ICCJ. Decizia nr. 1884/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1884/2013
Dosar nr. 2044/3/2009
Şedinţa publică din 3 aprilie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 Bucureşti la data de 6 februarie 2008, sub nr. 1495/300/2008, reclamanţii M.G. şi M.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, Primăria sectorului 2 Bucureşti şi SC L.C. SA, obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul teren în suprafaţă de 509,4 mp, situat în Bucureşti, sector 2, cu plata sumei de 7.400 RON pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1 decembrie 2007-31 ianuarie 2008 şi în continuare, până la restituirea posesiei, respectiv, 3.700 RON lunar, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că sunt proprietarii terenului în litigiu prin moştenire, în baza certificatului de moştenitor din 23 aprilie 2003 şi că autorul acestora, M.C.A., a dobândit terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru care s-a eliberat titlul de proprietate la data de 12 mai 2000. Dorind să edifice o construcţie pe acest teren, reclamanţii au solicitat Primăriei sectorului 2 Bucureşti eliberarea certificatului de urbanism, respinsă pe motiv că terenul se afla într-o zonă afectată de lucrări de utilitate publică.
S-a mai arătat că, în vederea executării acestei lucrări, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a adoptat hotărârea din 22 ianuarie 2004, prin care s-a dispus transmiterea, în administrarea Consiliului Local al sectorului 2 Bucureşti, a unor terenuri situate pe raza sectorului 2, în vederea efectuării unui schimb cu proprietarii suprafeţelor de teren afectate de această arteră de circulaţie.
Reclamanţii au arătat că pârâţii nu le-au făcut, până la această dată, nicio ofertă în legătură cu terenul în litigiu, deşi şi-au exprimat, în cadrul diligentelor făcute la diverse servicii ale primăriilor, disponibilitatea de a accepta un schimb echitabil de terenuri; la sfârşitul anului 2007, terenul era ocupat de SC L.C. SA, care pretinde că are contract pentru executarea unor lucrări de străpungere pe traseul D-na G.
Prin sentinţa civilă nr. 10385 din 28 noiembrie 2008, Judecătoria sector 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată de părţi şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinând că din cererea de chemare în judecată şi concluziile raportului de specialitate, a rezultat că valoarea imobilului în litigiu depăşeşte suma de 500.000 RON.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 2044/3/2009, la data de 19 ianuarie 2009.
La data de 6 septembrie 2010, pârâta L.E.E.C. SA Portugalia, sucursala Bucureşti a depus la dosar cerere prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, arătând că nu a avut niciodată şi nu are în prezent posesia asupra imobilului care constituie obiectul material al litigiului, motiv pentru care nu poate sta în proces în calitate de pârâtă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 13 septembrie 2010, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria sector 2 Bucureşti; a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general şi SC L.C. SA; a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată.
Prin sentinţa civilă nr. 711 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC L.C. SA; a respins acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general; a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul teren în suprafaţă de 509,40 mp, situat în Bucureşti, sector 2; a obligat pârâtul la plata, către reclamanţi, a sumei de 84.350 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 1 decembrie 2007-1 martie 2011, precum şi la plata sumei de 2.163 RON lunar, începând cu data de 2 martie 2011 şi până la restituirea terenului către reclamanţi; a obligat pârâtul la plata, către reclamanţi, a sumei de 14.612 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC L.C. SA, tribunalul a constatat că aceasta nu are calitatea de posesor al terenului, ci numai de detentor precar, ocupând terenul pentru realizarea lucrărilor de modernizare „Artera D-na G.-C. şi pasaj suprateran", în temeiul contractului de execuţie lucrări din 24 iulie 2006, contract încheiat cu Municipiul Bucureşti, situaţie faţă de care SC L.C. SA nu poate sta în judecată în calitate de pârâtă în prezentul litigiu, în care se pune în discuţie dreptul de proprietate asupra terenului revendicat de reclamanţi.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, tribunalul a constatat că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, pârâtul se află în posesia terenului ce face obiectul acţiunii, cu toate că imobilul nu a intrat în proprietatea publică sau privată a Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, pârâtul are legitimare procesuală pasivă în cauză, fiind posesorul imobilului revendicat, iar împrejurarea că terenul se află sau nu în proprietatea Municipiului Bucureşti urmează a fi analizată pe fondul cauzei, soluţionarea acţiunii în revendicare presupunând examinarea şi compararea titlurilor de proprietate ale părţilor.
Pe fondul acţiunii în revendicare, tribunalul a constatat că autorul reclamanţilor, M.C.A., a dobândit terenul situat în Bucureşti, sector 2 în baza titlului de proprietate din 12 mai 2000, reclamantul M.G. fiind unicul moştenitor legal al acestuia în ceea ce priveşte terenul menţionat, conform certificatului de moştenitor din 23 aprilie 2003 depus la dosarul cauzei.
Terenul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar H.F. şi prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., ca fiind afectat de lucrările ce se execută în vederea realizării arterei de legătură între B-dul D-na G. şi B-dul C.
Astfel cum rezultă din adresa emisă de Primăria sectorului 2 Bucureşti, prin hotărârea din 22 ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost transmis în administrarea Consiliului Local al sectorului 2 terenul situat între străzile M.B., P. şi R.C., în vederea efectuării schimbului cu proprietarii suprafeţelor de teren afectate cu artera de circulaţie D-na G. şi de Parcul L.F.
De asemenea, prin două adrese emise în anul 2007, reclamantul M.G. a fost înştiinţat că terenul proprietatea sa din Aleea B. va face obiectul unui schimb de terenuri, fiind afectat de artera de circulaţie D-na G.
În aceeaşi adresă se arată că, faţă de refuzul proprietarului terenului în ceea ce priveşte amplasamentul propus acestuia la schimb, Primăria sectorului 2 Bucureşti va face demersurile legale în vederea demarării procedurii de expropriere a terenului reclamantului, prin înaintarea documentaţiei către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, sens în care a fost înaintat Primăriei Municipiului Bucureşti tabelul centralizator cu persoanele afectate de realizarea arterei de circulaţie D-na G.- C., în vederea demarării procedurilor legale de expropriere, conform Legii nr. 33/1994.
În consecinţă, tribunalul a constatat că reclamanţii au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, în timp ce pârâtul Municipiul Bucureşti nu are un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, pe care îl posedă fără nici un drept, atât timp cât nu s-a dispus exproprierea imobilului reclamantului şi trecerea acestuia în proprietatea publică a statului.
Având în vedere că pârâtul ocupă iară drept terenul proprietatea reclamanţilor începând cu data de 1 decembrie 2007, împiedicându-i pe aceştia să exercite două dintre atributele dreptului de proprietate (posesia şi folosinţa), tribunalul a obligat pârâtul la plata, către reclamanţi, a sumei de 84.350 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru perioada 1 decembrie 2007-1 martie 2011, precum şi la plata sumei de 2.163 RON lunar, începând cu data de 2 martie 2011 şi până la restituirea terenului către reclamanţi. În acest sens, tribunalul a constatat că, prin raportul de expertiză evaluatorie întocmit de expertul tehnic judiciar D.C., s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului la suma de 2.163 RON lunar, reprezentând chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de reclamanţi pentru terenul în litigiu, dacă acesta nu ar fi fost ocupat de pârât.
împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât reclamanţii nu fac dovada că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Municipiului, publică ori privată, iar prin hotărârea din 22 ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost trecut în administrarea Consiliului Local sector 2 terenul de 13.500 mp situat în Bucureşti, fără a se face menţiune cu privire la terenul reclamanţilor situat în str. Aleea B.; că temeiul care să conducă la obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă era art. 998-999 C. civ., cu analizarea îndeplinirii condiţiilor acestei răspunderi; că în mod greşit a fost obligat să plătească reclamanţilor, în temeiul art. 480 C. civ., suma de 84.350 RON, fără să se fi făcut dovada că această instituţie i-ar fi împiedicat să-şi folosească terenul în perioada analizată; că în mod greşit a fost obligat la plata periodică a sumei de 2.163 RON până la restituirea imobilului, în condiţiile în care nu s-a dovedit că acesta ar fi preluat proprietatea ori posesia terenului şi la plata cheltuielilor de judecată, în lipsa unei culpe procesuale potrivit art. 274 C. proc. civ.
La data de 26 martie 2012 s-au depus precizări la motivele de apel, cu următoarele susţineri:
I. În mod greşit a reţinut instanţa că pârâtul are calitatea de posesor al terenului reclamanţilor, ce nu a trecut în proprietatea privată ori publică a acestuia, el neexercitând nici în fapt posesia lui.
Prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 22 ianuarie 2004 s-a transmis în administrare terenul în suprafaţă de 13.500 mp în vederea încheierii unor contracte de schimb cu proprietarii acestor terenuri, către Consiliul Local al sectorului 2 al Municipiului Bucureşti.
Or, Primăria sectorului 2 Bucureşti, Direcţia de Urbanism, Cadastru, doar cu adresa din 6 noiembrie 2008 l-a înştiinţat pe pârât cu privire la faptul că nu s-a obţinut schimbul de terenuri, o culpă putându-i-se reţine Primăriei sectorului 2, din cauza modului defectuos în care a pus în executare H.G. nr. 9/2004 care a dus la întârzierea demarării procedurilor legale de expropriere conform Legii nr. 33/1994.
II. Instanţa de judecată a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale în materia revendicării, întrucât nu a verificat faptul dacă la data sesizării instanţei posesia imobilului era deţinută de către vreuna dintre persoanele juridice chemate în judecată, iar rapoartele de expertiză n-au stabilit acest aspect;
III. Instanţa nu a analizat atent actele dosarului, nu le-a interpretat corect şi din care ar fi putut constata că la data investirii sale, „doar scriptic" s-a pus problema efectuării de demersuri în vederea afectării terenului pentru executarea arterei de legătură între Bd. D-na G. şi Bd. C.;
IV. Posesia de fapt aparţine Primăriei sectorului 2 Bucureşti, în calitate de administrator care a demarat lucrările de execuţie ale arterei, şi nu pârâtului, în sarcina căruia s-au născut obligaţii doar de la data de 12 noiembrie 2008, când a fost înştiinţat că nu s-a putut efectua schimbul de terenuri, urmare a memoriului proprietarilor depus în acest sens cu refuz de schimb din 4 august 2008.
V. Lipsa de folosinţă invocată şi contravaloarea ei solicitată, nu a fost întemeiată în drept. Răspunderea civilă delictuală ca temei al cererii, ar fi justificat cercetarea condiţiilor legale, or Municipiul Bucureşti n-a săvârşit nicio faptă ilicită;
VI. Pârâtul nu putea fi obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă cu începere de la 6 februarie 2007, ci, eventual, de la data cererii de chemare în judecată, 6 februarie 2008, în condiţiile în care, nu a deţinut posesia imobilului, şi a refuzat să permită folosinţa liniştită şi utilă.
Prin decizia civilă nr. 300/A din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că susţinerea pârâtului vizând lipsa calităţii sale de posesor al terenului reclamanţilor, pe motiv că prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 22 ianuarie 2004 terenul fusese transmis spre administrare către Consiliul Local al sectorului 2 Bucureşti, în vederea încheierii contractelor de schimb cu proprietarii terenului, nu poate fi primită, astfel încât să conducă la o reformare a sentinţei şi respingerea acţiunii în revendicare ca neîntemeiată.
Aceasta întrucât pe de o parte, acţiunea în revendicare este îndreptată nu doar împotriva unui posesor, ci şi împotriva altei persoane care deţine bunul fără drept, iar pe de altă parte, pentru că posesia vizează exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.
Or, transmiterea în administrare în scopul realizării unui schimb de terenuri nu se confundă cu transmiterea însăşi a posesiei, ci a unei deţineri limitate asupra bunului, strict servind scopului efectuării schimbului de terenuri, care, în niciun caz, nu cădea în atribuţiunea Consiliului Local sector 2, ci tot a Municipiului Bucureşti, acesta fiind şi cel îndrituit de lege să procedeze la expropriere.
Împrejurarea că instituţia corespunzătoare a Consiliului Local sector 2 Bucureşti a comunicat târziu refuzul proprietarilor de a efectua schimbul oferit nu este de natură să-l convertească pe Consiliul Local sector 2 în posesorul terenului asupra căruia, în fapt, a dispus însuşi apelantul-pârât, afectându-se astfel dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Comunicarea defectuoasă între Sector şi Municipiu nu prezintă relevanţă cu privire la încălcarea dreptului de proprietate şi antrenarea răspunderii civile într-o acţiune în revendicare a Consiliului Local sector 2, care nu a dispus cu privire la teren, ca şi un proprietar, astfel cum este cazul Municipiului Bucureşti, prin măsurile de încheiere a unui contract de construire, care să includă şi terenul reclamanţilor, în temeiul unei Autorizaţii de construire dată în acest sens şi demararea şi a executărilor, fără verificarea prealabilă a condiţiilor vizând toţi proprietarii de terenuri din zona de lucrări.
Susţinerea necuprinderii terenului în litigiu în proprietatea publică ori privată a Municipiului Bucureşti, nu prezintă relevanţă în speţă, în condiţiile în care, obiectul litigiului îl constituie revendicarea promovată de către titularii dreptului de proprietate, nu în contra altui pretins proprietar, ci împotriva celor care-l posedă, deţin fără drept, respectiv, efectuează acte de dispoziţie, de grevare asupra terenului, ca şi proprietarii înşişi, fără însă ca apelantul-pârât să aibă o astfel de calitate.
Demararea lucrărilor pe terenul reclamanţilor a însemnat o încălcare a dreptului de proprietate şi o împiedicare de folosire a bunului de către proprietari, fapt ce a dat naştere la un prejudiciu din culpa pârâtului, care s-a cerut a fi acoperit prin plata de despăgubiri constând, pe de o parte, în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada solicitată şi restituirea bunului.
Faptul că nu s-a menţionat ca atare şi temeiul art. 998 C. civ., nu constituie o nelegalitate care să conducă la nulitatea hotărârii apelate, dacă pretenţiile din acţiune, prin conţinut, conturează acest temei ce a fost avut în vedere de către judecător şi părţi, iar condiţiile acestei răspunderi rezultă cert din actele speţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs,întemeiat pe dispoziţiile art 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, formulând următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurentul-pârât este posesor al terenului în litigiu, întrucât prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 22 ianuarie 2004 a fost transmis spre administrare către Consiliul Local sector 2 Bucureşti terenul în suprafaţă de 13.500 mp, în vederea încheierii unor contracte de schimb cu proprietarii acestor terenuri. Ulterior, prin autorizaţia de construire din 1 august 2006 s-a menţionat clar că începerea lucrărilor de investiţii se va face în conformitate cu Anexa I cap. C din Legea nr. 50/1991, numai după obţinerea autorizaţiei de construire a organizării execuţiei lucrărilor (POE) şi va include avizul Brigăzii Poliţiei Rutiere, iar până la această dată nu a fost emis acest act şi nu s-a dat nici un ordin de execuţie de către pârât executantului lucrărilor, SC L.C. SA.
Faptul că executantul lucrării a ocupat terenul în litigiu şi a început realizarea unor lucrări nu poate atrage răspunderea pârâtului, cât timp aceasta a acţionat fără a fi autorizată în acest sens.
De asemenea, pârâtul a fost înştiinţat prin adresa din 6 noiembrie 2008 de către Primăria sector 2 Bucureşti despre faptul că până la acea dată nu a fost posibilă efectuarea schimbului de teren cu o parte din proprietarii afectaţi, printre care şi reclamantul, astfel încât nu se poate reţine că pârâtul ar fi deţinut sau deţine imobilul în posesie, nici că ar avea vreo culpă în lipsirea de folosinţă a proprietarului cu privire la terenul pe care îl deţine.
Instanţa de judecată a aplicat greşit dispoziţiile legale din materia revendicării, urmare a faptului că nu a verificat, la momentul formulării acţiunii şi a soluţionării acesteia, dacă posesia imobilului era deţinută de vreuna din persoanele chemate în judecată, sens în care în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârât.
În mod greşit instanţa a procedat la soluţionarea acţiunii în revendicare, nefiind îndeplinite condiţiile de promovare a unei astfel de acţiuni, respectiv, respectiv, reclamantul nu a fost deposedat în fapt de bunul său, litigiul având natură administrativă şi nu civilă.
II. Pasivitatea reclamantului, care a nu a folosit acel teren pe raţiunea că va fi afectat de lucrări de utilitate publică nu justifică obligarea pârâtului la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului, deoarece nimeni nu poate invoca în apărare propria culpă.
Calcularea prejudiciului aferent lipsei de folosinţă raportat la faptul că pe acel teren reclamantul ar fi putut construi o parcare nu are nicio o relevanţă cât timp acest lucru nu a fost dovedit, iar întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale nu a fost verificată de instanţă.
Instanţa de apel nu a analizat motivul de apel vizând faptul că în mod greşit a fost obligat pârâtul la plata contravalorii lipsei de folosinţă cu începere din data de 1 decembrie 2007, cât timp, chiar dacă s-ar fi constatat o lipsă de folosinţă, aceasta ar fi trebuit calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, de la 6 februarie 2008.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
I. Acţiunea în revendicare reprezintă acţiunea reală prin care proprietarul ce a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun, de la posesorul neproprietar.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, pentru că se întemeiază pe însuşi dreptul de proprietate care, ca orice drept real, este opozabil tuturor, o astfel de acţiune putând fi introdusă împotriva oricui deţine bunul fără nici un titlu şi aduce atingere dreptului de proprietate.
De asemenea, acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, pentru că pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate al reclamantului, iar pentru a fi admisă trebuie ca acesta să dovedească dreptul său de proprietate asupra bunului revendicat şi că imobilul solicitat este identic cu cel asupra căruia pretinde că are un drept de proprietate.
Pornind de la definiţia acţiunii în revendicare, rezultă că ea poate fi exercitată împotriva posesorului, adică a celui care deţine, fără drept, bunul revendicat.
Posesia reprezintă o stare de fapt constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra acelui lucru. Cu alte cuvinte, posesorul are animus sibi habendi, respectiv, convingerea că deţine ca proprietar (posedă pentru sine).
Stăpânirea în fapt a unui bun în lipsa elementului animus sibi habendi se realizează sub forma detenţiei precare, în cadrul căreia cel ce stăpâneşte bunul o face nu pentru sine, ca posesorul, ci pentru altul, de regulă, întotdeauna pe baza unei situaţii juridice născute dintr-un act juridic şi nu dintr-o situaţie de fapt. Mai mult, detentorul precar nu neagă, ci dimpotrivă, recunoaşte dreptul celui de la care şi pentru care deţine bunul.
În speţă, recurentul-pârât contestă calitatea sa procesuală pasivă, prin aceea că nu deţine posesia terenului revendicat, cu justificarea, pe de o parte, că prin hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 22 ianuarie 2004 terenul în litigiu a fost transmis spre administrare Consiliului Local sector 2 Bucureşti, sens în care posesia ar aparţine acestei entităţi, iar pe de altă parte, că terenul a fost ocupat fără drept de către societatea comercială executantă a lucrărilor de expropriere, în lipsa unui ordin de începere a lucrărilor ori a unei autorizaţii de construire. Raportat la aceste susţineri, recurentul-pârât concluzionează că în lipsa posesiei, acţiunea în revendicare nu poate fi îndreptată împotriva sa, fiind, astfel, lipsit de calitate procesuală pasivă.
Această critică însă nu poate fi primită, fiind contrazisă în totalitate de probatoriile administrate în cauză care au stat la baza stabilirii situaţiei de fapt de către instanţele fondului, sens în care în mod corect, instanţele anterioare au constatat că Primăria sector 2 Bucureşti nu poate sta în judecată ca atare, reprezentând doar o structură funcţională ce aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, neavând capacitate procesuală de folosinţă; că pârâta SC L.C. SA, ca executant al lucrărilor de expropriere, nu are calitatea de posesor al terenului, ci numai pe aceea de detentor precar, situaţie faţă de care nici această parte nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta acţiune în revendicare, în cadrul căreia, aşa cum s-a arătat anterior, pârâtul trebuie să aibă convingerea că posedă pentru sine şi că recurentul-pârât justifică calitatea procesuală pasivă, fiind singura entitate deţinătoare fără drept a terenului revendicat.
Este adevărat că prin hotărârea din 22 ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti s-a transmis „.. .din administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în administrarea Consiliului Local al sectorului 2 Bucureşti, terenul în suprafaţă de 13.500 mp situat între str. M.B., str. P. şi R.C. ..." dar aceeaşi hotărâre stipulează că „terenul transmis în administrarea Consiliului Local sector 2 urmează a face obiectul unui contract de schimb cu proprietarii suprafeţelor de teren afectate de Artera de circulaţie între B-dul D-na G. şi B-dul C. şi parcul public L.F. ...".
Ulterior adoptării hotărârii din 22 ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, s-a încheiat între recurentul-pârât, în calitate de „achizitor" şi SC L.C. SA, în calitate de „executant", contractul de execuţie lucrări din 24 iulie 2006, având ca obiect „execuţia lucrărilor de modernizare Artera D-na G. şi pasaj subteran", aspect din care rezultă în mod evident calitatea de posesor asupra terenului revendicat a recurentului-pârât.
Prin adresa din 2006 emisă de Primăria sector 2 Bucureşti, ca urmare a solicitării eliberării certificatului de urbanism, de către reclamantul M.G., se arată că terenul situat în Aleea B. „...urmează a fi afectat de traseul viitoarei artere rutiere între str. D-na G. şi Bd. C. ...", recomandându-se reclamantului să se adreseze serviciului de specialitate pentru formalităţile legate de schimbul acestui teren.
De asemenea, prin adresa din 24 aprilie 2007 emisă de aceeaşi autoritate locală la solicitarea, din partea aceluiaşi reclamant, de relaţii privind regimul juridic al terenului, se arată că prin Titlul de proprietate din 12 mai 2000 s-a atribuit autorului reclamantului, numitul M.D.C., terenul în suprafaţă de 509,40 mp situat la adresa anterior menţionată; că, potrivit hotărârii din 22 ianuarie 2004 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti terenul a fost transmis în administrare Consiliului Local sector 2 pentru a efectua schimbul de terenuri în vederea exproprierii; că, prin mai multe adrese reclamantului i s-a adus la cunoştinţă că terenul va face obiectul unui schimb, fiind afectat de artera de circulaţie D-na G.; că, dezacordul reclamantului cu privire la terenul propus la schimb obligă autoritatea locală la începerea demersurilor legale în vederea exproprierii terenului pe care îl deţine în proprietate, prin înaintarea documentaţiei către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca autoritate competentă, care va dispune în acest sens şi că, prin adresa din 6 noiembrie 2009 înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti, din 12 noiembrie 2008, a fost înaintat tabelul centralizator cu persoanele afectate de realizarea arterei de circulaţie D-na G.-C., în vederea demarării procedurilor de expropriere conform Legii nr. 33/1994, numitul M.G.
Din conţinutul acestor adrese, coroborate cu înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantului (titlul de proprietate din 12 mai 2000 al autorului reclamantului, numitul M.C.A., certificatul de moştenitor din 23 aprilie 2003) şi cu concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în cauză, instanţele de fond au concluzionat în mod corect că recurentul-pârât posedă fără drept terenul revendicat din data de 1 decembrie 2007, astfel cum a fost indicată de către reclamanţi.
Împrejurarea că pârâta SC L.C. SA a ocupat terenul revendicat şi a demarat începerea lucrărilor de expropriere fără a avea autorizaţie în acest sens, nu are nicio o relevantă în prezenta cauză, reprezentând o chestiune ce ţine de raporturile juridice dintre recurentul-pârât şi această societate, grefate pe contractul de execuţie lucrări încheiat între aceste părţi, care excede actualului cadru procesual.
Aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, SC L.C. SA a avut, cel mult, calitatea unui detentor precar, ce a acţionat în baza unui contract având ca obiect execuţia lucrărilor de modernizare aferente exproprierii, în numele şi pe seama recurentului-pârât, ca autoritate abilitată legal într-o asemenea procedură.
Nici Consiliul Local al sectorului 2 şi nici SC L.C. SA nu se pot substitui adevăratului posesor, în speţă, Municipiul Bucureşti, întrucât acesta a fost singura entitate ce a acţionat ca un adevărat proprietar, dispunând cu privire la teren fără a avea justificare legală, inclusiv prin încheierea contractului de executare a lucrărilor în vederea exproprierii anterior emiterii unei hotărâri în acest sens, situaţie fată de care nu are nicio relevantă apartenenţa terenului în discuţie la domeniul public sau privat, atâta vreme cât acţiunea în revendicare este îndreptată împotriva posesorului fără drept.
Împrejurarea că la termenul de judecată din 3 aprilie 2013, în recurs, reprezentanta recurentului-pârât a depus, în copie, hotărârea de expropriere din 31 octombrie 2012 este, de asemenea, irelevantă, în condiţiile în care instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare în care reclamantul al cărui drept de proprietate, golit de conţinut prin împiedicarea exercitării atributelor esenţiale ale acestuia, a opus pârâtului titlul său de proprietate, iar pârâtul nu a dovedit că deţine vreun titlu.
II. Referitor la acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, la cuantumul acestora şi la momentul de la care au fost acordate, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel în mod corect, pe baza probatoriilor administrate în cauză, s-a pronunţat asupra acestor aspecte, o astfel de critică fiind, de asemenea, nefondată.
Prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la „plata sumei de 7.400 RON pentru lipsa de folosinţă a terenului în perioada 1 decembrie 2007-31 ianuarie 2008 şi în continuare până la restituirea posesiei, respectiv, 3.700 RON lunar".
Prin raportul de expertiză întocmit de expert D.C. având ca obiect „...stabilirea lipsei de folosinţă asupra terenului ce face obiectul cauzei pentru perioada 1 decembrie 2007 până la zi, respectiv, data efectuării expertizei, prin stabilirea unei sume lunare...", s-a stabilit o sumă de 2.163 RON, reprezentând chiria lunară ce ar fi putut fi percepută de reclamanţi pentru terenul în litigiu, dacă nu ar fi fost ocupat de pârât, la plata căreia acesta a fost obligat începând cu data de 2 martie 2011 şi până la restituirea terenului către reclamanţi.
Recurentul-pârât nu a contestat acest raport de expertiză şi a nu a formulat obiecţiuni contrare concluziilor expertului de specialitate.
Instanţa de judecată a cenzurat solicitările reclamanţilor şi a acordat despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă în cuantumul stabilit de raportul de expertiză anterior menţionat, începând cu data indicată de către reclamanţi ca fiind cea de la care au fost împiedicaţi în exercitarea dreptului lor de proprietate, respectiv, 1 decembrie 2007, în condiţiile în care din actele şi lucrările dosarului a rezultat cu evidenţă că recurentul-pârât posedă acest teren cel puţin de la data încheierii contractului de execuţie cu SC L.C. SA, respectiv, 24 iulie 2006, instanţa pronunţându-se însă numai asupra a ceea ce a fost investită.
Ocuparea terenului şi demararea lucrărilor de expropriere în lipsa declanşării procedurii prevăzute de lege reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate manifestată prin împiedicarea de a exercita atribute esenţiale ale acestui drept precum posesia şi folosinţa, în virtutea cărora reclamanţii ar fi putut realiza venituri considerabile în ipoteza închirierii, aşa cum a rezultat şi din expertiza efectuată în cauză.
Această situaţie a fost, aşadar, una prejudiciabilă pentru reclamanţi şi, în mod, corelativ, imputabilă recurentului-pârât în calitate de posesor şi autoritate abilitată în procedura exproprierii, astfel încât acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă este pe deplin justificată.
Prejudiciul creat constă în lipsirea reclamanţilor de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru terenul în litigiu, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularilor dreptului, astfel încât aceştia sunt îndreptăţiţi la contravaloarea lipsei de folosinţă.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat este evidentă, fiind reprezentată de ocuparea fără drept a terenului în discuţie, de către recurentul-pârât, şi lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia.
Împrejurarea că reclamanţii nu au indicat, ca temei juridic al solicitării acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, dispoziţiile art. 998-999 C. civ. vechi, nu are relevanţă, atâta timp cât din pretenţiile formulate sub acest capăt de cerere se conturează situaţia reglementată şi condiţiile impuse de textul legal menţionat.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, despăgubirile pentru lipsa de folosinţă, în măsura în care nu intră sub incidenţa termenului de prescripţie, se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate, iar nu de la data introducerii acţiunii, care este, de regulă, cu mult ulterioară faptului prejudiciabil.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 300/A din 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1885/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1883/2013. Civil → |
|---|
