cât și în raport de amendamentele aduse acestora prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, respectiv în partea de verificare a conformității Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a măsurii în care, prin admiterea acțiunii în revendicare, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Efectuând această analiză, în aplicarea îndrumărilor cu caracter obligatoriu conținute de Decizia civilă nr. 33/2008, prima instanță a trebuit să se raporteze și la jurisprudența C.E.D.O, în funcție de care, în mod corect a apreciat că reclamanții nu se află în situația de a reclama prin cererea lor protecția unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât nu dețin în patrimoniul lor acest "bun", nedovedind actualitatea dreptului lor de proprietate, pe care nu l-au mai exercitat o perioadă considerabilă de timp care s-a scurs de la data preluării abuzive realizate de stat, a cărui protecție și recunoaștere nu au cerut-o până la momentul înstrăinării imobilului către chiriași pe calea unei acțiuni în revendicare ori a unei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr. 112/1995, necontestând în niciun fel titlul statului ori validitatea înstrăinărilor realizate de către stat.
Instanța de apel a apreciat că aceste statuări ale primei instanțe sunt în total acord cu jurisprudența C.E.D.O. conturată în legătură cu aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. și a constatat, la rândul său, că instanța europeană a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale. Noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și "valori patrimoniale", inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (pct. 140, Cauza Atanasiu ș.a. contra României).
Aplicând aceste principii ce decurg din jurisprudența C.E.D.O. la cauza dedusă judecății, curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că reclamanții nu dețin nicio astfel de hotărâre ori vreo recunoaștere de această natură și forță a dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat, întrucât nu au întreprins nicio măsură în temeiul legilor cu caracter reparator adoptate de Statul român ulterior lui decembrie 1989, nici ei și nici autoarea lor, necontestând drepturile și titlul statului asupra imobilului litigios ori titlul sau drepturile ulterior transferate de acesta chiriașilor cumpărători.
Spre deosebire de reclamanți însă, s-a observat că intimata pârâtă deține un bun dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, în temeiul unui contract încheiat în condițiile inexistenței oricărei manifestări de voință a fostului proprietar de redobândire a proprietății, contract care s-a consolidat în virtutea legii, prin necontestarea și neanularea lui pe calea acțiunii reglementate de art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că pârâta deține în patrimoniul său un "bun actual", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care se impune a fi protejat.
Făcând aplicarea principiilor ce decurg din jurisprudența C.E.D.O. și a îndrumărilor obligatorii cuprinse în decizia nr. 33/2008, instanța de apel a apreciat că tribunalul în mod corect a constatat că în concursul dintre cele două părți, respectiv dintre drepturile și titlurile pe care fiecare dintre acestea le prezintă în legătură cu bunul litigios și prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, prin admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate (cel al intimatei pârâte), de asemenea ocrotit, dar și securității juridice; ca atare, valorificarea drepturilor reclamanților urmează a se realiza prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, s-a constatat că deși apelanții au susținut că autoarea lor, numita R.L., ar fi formulat o cerere de restituire a imobilului litigios în temeiul Legii nr. 112/1995, la 26 iulie 1996, aceștia nu au făcut niciun fel de dovezi în acest sens.
Mai mult, instanța de apel a apreciat că și în prezența unor astfel de dovezi, situația juridică din proces a reclamanților apelanți nu ar fi fost cu nimic schimbată față de cea avută în vedere la momentul pronunțării hotărârii de primă instanță, întrucât printr-o astfel de dovadă nu s-ar putea recunoaște că aceștia s-ar situa în cazul unei persoane căreia, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut calitatea de proprietar și în favoarea cărora s-a dispus expres, prin dispozitivul hotărârii, restituirea bunului; numai în acest fel ar fi fost răsturnată concluzia corectă a primei instanțe în sensul că reclamanții nu au un drept actual asupra imobilului revendicat și, ca atare, nici un "bun" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Și cea de-a treia critică a apelului, privitoare la înlăturarea nemotivată de la aplicare a art. 7 din Legea nr. 1/2009 de către prima instanță, s-a apreciat a fi neîntemeiată.
în dezvoltarea acestui motiv de apel, apelanții reclamanți au arătat, în esență, că în mod nelegal soluția primei instanțe de respingere a acțiunii principale a fost urmată și de respingerea cererii de chemare în garanție (deci, a cererii de obligare a statului la plata despăgubirilor pentru imobilul ce a aparținut autorilor lor, în cuantumul determinat prin expertiza administrată la fond).
Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut că prin cererea modificatoare depusă în dosarul de fond la termenul de judecată din 21 mai 2010, așadar, după încuviințarea și administrarea probelor în cauză, recurenții au arătat instanței prin apărătorul lor că, întrucât nu mai doresc să solicite restituirea în natură a imobilului, înțeleg să solicite contravaloarea lui. Curtea de apel a constatat că asupra posibilității, din punct de vedere procedural, a modificării cererii de către reclamanți, în sensul menționat, prima instanță nu s-a mai pronunțat, deși prin încheierea de ședință, s-a prorogat discutarea acestui aspect după depunerea cererii în forma prevăzută de art. 112 C. proc. civ.
Deși o statuare din partea instanței de judecată asupra acestui act procedural al reclamanților nu a mai avut loc, concluziile acestora pe fondul cauzei au fost în sensul ultimei lor solicitări, respectiv de obligare a Statului român la plata sumei de 393.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru imobilul a cărui restituire în natură nu au mai solicitat-o.
în cuprinsul sentinței, tribunalul nu a făcut însă nicio referire la aceste împrejurări, soluționând cauza în raport de conținutul inițial al cererii reclamanților, prin care aceștia au înțeles să revendice imobilul din București, str. Barbu Văcărescu, sector 2 și deci, să obțină restituirea lui în natură.
La rândul lor, nici apelanții reclamanți nu au formulat niciun fel de critici privitoare la aspectele de ordin procedural anterior menționate, ci au susținut doar nelegalitatea și netemeinicia soluției de respingere de prima instanță a cererii de chemare în garanție privind obligarea Statului român la plata în favoarea lor a despăgubirii pentru imobil în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză.
Față de cele deja arătate, instanța de apel a constatat că nu poate fi validată nici această critică a apelanților.
în primul rând, condițiile procedurale în care a intervenit așa-zisa "precizare" a cererii reclamanților în fața primei instanțe, în raport de conținutul art. 132 C. proc. civ. au fost apreciate ca discutabile de instanța de apel, întrucât cererea în cauză nu a fost formulată la prima zi de înfățișare, ci la finalul procesului, după încuviințarea și administrarea probatoriului, situație care nu se încadrează în ipotezele enumerate de alin. (2) din același articol, când cererea nu se socotește modificată, ipoteză în care nici nu se cer a fi îndeplinite rigorile procedurale prevăzute la alin. (1) din articol.
Pe de altă parte, concluziile pe fond ale intimatei pârâte asupra acestei cereri, relevă opoziția acesteia cu privire la admiterea cererii.
Curtea de apel a constatat, în același timp, că apelul reclamanților nu conține niciun fel de critici la adresa modalității în care prima instanță a "lăsat nerezolvată" această problemă de ordin procedural a cauzei și nici cu privire la o eventuală necenzurare (și) a acestei solicitări a reclamanților care să permită instanței de apel o verificare asupra acestor aspecte.
în acest context, s-a apreciat că și dacă s-ar ignora toate aceste neajunsuri legate de condițiile procedurale în care s-a formulat de către reclamanți această cerere modificatoare, ea rămâne inaptă de a conduce la obținerea soluției urmărite de apelanții reclamanți, aceea de obligare a Statului român la plata sumei de 358.690 lei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul revendicat, imposibil de restituit în natură, dat fiind faptul că modificarea supusă analizei a vizat exclusiv petitul cererii inițiale, cerându-se echivalentul bănesc în schimbul bunului în natură; or, prin cererea introductivă, reclamanții au chemat în judecată pe pârâta S.N., iar nu (și) Statul Român, astfel cum în mod nereal s-a pretins în concluziile pe fondul cauzei în fața primei instanțe și chiar prin cererea de apel. în acest sens, s-a observat că modificarea cererii inițiale nu s-a dorit a fi realizată și în privința cadrului procesual, eventual prin atragerea în proces ca pârât a Statului român, fără a se analiza și dacă acest lucru ar mai fi fost posibil din punct de vedere procedural la momentul procesual menționat.
în al doilea rând, a mai constatat curtea de apel, tribunalul a arătat în mod corect argumentele pentru respingerea cererii principale formulate în cauză, ceea ce atrage și constatarea caracterului legal și temeinic al soluției date singurelor cereri de chemare în garanție a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, anume cele formulate de pârâta S.N. - prin care aceasta a solicitat acordarea prețului actualizat din contractul de cumpărare a imobilului sau valoarea de piață a acestuia, în cazul evingerii sale, în temeiul dispozițiilor art. 1337 C. civ. sau a art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Instanța de apel a constatat însă că prima instanță în mod nelegal prin considerentele hotărârii a recunoscut îndreptățirea reclamanților la obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul preluat de stat de la autorii lor, dat fiind faptul acest drept nu poate fi realizat decât cu condiția respectării procedurii anume instituite în acest sens prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată și modificată, și Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respectiv, aceștia să fi formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
De altfel, nici în condițiile depunerii notificării în temeiul legii speciale nu ar fi posibilă atingerea acestei finalități, a mai apreciat curtea de apel, întrucât singura titulară din cauză a unei cereri de chemare în garanție este intimata pârâtă S.N.; or, în ipoteza eventualei admiteri a acestei cereri, Statul român nu ar putea fi obligat la plata de despăgubiri decât în favoarea titularului cererii de chemare în garanție (adică a pârâtei), iar nu în favoarea reclamanților, pentru că între aceștia și chematul în garanție nu există niciun fel de raporturi de ordin procedural, în condițiile în care ei înșiși nu au formulat o cerere de chemare în garanție a Statului român.
Pentru toate aceste considerente, curtea de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanți, soluția care a impus și constatarea lipsei de interes a cererii intimatei pârâte de aderare la apelul principal, formulată la termenul de judecată în apel din 11 octombrie 2011, prin care aceasta a solicitat ca, în cazul admiterii cererii principale ca efect al admiterii apelului principal, să fie admise și cererile sale reconvențională și de chemare în garanție, cerere de aderare care, în substanța sa, înglobează atât un apel incident, cât și unul provocat.
în termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în preambulul motivelor de recurs, recurenții reclamanți aduc argumente în sensul reținerii unei greșite situații de fapt de instanțele de fond.
Astfel, în esență, se arată că în mod eronat s-a apreciat că dreptul pe care îl afirmă nu este unul actual; or, această apreciere este una nelegală întrucât un drept nu este actual atunci când este afectat de modalități (termen sau condiții), ceea ce în speță nu se verifică.
De asemenea, s-a reținut în mod nereal că nu au dovedit că autoarea lor, R.L., a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care această cerere se află la dosar.
Recurenții contestă și concluzia instanței de apel că nu au procedat corect din punct de vedere procedural prin formularea cererii modificatoare în baza dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., text care prevede în mod expres și fără echivoc că cererea nu se socotește modificată când reclamantul solicită cere valoarea obiectului pierit.
Or, instanța de apel le-a reproșat că au formulat această cerere după administrarea probelor, ceea ce este real, însă, în opinia recurenților, se cer a fi observate două aspecte: art. 132 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu limitează în timp formularea unei astfel de cereri precizatoare și, pe de altă parte, reclamanții au procedat la formularea acestei cereri în momentul în care cele două expertize imobiliare efectuate în cauză au concluzionat că imobilul revendicat a fost modificat în așa măsura încât el nu mai există.
Recurenții mai susțin că instanța de apel în cuprinsul considerentelor folosește expresii foarte vagi care fac ca întreaga argumentare să fie lipsită de conținut.
Pe de altă parte, curtea de apel a dat o valoare mai mare unor dispoziții procedurale în detrimentul unui text de drept material, ajungându-se astfel la situația în care o persoană îndreptățită este lipsită de dreptul său, din motive de ordin procedural.
Se mai critică soluția instanței de apel pentru aceea că s-a neglijat caracterul devolutiv al apelului ceea ce a atras și refuzul instanței de apel de a sancționa greșelile instanței de fond pentru motivul că apelanții nu au formulat critici împotriva acestor erori ale tribunalului.
Totodată, recurenții susțin că instanțele de fond au tratat în mod primitiv cererea de chemare în garanție.
Or, cererea de chemare în garanție reprezintă o formă de participare a terților la procesul civil prin intermediul căreia una dintre părți poate solicita introducerea în litigiu a acelor persoane față de care funcționează obligația de garanție sau despăgubire.
în speță, Statul roman este ținut de răspunderea în caz de evic?iune în baza art. 1337 C. civ., răspundere care însă funcționează automat chiar dacă ea nu este menționată în contractul de vânzare-cumpărare.
în opinia recurenților, teoretic, ar fi putut pretinde despăgubiri de cel care s-a îmbogățit cu imobilul ce a aparținut autorilor lor, chiar dacă acest imobil a fost transformat în mod substanțial, iar acesta s-ar fi putut îndrepta cu o acțiune în regres împotriva statului care avea obligația de a-l fi despăgubit cu o sumă identică celei pe care a achitat-o reclamanților.
Or, prin formularea cererii de chemare în garanție terțul dobândește calitatea de parte, el putând fi obligat la plata către pârâtul evins a aceleași sume pe care acesta o datorează reclamantului evingător.
Recurenții mai arată că, pentru a simplifica lucrurile, practica judecătorească a statuat că în loc să-l despăgubească pe pârâtul evins, cel obligat în garanție face plata în locul acestuia direct către reclamantul evingător; acesta sunt motivele pentru care recurenții consideră că soluția pe care o propun trebuie admisă, întrucât este perfect legală, practică și dreaptă, nefiind înfrânt niciun text de lege.
Prin întâmpinarea la motivele de recurs formulată de intimata pârâtă S.N. a invocat excepția inadmisibilității recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 1740 din 17 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, față de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat împotriva deciziei instanței de apel pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate.
Excepțiile invocate sunt neîntemeiate, potrivit celor ce urmează.
Excepția inadmisibilității recursului nu poate fi primită întrucât, în realitate, recurenții au declarat calea extraordinară de atac împotriva deciziei civile nr. 779/ A din 01 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, situație în care dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. nu au fost încălcate; precizarea cu privire și la recuzarea sentinței civile nr. 1740 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, este una inutilă, întrucât astfel cum rezultă din lecturarea motivelor de recurs criticile dezvoltate de recurenți prin memoriul de recurs, acestea privesc doar soluția instanței de apel, nefiind formulate critici omisso medio; în același timp, prin criticarea deciziei date în apel (care a confirmat soluția primei instanțe), în mod indirect, mediat, se susțin critici și împotriva sentinței tribunalului.
Nici excepția nulității recursului, susținută de intimată prin raportare la prevederile at. 306 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi admisă, având în vedere, pe de o parte, indicarea de către recurenți a ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pe de altă parte (date fiind dispozițiile alin. (3) din aceeași normă), recalificarea unora dintre criticile susținute de aceștia în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cele referitoare la neregularitățile de procedură) ce se va realiza de înalta Curte în considerentele ce urmează.
Recursul formulat este însă nefondat, potrivit celor ce succed.
Cauza asupra căreia prima instanță s-a pronunțat a privit două pricini reunite pe calea admiterii excepției de conexitate prin încheierea de la termenul din 22 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosar, termen la care a fost conexat dosarul aflat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
în ce privește cadrul obiectiv al judecății (cererile deduse spre soluționare prin legala învestire a primei instanțe), înalta Curte constată că cererile conexe de chemare în judecată au avut ca obiect acțiunea în revendicare formulată de recurenții reclamanți împotriva intimatei pârâte S.N., reclamanta solicitând obligarea acestei să îi lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în str. Barbu Văcărescu (fostă Calea Lacul Teiului) sector 2, compus din 2 camere, dependințe și teren aferent și care a fost dobândit de pârâtă în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997.
Recurenții reclamanți au mai formulat în cauză două cereri: cererea completatoare de la fila 16 dosar primă instanță (Tribunalul București, secția a V-a civilă) prin care au solicitat ca prin aceeași sentință să se dispună constatarea nulității absolute, pentru fraudă la lege, a contractului de partaj autentificat din 29 martie 1999 încheiat între pârâta S.N. și numiții S.Ș. și M.N. (cerere respinsă ca tardiv formulată de tribunal prin încheierea din 18 ianuarie 2008) și, respectiv, cererea (informă) de la fila 154 dosar primă instanță prin care au arătat că "înțeleg să nu mai solicite imobilul revendicat în natură, ci contravaloarea lui"; pentru acest motiv, au solicitat ca expertul să stabilească valoarea imobilului raportat la starea acestuia la momentul deposedării; cu privire la cea din urmă solicitare, tribunalul a pus în vedere reclamanților la termenul de judecată din 21 mai 2010 să precizeze în scris temeiul de drept al cererii precizatoare și s-a prorogat discutarea aspectelor legate de formularea în termen a acestei cereri, după depunerea sa în forma prevăzută de art. 112 C. proc. civ.
întrucât reclamanții nu s-au conformat celor dispuse de instanță (ci doar au reluat această solicitare în cuprinsul concluziilor scrise), asupra acestei cereri tribunalul nu s-a mai pronunțat, astfel cum a constatat instanța de apel, astfel că prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată în forma sa inițială.
întrucât recurenții reclamanți invocă prin motivele de recurs critici cu privire la nepronunțarea asupra cererii de chemare în garanție, se impune precizarea că aceștia nu au formulat o atare intervenție forțată în cauză.
în consecință, această critică nu poate privi decât cererea formulată de reclamanți la fila 154 dosar tribunal (cum corect a stabilit instanța de apel), iar nu cererile de chemare în garanție formulate de celelalte părți ale cauzei.
în aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se impune constatarea că nepronunțarea instanței asupra unei cereri deduse judecății este susceptibilă să antreneze o vătămare doar pentru titularul acelei cereri, iar nu pentru alte părți; ca atare, ea se constituie într-o cauză de nulitate relativă, iar nu de ordine publică, așa încât nu poate fi invocată decât în condițiile art. 108 alin. (2) C. proc. civ., deci, numai după cererea părții care are interes să o invoce.
Or, cereri de chemare în garanție au formulat: intimata pârâtă care a chemat în garanție Municipiul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (la 18 iunie 2007 - fila 74 dosar judecătorie), în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., solicitând despăgubiri la nivelul valorii de piață a imobilului pentru cazul admiterii acțiunii principale; de asemenea, în temeiul art. 60 alin. (2) C. proc. civ. intervenientul (chemat în garanție de pârâtă) Municipiul București a formulat, la rândul său, cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru cazul admiterii cererii formulate de pârâtă împotriva sa (fila 148 dosar judecătorie), solicitând în aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, obligarea celui chemat în garanție la plata pre?ului de piață.
Cum eventuala nesoluționare a acestora nu era susceptibilă a aduce vreo vătămare reclamanților, rezultă că aceștia (și reală de ar fi fost această omisiune a primei instanțe de a le soluționa) nu aveau vocație de a invoca o astfel de nulitate, astfel cum deja s-a arătat.
în ce privește posibilitățile de calificare a cererii concepute de reclamanți la fila 154 dosar tribunal, înalta Curte constată că instanța de apel a epuizat formele de procedură cărora aceasta se putea circumscrie.
Cererea a fost formulată după administrarea probei cu expertiză în fața primei instanțe când, constatând-se concluziile lucrării care conchidea în sensul transformării imobilului (prin îmbunătățiri și recompartimentări) în așa măsură încât reclamanții au considerat că apartamentul revendicat de ei "a pierit", astfel că, s-au considerat îndreptățiți să formuleze o cerere "precizatoare" în sensul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care permite a se cere "valoarea obiectului pierdut sau pierit".
Or, chiar dacă cererea în discuție formulată de reclamanți ar fi fost susceptibilă de o atare precizare, astfel cum corect a observat instanța de apel, dat fiind cadrul procesual preexistent, ea nu putea fi opusă decât pârâtei inițiale a cauzei, respectiv intimata S.N., iar nu unei alte părți care nu a avut vreun raport juridic de drept procesual cu reclamanții, anterior formulării acestei cereri (decurgând fie din cererea de chemare în judecată, fie dintr-o completare a cadrului procesual pe calea unei cereri întregite sau modificate în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.); în consecință, o astfel de precizare, subsecventă fiind cererii introductive, era formulată în același cadru procesual sub raport subiectiv, fixat prin cererile în care reclamanții aveau calitatea de titulari.
Cum aceștia nu au chemat în judecată Statul român nici inițial (prin oricare dintre cererile conexe), nici pe calea unei completări sau modificări ulterioare a cererilor introductive prin care, în condițiile și termenul prevăzut de lege (art. 132 alin. (1) C. proc. civ.) să completeze cadrul subiectiv al judecății prin chemarea în proces în calitate de pârât și a Statului român (sau o cerere modificatoare prin care să substituie pârâta inițială cu Statul), reclamanții nu puteau opune această pretenție unei alte părți decât pârâta din cauză.
înalta Curte constată, în acest context, că deși corectă susținerea recurenților cu privire la absența unui termen limită în fața primei instanțe în privința cererilor precizatoare formulate în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., aceasta este o susținere lipsită de finalitatea preconizată de recurenți, anume, analizarea pe fond a acesteia în contradictoriu cu Statul român.
Soluționarea acestei cereri în contradictoriu cu intimata pârâtă S.N. nu poate fi luată în discuție, întrucât o atare susținere este făcută pentru prima dată prin motivele de recurs, fiind invocată omisso medio, fără a se mai constata neindicarea unui temei juridic de drept material care să permită o atare cerere.
în sfârșit, cererea în discuție era exclus să fie calificată ea însăși drept cerere de chemare în garanție (deși recurenții o denumesc astfel inclusiv prin motivele de recurs), în absența îndeplinirii cerințelor de formă prevăzute de art. 60 rap. la art. 112 C. proc. civ., în cuprinsul ei nefiind indicată nicio parte căreia le opuneau această pretenție, constatare ce a permis concluzia calificării acesteia drept o precizare a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta inițială.
înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a confirmat sentința apelată și cu privire la fondul raportului juridic litigios (cererea în revendicarea apartamentului de la intimata pârâtă S.N. potrivit cererii introductive).
Astfel, la fel ca prima instanță, și curtea de apel a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun, după data intrării în vigoare a legii speciale.
Raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite în recurs în interesul legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
în acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Rezultă, așadar, că, în măsura în care reclamanții se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamanților și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.
Aceste dispoziții obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de ambele instanțe de fond, care au analizat dacă reclamanții dețin un "bun" în sensul Convenției, ceea ce i-ar fi îndreptățit la admiterea cererii în revendicare, și în ce măsură atare soluție de admitere nu ar priva, în același timp, pe pârâta persoană fizică de bunul său, aceasta prevalându-se, la rându-i, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele realizând compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.
Se observă, în aceste condiții, că prima instanță a fost cea care fixat cadrul soluționării cererii în revendicare, în aplicarea deciziei în interesul legii, cadru pe care instanța de apel l-a respectat, potrivit celor deja arătate.
Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.
în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca prerogativă a dreptului de proprietate.
Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".
în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).
în caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143); contrar celor reținute de instanța de apel și chiar celor precizate de recurenții înșiși, inclusiv la ultimul termen în fața înaltei Curți, la solicitarea expresă a instanței, autoarea acestora a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum reiese din înscrisurile de la filele 11-13 dosar Tribunal, secția a V-a civilă, astfel încât vocația acesteia la măsuri reparatorii în echivalent a fost conservată în contextul legii speciale.
Așadar, în condițiile Legii nr. 10/2001 nu se va putea recunoaște reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile care, eventual, se vor propune în aplicarea Legii nr. 10/2001, urmând a fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de stabilită de Curte în cauza pilot Atanasiu ș. a.).
Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului “Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a înaltei Curți.
Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către autoarea reclamanților, astfel cum s-a arătat.
Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) în executarea de către Statul Român a obligațiilor stabilite prin hotărârea pilot echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș, precum în speță.
Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui "bun", la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul acordat de Curtea Europeană, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Așadar, recurenții reclamanți care nu dețin un "bun actual" nu pot obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, caz în care se constată că instanțele de fond în mod legal au stabilit că aceștia nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, așa încât este inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți.
în consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul formulat de reclamanți și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. în ce privea cheltuielile de judecată efectuate de intimata pârâtă S.N. în această etapă procesuală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 276/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 220/2013. Civil → |
|---|
