ICCJ. Decizia nr. 1885/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1885/2013
Dosar nr. 7804/3/2009
Şedinţa publică din 3 aprilie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la 14 mai 2008, reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâta C.T., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să o oblige pe aceasta să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul situat în Bucureşti, sectorul 1, arătând că imobilul a fost abuziv preluat de Statul Român, prin naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950, iar titlul său este preferabil celui al pârâtei, care l-a cumpărat de la stat în baza Legii nr. 112/1995, respectiv de la un non dominus.
Pârâta a chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi pe Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru ipoteza în care va fi evinsă şi a invocat totodată, inadmisibilitatea acţiunii în considerarea Acordului dintre Guvernele României şi Italiei, intrat în vigoare la data de 7 martie 1972.
Prin sentinţa civilă nr. 1728 din 14 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată. De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C.T.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu este întemeiată, întrucât apărările invocate de pârâtă referitoare la stingerea drepturilor reclamantului cu privire la imobil, în urma Acordului dintre Guvernele României şi Italiei în privinţa reparaţiilor acordate cetăţenilor italieni, nu duc la un fine de neprimire a acţiunii în revendicare în cadrul căreia reclamantul îşi afirmă pretenţia de a fi proprietar în continuare asupra bunului, ci reprezintă o problemă ce urmează a fi rezolvată cu prilejul analizei temeiniciei cererii.
Pe fond, tribunalul a constatat că imobilul a aparţinut autorilor reclamantului, U.M. şi F.M., fiind preluat abuziv de către stat, prin naţionalizare, conform Decretului nr. 92/1950.
Pârâta a cumpărat acest apartament, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, în calitate de chiriaş, de la Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA.
În drept, tribunalul a reţinut că prin Acordul semnat la 23 ianuarie 1968 între Guvernele României şi Italiei, ratificat prin Decretul nr. 569/1968 şi intrat în vigoare la 7 martie 1972, în conformitate cu art. 1 lit. a), Guvernul Republicii Socialiste România s-a obligat să plătească Guvernului Republicii Italiene suma forfetară de 1.312.500.000 lire italiene, cu titlu de indemnizaţie globală şi definitivă pentru pretenţiile de orice natură ale statului italian şi ale persoanelor fizice şi juridice italiene faţă de statul român şi persoanele fizice şi juridice române şi că, în conformitate cu art. 4 din acest acord, plata integrală a sumei forfetare a avut efect liberator pentru statul român.
În consecinţă, efectul liberator la care s-a făcut referire în acord, a condus la stingerea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, ceea ce duce la lipsa de temeinicie a acţiunii în revendicare.
Tribunalul a apreciat că soluţia este prevăzută şi de art. 5 din Legea nr. 10/2001, care stabileşte că nu sunt îndreptăţite la restituire sau măsuri reparatorii, persoanele despăgubite potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Constatând că reclamantului nu mai justifică un drept de proprietate în patrimoniul său pentru a se afla în ipoteza reglementată de art. 480 şi urm. C. civ., tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Pe cale de consecinţă, a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, reţinându-se că aceasta nu a căzut în pretenţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Pârâta C.T. a formulat cerere de aderare la apelul declarat de reclamant, prin care a solicitat ca, în situaţia admiterii apelului principal şi a cererii de chemare în judecată, să fie admisă şi cererea de chemare în garanţie, cu consecinţa obligării intimaţilor Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 170.616 euro, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului.
Prin decizia civilă nr. 260/A/19 iunie 2012 Curtea de Apel Bucuerşti, secţia a IlI-a civilă, a respins apelurile ca nefondate,
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în privinţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001, că într-adevăr, aşa cum s-a susţinut prin motivele de apel, acestea nu constituie temei pentru respingerea acţiunii în revendicare întrucât efectul liberator al Acordului încheiat între Guvernul României şi Guvernul Italiei s-ar fi produs în măsura în care s-ar fi realizat plata integrală a sumei forfetare, dar că în speţă nu s-au produs dovezi în acest sens.
În acelaşi timp, faptul că sunt apreciate justificate aceste critici nu este suficient pentru a conduce la admiterea apelului.
Aceasta, întrucât cererea de revendicare imobiliară nu este întemeiată din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ., şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în analiza acestei cereri urmează să se aibă în vedere şi efectele legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar dacă reclamantul şi-a întemeiat cererea pe normele de drept comun, solicitând să se dea preferinţă titlului cel mai bine caracterizat, precum şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de situaţia juridică a apartamentului revendicat, Curtea a reţinut că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţă.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, Înalta Curte a statuat, prin decizia în interesul legii menţionată, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., cu atât mai mult dacă a fost utilizată procedura Legii nr. 10/2001, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Totodată, ar fi ignorat principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, specialia generalibus derogant, şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
În speţă, reclamantul M.G. a urmat procedura instituită de dispoziţiile legii speciale, astfel cum rezultă din notificarea din 2001, transmisă Primăriei municipiului Bucureşti prin Biroul Executorului Judecătoresc S. şi N., imobilul în litigiu fiind preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950 de la autorii săi.
Aşadar, este dovedit în cauza pendinte că obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Curtea a mai reţinut că, prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte a rezolvat şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În acest sens, nu este exclusă, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, în măsura în care reclamantul se poate prevala de un „bun", ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Din acest punct de vedere, s-a constatat că, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi.
Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor .
Astfel, în cauza Măria Atanasiu contra României, instanţa europeană a constatat că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. în acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al artl din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75) şi că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul artl din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu.
Mai mult, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 47 din 19 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, devenită irevocabilă, acţiunea în revendicare formulată de autorul apelantului-reclamant în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost respinsă, ca neîntemeiată.
În consecinţă, s-a constatat că apartamentul ce face obiectul revendicării nu reprezintă un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala.
De asemenea, s-a reţinut şi că admiterea acţiunii în revendicare ar aduce atingere dreptului de proprietate al apelantei-pârâte care a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că buna credinţă a chiriaşului cumpărător, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, analizată din perspectiva art. 1898 C. civ., nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
De vreme ce apelantul-reclamant nu se poate prevala de un „bun actual", soluţia de respingere a acţiunii în revendicare este legală, acesta urmând să îşi valorifice, în condiţiile legii speciale, dreptul de despăgubire.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul M.G. şi pârâta C.T.
1. Reclamantul a susţinut că decizia este nelegală, având în vedere următoarele aspecte:
- Instanţa de apel a considerat în mod greşit că reclamantul nu deţine un bun în sensul Convenţiei europene.
Astfel, chiar dacă nu există o recunoaştere, printr-o dispoziţie a primarului sau o hotărâre judecătorească irevocabilă, este de competenţa exclusivă a organului de jurisdicţie învestit cu acţiunea, ca acesta să constate existenţa unui bun chiar în cadrul revendicării.
Reclamantul a urmat procedura Legii nr. 10/2001, transmiţând notificarea autorităţii administrative, dar i s-a comunicat că imobilul nu poate fi restituit deoarece a fost înstrăinat.
Eroarea instanţei de apel, ca şi a celei de fond constă în faptul că, deşi constată că preluarea imobilului de către stat a fost una abuzivă, fără titlu, nu apreciază în acelaşi timp, că aceasta echivalează recunoaşterii unui bun în patrimoniul reclamantului.
Chiar legea specială constată nevalabilitatea titlului statului, consolidând titlul de proprietate al reclamantului şi punându-l sub protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1.
- Potrivit legii speciale interne, Legea nr. 10/2001, proprietarul imobilului preluat fără titlu valabil nu poate obţine restituirea în natură în situaţia în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de bună-credinţă, ceea ce echivalează cu o ingerinţă în dreptul de proprietate.
În acest sens, s-a făcut referire la o serie de hotărâri din jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Străin împotriva României; Bone împotriva României; Faimblat împotriva României; Tudor împotriva României; Matache şi alţii împotriva României) şi s-a arătat că, în lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate a reclamantului este aplicarea corectă a jurisprudenţei C.E.D.O.
În ce priveşte pe pârâtă, aceasta nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamant, are la dispoziţie un remediu efectiv, pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului.
Comparând titlurile de proprietate prezentate de părţi, trebuia constatat că cel pe care îl deţine reclamantul este singurul valabil, originea lui fiind în actul autorului său.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Pârâta C.T. a declarat recurs împotriva deciziei, arătând că acesta are caracter subsidiar, numai pentru ipoteza în care s-ar admite recursul exercitat de reclamant, solicitând ca instanţa să se pronunţe şi asupra cererii de chenare în garanţie îndreptate împotriva Municipiului Bucureşti şi Statului Român, care să fie obligaţi la plata preţului de piaţă al imobilului cumpărat, ce face obiect al litigiului.
Recursurile deduse judecăţii au caracter nefondat.
1. În ce priveşte recursul reclamantului:
- Contrar susţinerii reclamantului, instanţa de apel a constatat corect că acesta nu justifică un drept de proprietate pe care să-l poată valorifica în cadrul acţiunii în revendicare promovate.
Aceasta, în condiţiile în care dreptul de care se prevalează partea nu a fost validat, confirmat prin nicio decizie administrativă sau judecătorească anterioară.
Susţinerea reclamantului, conform căreia această analiză şi confirmare a dreptului reclamantului puteau fi făcute chiar în cadrul acţiunii în revendicare, nu poate fi primită, având în vedere caracterul declarativ al hotărârii pronunţate într-o astfel de acţiune, ceea ce înseamnă că prin intermediul ei pot fi valorificate drepturi preexistente, iar nu drepturi a căror existenţă juridică să fie constituită în cadrul respectivei proceduri jurisdicţionale.
- Făcând în mod corect aplicarea raportului dintre legea generală şi cea specială, instanţa de apel a constatat că prin regimul său juridic, imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, că reclamantul a transmis notificarea în temeiul acestei legi şi că sesizarea instanţei cu o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun se poate face în situaţia în care reclamantul ar deţine deja un titlu, astfel încât să nu mai fie obligat să urmeze procedura legii speciale.
Deşi face referire la o serie de hotărâri din jurisprudenţa C.E.D.O., recurentul-reclamant ignoră dezlegarea dată de instanţa europeană în cauza-pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, în legătură cu existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane care este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului".
În ce priveşte simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, în aceeaşi cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiţionat de întrunirea, de către partea interesată, a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi."
Or, transmiţând notificarea pentru restituirea imobilului, conform legii speciale, nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de acest act normativ şi obţinerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.
În acelaşi timp, astfel cum s-a menţionat deja, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu-i confirmase dreptul reclamantului, în aşa fel încât acesta să nu trebuiască să urmeze procedura legii speciale şi să se adreseze instanţei de judecată pentru valorificarea unui drept pe care nu-l avea, de fapt, în patrimoniu.
- Mai mult, aşa cum a reţinut instanţa de judecată din apel, nu numai că reclamantul nu avea confirmat dreptul la restituirea apartamentului, ci prin hotărâre irevocabilă (sentinţa civilă nr. 47 din 19 ianuarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă) a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de autorul reclamantului, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
De aceea, aplicarea directă a jurisprudenţei C.E.D.O. în ceea ce-l priveşte, astfel cum pretinde recurentul-reclamant, nu putea avea drept consecinţă constatarea existenţei unui bun în patrimoniul acestuia, ci dimpotrivă, inexistenţa dreptului actual, posibil de valorificat pe calea acţiunii în revendicare.
Pentru toate aceste considerente, soluţia instanţelor de fond, de respingere a acţiunii în revendicare este legală, criticile formulate pe calea recursului fiind nefondate, aşa încât va fi respins în consecinţă.
2. În ce priveşte recursul pârâtei C.T., acesta nu deduce judecăţii critici de sine-stătătoare, fiind exercitat, aşa cum aceasta precizează, în subsidiar, pentru ipoteza în care s-ar admite recursul reclamantului, ceea ce ar putea duce la repunerea în discuţie a cererii de chemare în garanţie pe care a formulat-o.
Cum soluţia dată recursului reclamantului este, potrivit considerentelor anterioare, de respingere ca nefondat, urmează, în consecinţă, să fie respins şi recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.G. şi de pârâta C.T. împotriva deciziei nr. 260 A din 19 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1888/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1884/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
