ICCJ. Decizia nr. 1956/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1956/2013
Dosar nr. 4209/105/2011
Şedinţa publică din 4 aprilie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de fată. a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 64 din 03 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta B.G. împotriva sentinţei civile nr. 2960 pronunţată la data de 25 aprilie 2012 de Tribunalul Prahova şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 21 mai 2012.
A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Prahova, şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea precizată ca inadmisibilă. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că un drept subiectiv, cum este şi dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte, ci numai prin una singură.
Din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, rezultă că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea , termenele şi condiţiile de restituire.
Cu atât mai mult prezenta acţiune în revendicare apare ca inadmisibilă din moment ce s-a uzat deja de legile speciale, reclamanta obţinând deja o dispoziţie favorabilă, ce nu a fost atacată.
Nu se poate reţine susţinerea privind încălcarea art. 6 din Convenţie, respectiv dreptul fiecărei persoane la un tribunal. C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marja de apreciere.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una din aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Pe de altă parte, s-a reţinut că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Ori, aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun.
În consecinţă, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 numai în condiţiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., în caz contrar ajungându-se la situaţia în care dispoziţiile legii speciale ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi mai producă efectele juridice, ori aceasta nu este raţiunea pentru care a fost adoptată o lege specială de reparaţie.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanta a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a apreciat că dreptul subiectiv de proprietate nu poate fi ocrotit în acelaşi timp şi direct prin două acţiuni distincte, ceea ce este împotriva art. 566 pct. 1 C. civ. care prevede două posibilităţi alternative, restituirea în natură ori restituirea prin echivalent.
În motivele de apel reclamanta a invocat prevederile deciziei nr. 33/2008 dată în recursul în interesul legii, dar instanţa de apel le-a interpretat greşit.
Instanţele de judecată sunt datoare să analizeze cauza dedusă judecăţii atât sub aspect al normei interne, cât şi al practicii C.E.D.O. şi să dea eficienţă normei mai favorabile, în cazul de faţă acordarea de despăgubiri în temeiul dreptului comun, cum a solicitat reclamanta, pentru că astfel nu este afectat niciun alt drept de proprietate.
Este străină de natura pricinii motivarea instanţei de apel în sensul că reclamanta nu poate uza de revendicarea pe drept comun din moment ce a beneficiat de o dispoziţie favorabilă a primăriei pe legea specială.
Aceasta deoarece reclamanta s-a adresat instanţei din cauză că nu îşi poate realiza creanţa rezultată din dispoziţia emisă de primărie.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că reclamantei nu îi este încălcat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi reclamanta nu a invocat o astfel de încălcare în motivele de apel.
Din momentul rămânerii definitive a dispoziţiei primăriei se găseşte în proprietatea unui bun, aşa cum este definit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivarea curţii de apel în sens contrar încălcând prevederile şi jurisprudenţa Convenţiei.
Prin acţiunea formulată, reclamanta a pus în discuţie concursul dintre legea specială, respectiv Legea nr. 247/2005 şi legile generale interne alături de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin decizia criticată, curtea de apel a pus în discuţie Legea nr. 10/2001 şi a ignorat prevederile noului C. civ., care angajează răspunderea subsidiară a statului, art. 224 noului C. civ. în acest fel, instanţa de apel, practic, a lipsit reclamanta de accesul efectiv, real la un proces.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată la data de 19 mai 2011 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanta B.G. a chemat in judecată pe paratul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate încălcarea dreptului său de proprietate începând cu 24 noiembrie 2005 cu privire la imobilul situat în Ploieşti, compus dintr-un teren în suprafaţă de 661 mp., obligarea pârâtului la plata contravalorii acestui teren în sumă de 316.600 euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin dispoziţia din 24 noiembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului Ploieşti i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de masuri reparatorii constând în despăgubiri pentru imobilul în litigiu, ce a aparţinut autoarei sale B.E., şi a fost preluat abuziv de către stat de la autorii acesteia din urmă, însă pârâtul, cu rea-credinţă, nu a procedat la plata despăgubirilor, ajungându-se la o încălcare a dreptului său de proprietate prin imposibilitatea de a beneficia de despăgubirile la care este îndreptăţită. Pârâtul are obligaţia să-i achite contravaloarea reală a acestor despăgubiri în raport de valoarea de circulaţie a imobilului pe piaţa imobiliară.
Contrar susţinerii recurentei-reclamante, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material incidente pentru că, fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 88/1986, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aspect pe care îl recunoaşte şi reclamanta, care a urmat procedura Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea pe care a formulat-o nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute de acest act normativ.
Pe de altă parte, în cauză sunt incidente cele statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 27/2011 prin care s-a arătat că, acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
În virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea, fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în recenta Cauză Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Şi în hotărârea-pilot, C.E.D.O. a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne".
De altfel, chiar dacă, în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că reclamanta nu are la dispoziţie calea acţiunii directe împotriva statului, ci trebuie să urmeze procedura specială pentru punerea în executare a dispoziţiei din 24 noiembrie 2005.
Ca atare, motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa de apel arătând, argumentat în fapt şi în drept, care sunt aspectele pentru care acţiunea formulată de către reclamantă nu poate fi primită.
În condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul declarat de către reclamantă va fi respins ca nefondat.
Întrucât recurenta a căzut în pretenţii, cererea sa de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată va fî respinsă ca nefondată, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.G. împotriva deciziei civile nr. 64 din 3 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Respinge ca nefondată cererea de cheltuieli de judecată formulată de către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1989/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1955/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
