ICCJ. Decizia nr. 1883/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1883/2013
Dosar nr. 1516/100/2007
Şedinţa publică din 3 aprilie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la 25 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamanta SC I.S. SRL Bucureşti, l-a chemat în judecată pe pârâtul P.F.T.M., solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în B.M., jud. Maramureş, construcţie compusă din sală de restaurant „V.", spaţiu bucătărie, spaţiu toalete în suprafaţă utilă de 175 mp, precum şi terasa în suprafaţă de 486 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 1187 din 27 iunie 2012 a Tribunalului Maramureş, s-a admis acţiunea şi în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtului să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul solicitat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că asupra imobilului din CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 şi X2, teren în suprafaţă de 1766 mp şi casă de locuit, a fost înscris H.D.A.L., avocat, de la care a fost naţionalizat. Pârâtul, în calitate de succesor al acestuia, a solicitat restituirea bunului în natură, în baza Legii nr. 10/2001, astfel că prin dispoziţia din 2002 emisă de Primarul municipiului Baia Mare, s-a dispus restituirea în natură a imobilului construcţie P+1E situată în Baia Mare; construcţie P situată în Baia Mare; teren în suprafaţă de 1766 mp, toate înscrise în CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 şi X2.
Ulterior, prin dispoziţia din 23 august 2004 a Primarului municipiului Baia Mare, s-a completat dispoziţia anterioară din 1 iulie 2002, în sensul că i s-a restituit petiţionarului P.F.T.M. imobilul în natură, respectiv: construcţie P+IE situată în Baia Mare; construcţie P situată în Baia Mare şi teren în suprafaţă de 1766 mp, toate înscrise în CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 şi X2. S-a constatat existenţa pe terenul restituit în natură, în suprafaţă de 1766 mp, identificat în CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 şi X2, a unor supraedificate constând în extinderi la imobilul preluat abuziv, în suprafaţă totală de 175,65 mp conform releveului prezentat, precum şi terasa amenajată, realizate în timp de către foştii proprietari deţinători, SC G. SA şi SC I. SRL.
În baza celei de-a doua dispoziţii a primarului, s-a încheiat în data de 20 mai 2004, un proces-verbal de punere în posesie, însoţit de o schiţă, potrivit căreia pârâtul a fost pus în posesie doar cu privire la încăperile care au făcut parte din construcţia veche, respectiv cele haşurate cu galben în schiţa anexă a procesului-verbal de punere în posesie.
Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că actuala clădire tip parter realizată în anul 1966, este alipită de clădirea veche şi se compune dintr-un salon restaurant cu grupuri sanitare, vestiar, depozit, grădină de vară şi bucătărie pe platforma grădinii de vară. Corpul „C" grădina de vară şi bucătăriile anexă de pe platformă sunt realizate dintr-o structură metalică, stâlpi din metal, ferme şi pane metalice, învelitoare din tablă. Bucătăriile de vară de pe platforma betonată şi mozaicată a grădinii de vară, au structura de rezistenţă din cărămidă, pereţii sunt tencuiţi şi placaţi cu faianţă albă. Corpul „B" este înregistrat ca mijloc fix în noiembrie 1967, la început aparţinând T.A.P.L.-ului, apoi la C.S.A.P., SC G. SA Baia Mare. Corpul „C", grădina de vară şi bucătăriile de vară de pe platformă, au fost realizate în anul 1982.
A rezultat, de asemenea, că vechea construcţie S+P+1E, cu suprafaţa construită de 455 mp, este situată pe parcela cu nr. top X2 şi se delimitează cu reperele: 11-12-13-14-15-16-18-19-20-21-22-11 din anexa nr. 1B a raportului de expertiză şi a fost construită în anul 1873, la care s-au adus următoarele adăugiri: extinderea la construcţia veche P are o suprafaţă construită de 247 mp, delimitată de reperele 17-16-18-19-20-21-22-23-24-17, situată pe nr. top X2, haşurate cu linii de culoare portocalie la anexa nr. 1B; terasa grădină de vară cu suprafaţa construită de 472 mp, situată pe parcela cu nr. top X1; două construcţii vechi, o hală nouă şi parţial o magazie nouă, sunt situate pe partea estică, pe parcela cu nr. top X2.
Toate adăugirile aduse construcţiei vechi nu sunt intabulate în cartea funciară, în prezent întregul imobil aflându-se în folosinţa pârâtului.
Faţă de probele administrate, prima instanţă a apreciat că întreprinderile şi societăţile existente anterior preluării de către reclamantă a acestui patrimoniu, sunt cele care au edificat adăugirile la construcţia veche, investiţii care au fost făcute ulterior naţionalizării imobilului.
Reclamanta fiind proprietarul acestor adăugiri care nu au fost cuprinse în dispoziţia primarului prin care i s-a restituit pârâtului doar clădirea veche, tribunalul a reţinut că în baza art. 480 C. civ. se impune admiterea acţiunii, dispunându-se obligarea pârâtului să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Baia Mare, construcţie compusă din salon restaurant, spaţiu bucătărie, spaţiu toalete şi terasă în suprafaţă de 472 mp.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul P.F.T.M., solicitând în principal, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 97/A din 10 octombrie 2012 Curtea de Apel Cluj a admis apelul şi a schimbat sentinţa în totalitate, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea în revendicare.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a constatat că asupra imobilului înscris în CF nr. XX Baia Mare nr. top X1, grădină în intravilan în suprafaţă de 135 stjp (485 mp) şi nr. top X2 casă de locuit şi curte în suprafaţă de 356 stjp (1.280 mp), a fost proprietar tabular dr. H.L., intabulat cu încheierea din 16 mai 1914, de la care bunul a fost preluat prin naţionalizare (Statul Român intabulându-şi dreptul prin încheierea din 7 ianuarie 1958).
Urmare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia din 1 iulie 2002 a Primarului municipiului Baia Mare, i s-au restituit în natură pârâtului P.F.T.M., imobilele în natură construcţie P + IE situată în Baia Mare; construcţie P situată în Baia Mare, teren în suprafaţă de 1766 mp, toate înscrise în CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 şi X2.
Prin procesul-verbal de punere în posesie din 20 mai 2004, s-a procedat la predarea-primirea, în baza dispoziţiei din 2012, a imobilelor restituite în temeiul Legii nr. 10/2001, cu următoarele menţiuni: 1) pentru parter, punerea în posesie se face numai pentru suprafeţele existente în clădirea care a făcut obiectul naţionalizării şi haşurate cu galben în primul releveu anexat, care face parte integrantă din procesul-verbal; 2) la etaj, punerea în posesie se face pentru spaţiile menţionate şi enumerate; 3) având în vedere prevederile art. 49 din Legea nr. 10/2001, situaţia investiţiilor efectuate de chiriaş şi a terenului pe care acestea sunt amplasate, urmează a fi reglementată de comun acord între părţi.
Prin dispoziţia din 23 august 2004 emisă de Primarul municipiului Baia Mare, s-a dispus completarea art. 1 din dispoziţia iniţială, cu alin. (2), în sensul că s-a constatat existenţa pe terenul restituit în natură, în suprafaţă de 1.766 mp, identificat prin CF nr. XX Baia Mare, nr. top X1 şi X2, a unor supraedificate, extinderi la imobilul preluat abuziv, suprafaţa totală utilă de 175,56 mp, conform releveu plan prezentat, precum şi terasă amenajată, realizate în timp de către foştii deţinători SC G. SA şi SC I. SRL.
S-a reţinut totodată, că prin sentinţa civilă din 4 martie 2005 a Tribunalului Maramureş, s-a admis cererea formulată de reclamantul P.F.T.M. împotriva Primarului municipiului Baia Mare şi în consecinţă, s-a dispus anularea dispoziţiei din 23 august 2004 vizând completarea cu alin. (2) a art. 1 al dispoziţiei din 1 iulie 2002 (sentinţă rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 655/A din 10 iulie 2005 a Curţii de Apel Cluj şi irevocabilă prin decizia nr. 2776 din 16 martie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 937 din 13 noiembrie 2002 a Tribunalului Maramureş s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de SC I. SRL. Baia Mare împotriva dispoziţiei din 2002, s-a disjuns capătul de cerere având ca obiect recunoaşterea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Baia Mare şi s-a trimis cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Baia Mare (acţiunea având ca obiect completarea dispoziţiei din 2002 emisă de primar, cu valoarea investiţiilor efectuate la imobilul din Baia Mare).
Prin sentinţa civilă nr. 406 din 24 ianuarie 2003 a Judecătoriei Baia Mare, s-a respins acţiunea intentată de SC I. SRL. Baia Mare în contradictoriu cu pârâtul P.F.T.M., având ca obiect constatarea dreptului de retenţie asupra imobilului situat în Baia Mare (sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă).
S-a reţinut că reclamanta-intimată SC I.S. SRL Bucureşti, este rezultatul divizării SC G. SA, despre care se afirmă că a dobândit imobilul în litigiu în baza Legii nr. 15/1990, fără însă a prezenta dovada dreptului de proprietate.
S-a constatat că prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţia din 2002 emisă de Primarul municipiului Baia Mare, care nu îi conferă reclamantei vreun drept de proprietate, pe procesul-verbal de punere în posesie a reclamantului din 20 mai 2004, pe dispoziţia aceluiaşi primar din 23 august 2004 care a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 132 din 4 martie 2005 a Tribunalului Maramureş, rămasă definitivă şi irevocabilă, precum şi pe rapoartele de expertiză efectuate în cauză.
S-a apreciat că actele depuse la dosar, din care tribunalul a reţinut că reiese că adăugirile la construcţia veche au fost efectuate după ce imobilul a fost naţionalizat, nu atestă un drept de proprietate asupra unor părţi din construcţii în favoarea reclamantei.
În speţă, reclamanta a intentat o acţiune în revendicare împotriva pârâtului, în cadrul căreia avea obligaţia conform art. 1169 C. civ., să facă dovada dreptului ei de proprietate asupra imobilului construcţie revendicat.
Pe de altă parte, art. 9 din Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Faţă de această situaţie de fapt şi de drept reţinută, s-a constatat că în mod nelegal prima instanţă a admis acţiunea în revendicare.
A fost găsit nefondat motivul de apel privind soluţionarea acţiunii de prima instanţă fără îndeplinirea procedurii de citare cu pârâtul, întrucât acesta a cunoscut termenul la care s-a judecat acţiunea, facându-şi toate apărările pe care le-a considerat necesare în cauză.
Neîntemeiată a fost găsită şi critica vizând excepţia autorităţii de lucru judecat raportată la hotărârile din Dosarele nr. 17/2004, nr. 5293/2002 şi nr. 62/2003, nefiind întrunită identitatea de cauză şi de obiect, conform art. 1201 C. civ.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta SC I.S. SRL, care a susţinut următoarele aspecte de nelegalitate:
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct 9 C. proc. civ.), respectiv a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 480 şi urm. C. civ., art. 645 C. civ.
De asemenea, instanţa a interpretat şi aplicat greşit art. 9 din Legea nr. 10/2001, text de lege care este străin de natura pricinii.
Autoarea recurentei, SC G. SA s-a înfiinţat în temeiul Legii nr. 15/1990 prin reorganizarea întreprinderii comerciale de stat pentru alimentaţie publică, prin decizie a organului administraţiei locale de stat, având în vedere că era o întreprindere de interes local, aşa cum rezultă şi din art. 2 H.G. nr. 597/1922 (în anexa 2 a acestei hotărâri de Guvern prevăzându-se că SC G. SA, societate înfiinţată în temeiul Legii nr. 15/1990, a trecut sub autoritatea consiliului judeţean).
Or, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu", ceea ce înseamnă că în temeiul legii, societăţile nou înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice de stat au devenit proprietarele bunurilor aflate în administrarea lor până în momentul reorganizării.
Conform înscrisurilor depuse la dosar şi expertizelor tehnice efectuate în cauză, a rezultat că după naţionalizarea imobilului ce a aparţinut autorului intimatului-pârât, pe terenul acestuia s-au construit alte spaţii necesare activităţii de alimentaţie publică.
Aceste noi spaţii au fost realizate de autoarele recurentei-reclamante, fiind înregistrate în contabilitatea acestora ca mijloace fixe şi aflându-se în patrimoniul lor la momentul înfiinţării SC G. SA, respectiv: în anul 1966 a avut loc o extindere a clădirii existente, extindere înregistrată ca mijloc fix de autoarele recurentei (toate documentele care dovedesc efectuarea lucrărilor aflându-se la dosar); în 1978 a avut loc o extindere şi modernizare a grădinii de vară (conform documentelor anexate) iar între anii 1992-1993 au fost efectuate lucrări de investiţii la clădirile edificate (conform înscrisurilor anexate).
Toate aceste construcţii noi se aflau în administrarea şi patrimoniul SC G. SA, la momentul înfiinţării acesteia, iar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 au devenit proprietatea acesteia, proprietate pentru care SC I. SRL, succesoare în drepturi a SC G. SA, plăteşte impozite la bugetul local.
Atât timp cât dreptul de proprietate izvorăşte din lege, rezultă că reclamanta a făcut pe deplin dovada că este proprietara bunurilor ce exced dispoziţiei de restituire din 2002, iar considerentul instanţei de apel, care a stat la baza admiterii căii de atac a părţii adverse, conform căruia reclamanta nu ar fi făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor ce exced dispoziţiei de restituire din 2002 este neîntemeiat.
Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a solicitat, prin concluziile scrise formulate, respingerea recursului, arătând că imobilul i-a fost retrocedat prin dispoziţia primarului din 1 iulie 2002, deşi prin procesul-verbal din 2004 s-a predat numai parţial posesia acestuia, facându-se menţiunea ilegală conform căreia o parte din imobil ar fi proprietatea SC E. SRL (rezultată în urma divizării SC G. SA), actuala SC I. SRL.
S-a arătat că între părţi s-au mai desfăşurat litigii, care au tranşat cu putere de lucru judecat o serie de aspecte relevante în prezenta cauză. S-a făcut referire, în acest sens, la plângerea formulată de către intimatul-pârât împotriva dispoziţiei primarului din 2004 (soluţionată prin sentinţa civilă nr. 132/2005 a Tribunalului Maramureş, definitivă prin decizia nr. 655/2005 a Curţii de Apel Cluj şi irevocabilă prin decizia nr. 2776/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi la faptul că SC E. SRL (autoarea reclamantei) a avut calitatea de intervenient accesoriu în cadrul litigiului, astfel încât hotărârile pronunţate îi sunt deplin opozabile recurentei. De asemenea, SC G. SA a formulat plângere împotriva dispoziţiei primarului din 2004, care a făcut obiectul Dosarului nr. 262/100/2004 al Tribunalului Maramureş şi care a fost soluţionat prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 132/2005 a aceleiaşi instanţe.
În faza recursului s-a administrat, conform art. 305 C. proc. civ., proba cu înscrisuri, recurenta-reclamantă depunând la dosar decizia nr. 524/1990 a Prefecturii judeţului Maramureş, privind înfiinţarea SC G. SA, certificatul de atestare fiscală din 28 februarie 2007 privind impozitul pe clădiri, dovezi privind achitarea impozitului pe clădiri pe anii 2010-2012, iar intimatul-pârât, adresa emisă de Municipiul Baia-Mare, Direcţia de venituri referitoare la faptul că SC I. SRL figurează cu „clădire proprietate privată în Baia Mare" şi cu menţiunea „investiţii".
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, conform următoarelor considerente:
- Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi, prin schimbarea sentinţei de primă instanţă, respingerea acţiunii în revendicare promovată de către reclamantă, instanţa de apel a reţinut, în justificarea deciziei, faptul că societatea reclamantă nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului-construcţie revendicat, obligaţie care îi revenea conform art 1169 C. civ.
S-a apreciat, în acelaşi sens, că actele depuse în şi pe baza cărora tribunalul a reţinut că adăugirile la construcţia veche au fost efectuate după ce imobilul a fost naţionalizat, nu atestă vreun drept de proprietate în favoarea reclamantei.
Asemenea considerente justificative ale soluţiei nu iau însă în considerare şi nu răspund în niciun fel susţinerii reclamantei, care s-a constituit, de altfel, în fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, conform căreia dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat s-ar fi realizat pe temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, de către autoarea reclamantei, SC G. SA (înfiinţată prin reorganizarea fostei întreprinderi comerciale de stat pentru alimentaţie publică).
În speţă, a rezultat că autoarea recurentei, SC G. SA, s-a înfiinţat conform art. 17 din Legea nr. 15/1990, ca unitate economică de interes local, prin decizia organului administraţiei locale de stat, respectiv prin decizia din 1990 a Prefecturii judeţului Maramureş.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 15/1990, text de lege de care se prevalează recurenta: „Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17 este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii (1). Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu (2)".
Invocând legea ca mod de dobândire a proprietăţii (art. 645 C. civ.) cu trimitere, în concret, la dispoziţia specială (art. 20 din Legea nr. 15/1990), reclamanta a administrat o serie de probe (înscrisuri, expertize), pentru a dovedi incidenţa textului de lege asupra situaţiei premisă avută în vedere de acesta (respectiv, existenţa bunurilor în patrimoniul autoarei sale, la momentul constituirii acesteia).
Or, fără să lămurească aceste elemente de fapt referitoare la existenţa şi evidenţierea imobilelor revendicate, ca mijloace fixe în patrimoniul autoarei reclamantei, şi în ce măsură aceasta atrăgea sau nu aplicabilitatea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, instanţa de apel se limitează să aprecieze că „actele aflate în dosarul tribunalului care atestă că adăugirile la construcţia veche au fost efectuate după ce imobilul a fost naţionalizat" nu atestă dreptul de proprietate al reclamantei, fără să arate însă de ce este înlăturată la speţă incidenţa textului de lege care, în opinia reclamantei, înseamnă tocmai temeiul dobândirii de către aceasta a dreptului de proprietate.
- De asemenea, trimiterea pe care o face instanţa de apel la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 („imobilele se restituie în starea în care se află la data cererii de restituire") este, cum susţine recurenta-reclamantă, străină de natura cauzei, în măsura în care obiectul învestirii instanţei îl reprezintă o acţiune în revendicare promovată pe calea dreptului comun, situaţie în care trebuie făcute aprecieri şi comparate titlurile de proprietate de care se prevalează părţile, iar nu verificări specifice contestaţiei împotriva actului unităţii deţinătoare (în speţă, dispoziţia primarului).
- În ce priveşte apărarea intimatului-pârât, conform căreia în litigii anterioare ar fi fost tranşate, cu putere de lucru judecat, aspecte relevante vizând litigiul dintre părţi, se constată că ele nu sunt de natură să combată criticile din recurs şi nici să susţină legalitatea soluţiei atacate.
Pe de o parte, referirea la hotărârile anterioare s-a făcut şi cu ocazia judecăţii în apel, instanţa de apel reţinând că nu poate fi reţinută excepţia autorităţii de lucru judecat, în absenţa identităţii de cauză şi obiect, iar soluţia pe acest aspect nu a fost atacată de către parat.
Pe de altă parte, în măsura în care partea înţelege să se prevaleze de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (respectiv, identitatea de chestiune litigioasă şi nu tripla identitate de elemente reglementată de art. 1201 C. civ.), se constată că aspectele tranşate în litigiile anterioare nu au pus în discuţie dreptul de proprietate al reclamantei, pentru a se putea pretinde că instanţele s-au pronunţat deja asupra acestuia, aşa încât nu mai poate fi adus în dezbaterea judiciară.
Astfel, obiectul litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 132/2005 a Tribunalului Maramureş (definitivă prin decizia nr. 655/2005 a Curţii de Apel Cluj şi irevocabilă prin decizia nr. 2776/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) l-a reprezentat plângerea pârâtului împotriva dispoziţiei primarului nr. 4259/2004.
Reclamanta din prezenta cauză a dobândit calitate procesuală -ca intervenient accesoriu, abia în faza recursului soluţionat prin decizia nr. 2776/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ceea ce s-a statuat prin această decizie, producându-şi efectele relative ale lucrului judecat şi în contradictoriu cu SC I.S. SRL, a fost doar faptul că dispoziţia primarului din 2002 emisă pe numele P.F.T.M., constituie titlu de proprietate conform art. 23 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu mai putea fi modificată sau completată de către primar.
Aşadar, ceea ce s-a tranşat jurisdicţional în contradictoriu cu societatea Invest, a fost natura juridică a dispoziţiei emise de primar în procedura Legii nr. 10/2001, precum şi faptul că această dispoziţie a fost executată prin punerea în posesie (despre care pârâtul însuşi arată, prin trimitere la procesul-verbal din 2004, că a fost doar o punere în posesie parţială, întrucât în procesul-verbal s-a făcut menţiunea că o parte din imobil ar aparţine SC E. SRL (autoarea reclamantei SC I. SRL).
Nu s-a tranşat deci, pentru a se putea opune cu efectele autorităţii de lucru judecat, existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate al societăţii asupra imobilelor care făcuseră obiectul modificărilor (completărilor) aduse dispoziţiei emise de primar iniţial, în 2002, pentru a se putea susţine că un astfel de aspect nu ar mai putea fi supus dezbaterii jurisdictionale.
În privinţa celuilalt litigiu, la care se face referire de către intimatul-pârât, care a constituit obiectul Dosarului nr. 262/100/2004 al Tribunalului Maramureş şi care a vizat plângerea SC G. SA împotriva aceleiaşi dispoziţii din 2004 a primarului, el nu poate aduce elemente noi sub aspectul dezlegării jurisdictionale a raporturilor juridice dintre părţi, câtă vreme soluţionarea lui s-a realizat prin reţinerea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 132/2005 a Tribunalului Maramureş, menţionată anterior.
În consecinţă, văzând considerentele expuse anterior, se va constata că instanţa de apel nu a lămurit aspectele cu judecata cărora a fost învestită în cadrul devoluării fondului, în legătură cu existenţa bunurilor ce au făcut obiect al revendicării în patrimoniul autoarei reclamantei la momentul constituirii acesteia ca societate comercială, pentru a se putea stabili şi, ulterior, cenzura sub aspectul legalităţii, în ce măsură aceste bunuri puteau fi dobândite pe temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, astfel cum a pretins reclamanta-recurentă.
În absenţa verificării şi stabilirii elementelor de fapt ale pricinii, instanţa de recurs nu poate aprecia asupra legalităţii soluţiei, astfel încât, pe temeiul art. 314 C. proc. civ., care impune verificarea aplicării corecte a legii de către instanţa supremă doar atunci când împrejurările de fapt ale pricinii au fost pe deplin lămurite, recursul va fi admis, casată decizia şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC I.S. SRL împotriva deciziei nr. 97/A din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1884/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1877/2013. Civil → |
|---|
